Ți-am ridicat altar din amintiri

Ți-am ridicat altar din amintiri,
Azi nu mai ești, dar parcă ești mai vie,
De-aceea scriu această poezie
Ce-i închinată fostelor iubiri.

Te-ai ridicat la ceruri prematur,
Iubirea nostră-i dincolo de nori
Prinos ți-aduc acest buchet de flori,
Și o să plâng până mă satur.

Ți-aprind și-o candelă să-ți dea lumină
În paradisul unde sigur ești,
Știu că la mine veșnic te gândești
Până ce mie clipa o să-mi vină,

Și ne vom regăsi acolo-n cer,
Mai tineri, mai curați și-ndrăgostiți,
Dar pân-atunci, iubito, să nu uiți
Să-mi vii în vise pline de mister,

Și-n ele s-avem marile trăiri
Ce ni le-a refuzat această viață
Ce-atârnă de un firicel de ață;
Ți-am ridicat altar din amintiri.

Să nu mă uiți!

Să nu mă uiți, chiar dacă deodată
Iubirea ce a fost s-a spulberat
Fusese-așa frumos și e păcat
Să nu ne mai vedem câteodată,

Ca doi prieteni buni să depănăm
Ce-a fost sublim, acea iubire care
Ne-a reunit, n-a fost întâmplătoare,
De-aceea să-ncercăm să n-o uităm.

Să nu mă uiți, nici eu nu te-oi uita
Atâta timp am fost îndrăgostiți;
Cu despărțirea am fost oropsiți,
Dar asta-i viața, nu-o poți evita!

Suspect de iubire

Sunt suspect de iubire, e de-ajuns să te văd
Iară inima-mi bate tot mai des și-ntrevăd
Cum ar fi ca să fim împreună noi doi
Solidari, îmbătați de cuvinte și ploi,

În al verii peisaj cu averse iuțite
Sta-vom îmbrățișați, cu săruturi grăbite,
Ne vom mărturisi împreună iubirea
Și va pecetlui ploaia grea, fericirea.

Sunt suspect de iubire, recunosc vinovat,
Să mă-nlănțui iubito cu sărutu-ți sublim,
Când vom fi mai bătâni de el să ne-amintim,
Să păstrăm peste timp tot ce e-adevărat.

De-ai mai trăi!

 (tatălui meu, Nicolae Preda)

De-ai mai trăi, tăticule mi-aș face
Timp să petrecem molcom amândoi
Căci niciodată n-a fost pentru noi
Răgaz să stăm în liniște și pace.

Mereu am amânat ziua în care
Să îți acord mai mult din timpul meu
Credeam c-o să trăiești ca și un zeu
Dar bătrânețe-a fost neiertătoare.

Acum e prea târziu și-o să regret
Cât voi trăi că n-am stat împreună
Mai mult, c-aveai o vorbă bună
Și-o mină, parcă văd al tău portret;

Privind la el ne alungăm aleanul
Căci ne lipsești așa de mult
Aș vrea să fii din nou să te ascult
Dar implacabil trece anul,

Mai trece unul, iată-s doi
De-ai mai trăi am face-o-groază
De lucruri care-acum contează,
E târziu însă pentru noi.

Nu pot decât să-ți port iubirea
În suflet trează pe vecie,
Să ne-ntâlnim în veșnicie
Să ne-mplinim cu toți menirea.

Neputință

Nu pot să fur, să mint, să-njur
Iar când îi văd pe alți-n jur
Cum fură cu nerușinare
M-apuc-o sfântă indignare,

Că-mi vine ca să dau cu ei
Până la brâu, ca-n bazme zmei
Să îi îngrop să nu mai fure
Precum fac furii în pădure!

Dar fiindcă nu sunt violent
Și am o brumă de talent
Le scriu o mică poezie
Să-i ”bâzâie” la ”melodie”!

Dar știu că-n nesimțirea lor
Nu e ceva supărător
Însă nu pot să mă abțin
Și să nu ”vărs” puțin ”venin”!

