Mama

de Nelu Preda

O văd și-acum cu șorțu-n brâu, o tânără mămică,

Era, iar eu un prunc zglobiu, ce nu știam de frică.

Spăla la rufe molcom și atunci când s-odihnea,

Îmi da să sug eu lacom, iar fața ei zâmbea.

Bucătăria-i strălucea, de curățenie,

Credința ei îi aducea, har de sfințenie!

Ea m-anvățat să buchisesc, cu slova și cuvântul,

I s-a părut lucru firesc, să-mi ceară legământul,

Să fie cartea lucru sfânt, în viața mea de-atunci,

Și m-am ținut de legământ și-am învățat pe brânci!

Mâncare bună ca a ei, aiurea n-am mâncat,

Iar florile-i de brebenei, din geam i le-am visat!

Tot ea m-a dus de mână, în prima zi la școală,

Și-atunci mi-a zis băiete, cu vocea ei domoală :

Să fii ambițios, să nu mă faci de-ocară,

Iar eu o ascultai cu-atâta de folos,

 Încât am studiat din zori până în seară.

Trecură ani la rând, plecai în cătănie,

Cine-avenit plângând, cu bunătăți o mie?

Tot mama, draga mama, căci cine să o știe,

Când luai la facultate, cu câtă bucurie,

Mi-a cumpărat de toate, fără vreo datorie!

Mi-a spus atunci, băiete, cu glasu-i cumpătat:

De-armată și de moarte, nu poți să fii scăpat!

Tu cată să fii falnic și să-ți faci datoria,

 Căci Dumnezeu e darnic și îți va da simbria!

Trecură astfel anii, copilul de-altă dată,

Care sugea la sânii, ajunse și el tată!

Cu mare bucurie, ne-ntâmpina pe toți,

Pe mine și soție și pe ai ei nepoți!

Anii i-au pus la tâmple, corole argintii,

Și-o-ndemnă să-și contemple, toți anii timpurii.

Aievea ne revede, pe când eram copii,

Cu ochi-i ofiliți, de bătrâneți târzii.

S-a stins precum a fost, în zori de dimineață,

Discret, în zi de post, cu zâmbetul pe față.

Mămico tu cu șoapte, din verde paradis,

Mă vizitează-n noapte, te rog, apari în vis!

Să fiu ca altă dată, copilu-ți răsfățat,

Cu mâna-ți fără pată, în părul meu roșcat!