Mor clipele, iubito...

Mor clipele, iubito și noi în rând cu ele,
Murim pentru-a renaște mereu îndrăgostiți;
Cu fiece secundă culegem praf de stele
Pentr-o iubire care, ne face fericiți.

Mor clipele, iubito, dar cine să le plângă
Când mor de fericire cu rostul împlinit,
O viață de iubire, nu poate să ajungă
Ca să percepi că timpul este un bun finit.

Mor clipele iubito, dar lasă-n urmă anii,
De împliniri și vise care s-au perindat,
Alăturea de tine nu-mi pasă de litanii,
Căci Universul nostru este nemăsurat!

Hoții

Sunt hoți și hoți, dar ca pe-aici,
Pe unde-am fost nu am aflat -
Ca-n mușuroiul de furnici
Ei colcăie neîncetat!

Pe stradă și-n autobuz,
În primării și parlament,
Sunt hoți, hoții pân’ la refuz,
De parcă-ar fi stabiliment.

Fură găini sau portmoneu,
Ori euro cu milioane,
Au funcții sau doar cu tupeu,
Pot fi civili, sau cu galoane.

Un singur lucru-i definește:
Dorința de a-și însuși
Averi, - și poate-i omenește
Dar nu le place-a năduși!

Căci munca este dificilă,
E mult mai lesne a fura,
Justiția nu-i prea facilă –
Pedepse greu va structura.

De-aceea hoții, mafioții,
În țara noastră propășesc –
Ceilalți muncesc ca idioții,
Cu greu o viață-și construiesc!

Tărâmul visului...

Tărâmul visului din noapte,
În care mă cobor ușor
E populat cu voci și șoapte
Și totul e încântător.

Și elfli, și îngeri, și serafimi
Dansează-n cercuri unduind;
Nu-i încleștare și nici patimi,
Doar dragostea hălăduind.

Fântâni cu lapte și cu miere
Cu clipocit te-ademenesc,
Iar grijile sunt efemere:
Toți le-au uitat și prăznuiesc -

Sunt mese-ntinse sub terase,
Cu tot ce-ai vrea și ai pofti,
Iar vinurile tămâioase
Îți dau putința de a ști

Ce este-aceea-nflăcărare,
Ce e căldura inimii,
Ce este dorul care doare,
Și leacul lui, nu doctorii!

Iubirea cea vindecătoare,
A tot ce-i viu, ce-i cu alean,
Tărâmul visului o are,
Și ea sporește, nu e-n van.

Din nori albaștri ca topazul,
Pe cerul roz și sidefat,
Cad picuri de cleștar în iazul
Cu pești de aur populat.

Doar iarba-i verde ca și-aici
Iar mii de cerbi și căprioare,
O pasc în voie parcă zici
Că sunt o turmă de mioare.

Nici lupi nu sunt să le atace,
Nici urși cu blana maronie,
Toată natura e în pace,
Și în deplină armonie.

E-atâta frumusețe-n jur,
Și chiar de știu că e un vis,
Așa vrea la somn să dau retur
Să nu mai plec din Paradis!

Dar împlacabil timpul curge,
Deșteptătorul iată, sună,
Și mă trezesc, dar îmi ajunge
Ce am visat, pentru o lună!

Iubire, te iubesc!

Iubire, te iubesc cum n-am iubit,
Și n-o să mai iubesc vreodată-n viață,
Ești sentimentul ce mă face fericit...
Chiar dacă-atârni ades de-un fir de ață.

Iubire, dezinteresată și  blajină,
Tu miști hotare și împărății,
Aduci în inimă mereu lumină,
Nu știi de-avere și de bogății.

Tu guvernezi întregul Univers,
Iertând, iubind, și netezind cărarea...
Chiar scrierea acestui simplu vers
Ți-o datorez, tu inspirând lucrarea.

Și de vor fi din cei nefericiți
Ce încă nu ți-au cunoscut fiorul,
Tu să-i cuprinzi, fă-i fericiți,
Ca să cunoască dragostea și dorul.


De-aceea te iubesc și te ridic
Pe soclul nemuririi tale...
Poemu-acesta ție ți-l dedic
Ca o corolă plină de petale!

Gazela și ghepardul

Cu bot catifelat și-urechi ciulite,
Sfioasă paște în savana deasă,
Picioarele îi sunt alcătuite
Precum o trestie prea mlădioasă.