Speranța

Speranța nu moare, renaște mereu
Mai vie, mai trează cu cât ni-e mai greu
Ne ține în viață când tot se destramă,
Ghidându-ne pasul ca tată și mamă.

Cu toții depindem acut de speranță
Ne dă acea forță-n secunda instanță
Când credem că totul e poate pierdut
Ea la deznădejde îi face un scut,

Să nu ne atingă, să nu ne perturbe
Să mergem la pas în hățișul din urbe
Să ștergem din minte cuvântul ”înfrânt”
”Speranță” ne fie cuvântul cel sfânt!

Destinul

Să fie destinul un dat intangibil
Ursit de la naștere, trăit mai apoi?
Sau totul în viață depinde de noi
Voința și crezul fiind indestructibil?

Destinul ne poartă sau noi îl purtăm
Precum râul trunchiul, sau barca pe noi?
E sigur că suntem chiar proprii eroi
În bildungs romanul ce-l elaborăm!

Neștiind care-i calea spre propiul destin
Tu omule crede, și speră, și mișcă,
Chiar dacă-n cărare e doar o podișcă,
Tu ești ”bucătarul” la propriul ”festin”!

Cât te iubesc!

Cât te iubesc, aproape că mă doare
Departe fiind la tine de gândesc,
Îmi mângâi sufletul atâta de firesc
Și alta nu-i ca tine azi sub Soare.

Ne-am întâlnit atât de fortuit,
Când nu speram să întâlnesc iubirea,
A fost destinul, și-atăzi fericirea
Ne umple inima și-a trebuit

Să o mobilizăm ca să încapă
Surplusul manifest de sentiment,
Ce nu e temporar, e remanent;
Renaște după fiece etapă

A dragostei născute între noi
Cât te iubesc, din doi noi suntem unu
Și nu aș spune că forțez destinu
Când suntem mai tot timpul amândoi.

Cât te iubesc, îți spun astăzi în versuri
Dar sunt sărace în a exprima
Ce simte pentru tine inima,
Iubita mea unică-n Universuri!

Prietenia

Un lucru rar, neprețuit, prietenia nu-i o toană
Și nu se-njgheabă ”pe genunchi”, e o coloană
Clădită-n timp și cu răbdare cu încredere,
Ce-i dobândită doar prin fapte și accedere

La un comun spiritual care să facă
Valorile să-mpărtășim și să ne placă
Tot ce-i frumos, tot ce-i sublim deopotrivă,
La unison să împărțim tot ce derivă

Din ceea ce numim a fi prietenie,
Fără sforțări, fără demagogie.
Prietenul te caută fără motiv,
Vrea să te aibă-n preajmă doar votiv.

De-aceea noi să prețuim neapărat,
Prietenul care ne e cu-adevărat
Aproape și la bine și la greu
Căci e un dar făcut de Dumnezeu.

Tina

  (profesoarei Tina Chiru)
Un suflet mare cum n-a existat,
Cu drag pentru frumos și poezie -
Ne leagă strâns acea prietenie
Cum prea puțini prieteni a marcat.

Mi-e primul cititor al poeziei,
Și criticul cel mai pretențios;
În fața ei sunt un elev sfios
Exemplul ei e-asemeni temeliei.

Real miracol e în viața mea -
Neîndrăznind la stele să privesc
Curajul mi l-a dat și mi-amintesc
Cum inspirația-mi venea prin ea.

Iubim condeiul și urâm rutina,
Frumosul ne atrage dimpreună
Și versul care minunat răsună
În cuvântarea ta, iubită Tina.

Camelia

        (poetei Camelia Ardelean)
Ești sora mea pe-aripi de poezie,
Ne-am întâlnit în spațiul virtual
Și-a devenit atât de uzual
Al nostru dialog spre armonie.

În vers cu ritm, și rimă, și măsură,
Mi-ai fost un ghid în ale prozodiei,
Să pot să dau un farmec poeziei,
În foarte complicata-i țesătură.

De-aceea-ți mulțumesc prin versu-acest
Modest omagiu în fraternitate,
Iar versul tău va fi-n eternitate,
Căci e-n perfecțiune manifest!

Sărutul meu frățesc pe a ta frunte
Și virtual, pe slova ce-o creezi,
E un simbol și ai putea să vezi
Că timpul n-o să poată să-l înfrunte.

E soare iar

E soare iar și zici că-i primăvară,
Haide iubito să ieșim afară
În parcul vechi cu arbori de castan,
În care ne-am plimbat an după an.

Să depănăm la amintiri sublime,
Și depănarea lor să ne anime
Al dragostei fior să-l mai simțim
Cănd mână-n mână pe alei pășim.

E soare iar, în suflet e căldură
Și-afar-o-adevărată uvertură
De ciripit voios de vrăbiuțe,
Ce se zburlesc sub razele călduțe.

Haide iubito să fim iarăși tineri
Și să uităm de luni și până vineri
De părul argintiu și junghiuri,
Iar viața s-o privim din unghiuri

Mult inedite și utile:
În week-end nu mai luăm pastile
Ci doar ”tablete” de amor
Și-apoi pot liniștit să mor!

De ce mă minți?

De ce mă minți iubito că iubirea
Sublimă-nfiripată între noi
Nu se divide nici la cifra doi,
Și nu își va putea găsi menirea?

Tu știi prea bine cât am investit,
Noian de vise și de sentimente
Ai vrea ca să devină sedimente
Oceanului pe care a plutit

Corabia ce ne-a purtat pe valul
Iubirii fără de asemănare,
Ce ne-a ghidat din zare până-nzare
Pân-am atins cu grijă malul

Și am ajuns să ne prefacem
Că nu mai știm ce e iubirea;
Iubito, lasă amăgirea
Ce-a fost frumos, hai să refacem -

Să fim din nou ca la-nceput,
Doi porumbei îndrăgostiți
De universu-ntreg iubiți,
Iar cearta de neconceput.

Ți-aș dărui o stea

Ți-aș dărui o stea să strălucească
La mâna ta într-un inel legată,
Căci dragostea îmi  e adevărată,
Și-aș vrea acesta să o consfințească.

Ți-aș dărui aceeași stea iubito,
Simbol al chezășiei în iubire
Căci nestatornicia nu-mi e-n fire,
Și meriți tot ce-i bun preafericito.

Și lângă stea, ți-aș dărui și Luna
Să-ți lumineze nopțile de dor
Când îmbătați vom sta noi în pridvor
Și ne-om iubi la fel ca-ntotdeauna.

O stea nu e puțin, dar nici prea mult,
Dacă nu-ți place-o voi schimba cu alta
În ceruri sunt la stele precum balta,
E plină de plătică și tumult.

Dar numai una ți se potrivește,
Precum și noi pereche am format;
Vom fi-mpreună și e minunat
Ne spune ea oglinda – ia privește!

Cristina

Ai ochi-albaștri precum cerul,
Aș vrea să le pătrund misterul
Privirii calde de-odaliscă
Care atenția-mi confiscă.

Ai păr ca pana corbului,
E neputința verbului
De a-l descrie unduios,
Cu stă pe umeri dalbi în jos.

Ai pielea precum laptele,
Cum nu-mi auzi tu șoaptele
De dor s-o mângâi, s-o sărut –
Oare nu asta tu ai vrut?

Când mi-ai trimis fotografia,
Nu mi-ai știut biografia?
E prea târziu căci vâlvătaia
În suflet a aprins văpaia!

Și nu visez decât la clipa
Când dorul își va lua aripa
Și voi vedea-o bat-o vina,
Pe draga mea Cristina!

Nedespărțiți

Suntem nedespărțiți de când ne știm,
Iubirea ne-a unit și ne unește -
Spre viitor cu liniște privim
Cum orice cuplu stâns unit privește.