Sub soarele torid e însetată
Și tot sfioasă merge către râu,
Să se adape, însă dintr-o dată,
Din iarba deasă ce-ajungea la brâu,

Ghepardul a țâșnit precum un arc,
Setos de sânge și înfometat,
Iară gazela parcă-i prinsă-n țarc
În cotul râului învolburat.

Eschive a făcut în salturi lungi,
Din calea sângeroasei carnivore
Și în savană a lăsat doar dungi
Pe sub copacii largi de sycomore.

Felina și-a pierdut vivacitatea,
De-atâtea salturi ce-a făcut în van
Și s-a retras uitând ferocitatea,
Gazela împlinise-abia un an.

Aceasta a băut pe îndelete
Din apa râului cu val spumat,
Astâmpărându-și marea sete,
Ce viața-aproape că ar fi costat.

La fel și-n viață, cel ce e plăpând,
De asuprirea celui mai puternic
Poate scăpa doar mintea folosind,
Eschivele scăpându-l de nemernic.

”Sunt oul...” - parodie după ”Sunt omul...” de Camelia Ardelean

Sunt omul...                              Sunt oul…
de Camelia Ardelean                                                                   de Nelu Preda
Sunt omul-râu și-n vadu-mi singuratic,                                    Sunt oul fiert mâncat de-un singuratic,
Sub pietre vii, mă-nghesuie tăceri.                                           Cu-nghițituri mărunte și tăceri,
Adeseori, în murmuru-mi apatic,                                               Îngurgitează totu-așa apatic,
E simfonia ultimei căderi.                                                          De parcă-n calciu ar avea căderi.
Sunt omul-vis... Sub draperii de ceață,                                    Sunt ou ouat de o găină-n ceață,
Simt sfâșierea strașnicei furtuni,                                              Urmare-a unei strajnice furtuni,
Pe vechi himere-n terna dimineață,                                          Găina m-a ”livrat” de dimineață,
Văd noua mască a grăbitei luni.                                                Și-a început programul chiar de luni.
Sunt omul-nor și de-aș aduce ploaia,                                     Sunt oul – ”ochi” și chiar de vine ploaia,
Aș pune-o scut la poarta din cuvânt,                                       Pot fi mâncat, vă spun pe drept cuvânt
M-aș agăța de cer, să-nlătur droaia                                          Și pot hrăni la muritori cu droaia,
De meteori cu trist deznodământ.                                            Ei mă digeră ca deznodământ.
Sunt un hoinar și îmi aleg cărarea –                                         Sunt ou - omletă și ocup cărarea
Autostradă ori alee-n parc.                                                        La picnic stând pe o alee-n parc
Căzut în gol, mă-ndrept spre închisoarea                                 În coșul similar cu închisoarea
Predestinată-n iluzoriul țarc.                                                     Găinilor ce ciugulesc în țarc.
De m-aș preface-n înger de lumină,                                          Când sunt clocit, de aș avea lumină,
M-aș dezbrăca de răni și de poveri,                                          Nu mi-ar părea găinile poveri,
Dar n-aș uita că apa cristalină                                                   Cotcodăcind cu vocea cristalină,
Un râu de smoală fost-a, până ieri…                                        Și stând pe mine, mâine, azi, și ieri…

Pe lângă plopul fără crăci

Pe lângă plopul fără crăci, mereu m-am învârtit,
De frig am tremurat din fălci, nimica n-am primit!
Oricât de mult te-am implorat, ai fost de neclintit,
Pe fericire ți-am jurat, că mult eu te-am iubit
Iar tu mi-ai râs perfidă-n nas – băiete nu-s dispusă
Iubirea care ți-a rămas, îmbrac-o cu o husă,
Și pune-o bine în dulap, cu multă naftalină
Iar de-ai avea un pic de cap i-ai pune și benzină,
Și ai aprinde-o pe un foc, să scapi de apăsare
Nu ai mai sta înfipt în loc să pui pe rană sare,
Și-ai renunța să mă aștepți în frig pe lângă plopi
Iubirea-ai trece-o printre drepți, n-ai mai călca în gropi!
Cu suflet frânt el s-a retras, iar plopul fără crăci
Un vuiet de furtună-a tras - n-a mai foșnit în veci...
Nici pasăre n-a mai venit în vârful ascuțit,
De când ”idila” s-a sfârșit rămase văduvit,
Iar tânărul s-a-mbărbătat și a plecat în lume
Să-și cate soarta, cumpătat, și-a căpătat renume.
De-aceea-n viață când primiți un NU mai răspicat,
Tot înainte să priviți, regretul e-un păcat!