Au fost și valuri și furtuni în viață,
Corabia iubirii a plutit;
Iubirea iartă și răsfață
Căci sentimentul e necontenit

Alimentat de noi și noi efluvii,
Manifestări, drăgălășii,
Nedespărțiți cum să nu știi
Ce este nemurirea prin copii!

Și când va fi ca să ne despărțim,
Când pe-unul bătrânețea îl va stinge
În vise dragi din nou să ne-ntâlnim,
Cum numai dragostea poate învinge!

Să ne iubim

Să ne iubim cât suntem încă tineri
Și simțurile ne sunt încă vii,
Muncim din greu de luni și până vineri;
În week-end hai să fim copii,

Și să ne răsfățăm unul pe altul,
Săruturile să ne încălzească
Iar ochi în ochi noi să privim înaltul
Sublimului ce stă să crească,

Și îmbătați de dragoste și patos,
Să ne iubim din nou ca-ntâia oară,
Ca să simțim cât de gustos
E fructul dragostei și bunăoară,

Când vom înbătrâni și vremea,
Va pune-amprenta-n fruntea noastră
Ne vom hrăni cu amintirea
Asemeni florilor din glastră

Ce-au fost culese din grădină,
Pe zi ce trece se-ofilesc
Căci și-au lăsat acolo-n tină
Toți bulbii care îi hrănesc.

Deci, hai să strângem în petale
Iubirea scrisă-n amintiri,
Și lungi trăiri sentimentale,
Inestimabile iubiri!

Fur, furi, fură!

E scoasă țara la mezat,
Și tot ce-a fost bun de furat
Hienele-au ” luat în gură”:
Fur, furi, fură!*

Petrol și gaze și păduri,
Le stăpânesc azi niște furi,
Noi n-avem lemne-n bătătură:
Fur, furi, fură!

Uzinele le-au demolat,
Și le-au vândut fier la REMAT,
Noi am ajuns paznici în tură:
Fur, furi, fură!

Ei fură tot ce-a mai rămas,
Iar țara nostră-i de pripas,
S-a jefuit fără măsură:
Fur, furi, fură!

Deviza-aceasta guvernează,
Pe toți acei ce dirijează
La cârma țării ce-o vândură:
Fur, furi, fură!

Să îi ferească Domnul sfânt,
Să se atingă de pământ
Al țării trup de la natură:
Opriți fur, furi, fură!
____________________________
* Aceasta era deviza fanarioților!

Iubita mea

Iubita mea cu ochi de peruzea,
Te-mbrățișez cu sufletul din mine
Să se-ncălzească pielea-ți ca o nea,
De recele din nopțile senine,

Să-ți fiu aprope chiar numai în gând,
Când depărtarea pașii ni-i desparte;
Eu mă gândesc la tine nopți la rând
Să te visez, dar visele-s deșarte,

Nu te găsesc în ele-n bezna nopții,
Doar năluciri fantastice visez,
Dar știu c-aștepți desfășurarea sorții
Când eu veni-voi să te vizitez.

Nimic atunci nu ne va despărți,
Vom fi un singur trup și-un singur suflet,
Doar bucuriile le-om împărți
Și vom simți că am trăit complet.

Ascult cum înflorește un cais

Ascult cum înflorește un cais,
E-atâta de real, nu este vis.
Vino iubito ca să-l ascultăm
Iubind sub el de dor să ne-mbătăm.

Ascult cum înflorește un cais
Am sentimentul c-aș fi-n paradis
Cu-a mea iubită floarea-i miroseam
Iubirea ne-apuca când nu gândeam.

Ascult cum înflorește un cais
 Sunt fermecat și-aș vrea un bis
Să îl ascult cu-a mea iubită
Fiindcă o face fericită.

Ascult cum înflorește un cais
E primăvară și am zis
Să scriu un vers; nu ezitați,
Dacă vă place, comentați!