Cuvintele...

Cuvintele sunt precum mierea, plăcute,
Și pot să clădească în inimi redute
Ce sfarmă tristețea și gândul anost;
Cuvintele toate au viață și rost.

Dar sunt și cuvinte amare ca fierea,
Ce-aduc neputința și scurmă durerea,
Iar cei ce rostesc aceste cuvinte,
Sunt oamenii răi, și fără de minte.

De-aceea cuvântul pe care-l rostești,
Tu judecă-l bine și de-l folosești
Păstrează măsura și gândul curat,
Căci răul se poate produce îndat’!

Atât te iubesc poezie...

Atât te iubesc poezie, încât îmi pierd zile și nopți
Migălind vers pe hârtie, sperând că o să m-adopți;
Mă lupt cu rigorile rimei, măsurii, și ritmului dat,
Cu regulile prozodiei, și versu-mi ușor s-a schimbat

În bine, sau rău, cititorul desigur va fi decident
Dar vreau să sper că viitorul, să poată fi polivalent -
Să scriu tot mai mult, tot mai bine, pe-al orișicui înțeles,
Cu versuri senine și pline de tâlc și de subînțeles.

Atât te iubesc poezie, în tine-mi găsesc fericirea,
Și când mai ești și erezie, tu îți justifici menirea
De-a fi purtător de idee, de-a fi purtător de dreptate,
De-a fi a cuvintelor cheie, în drumul spre libertate!

Cad stelele...

Cad stelele în noapte, iar gândurile mele
Îmi amintesc de șoapte și doruri multe, grele,
Și 
luna ca un pașnic durerii mele martor,
Pe bolta unde veșnic cu-al stelelor sobor,

Străluce și nu-i pasă de-a mea durere surdă,
Nu-i nimenea acasă, nu are ci-n s-audă
Al meu oftat sau poate cum singur îmi vorbesc,
Fiind în singurătate, doar liniștea-mi doresc.

Iar tu, în depărtare privești aceleași stele,
Și luna la culoare este la fel cu ele,
Cerul e ca și smoala, iar liniștea opacă;
Vezi, ție îndoiala a început să-ți placă

Și a distrus cu timpul tot ce-a fost între noi,
De vină-i anotimpul, sau starea de război
Ce-a fost instaurată în cuplul nostru oare?
Să fii tu vinovată?...Vezi dragostea cum moare?!

Nu, nu ești vinovată doar tu, a mea iubită,
E vina împărțită și asta mă irită
Căci visele țesute de noi cu amăgire
Au fost atâtea sute, și toate de iubire,

Iar stelele ce cad acum în depărtare,
Și orizontu-l rad, nu sunt o întâmplare...
Vor să ne amintească iubirea noastră mare
Și să pecetluiască în noapte o-mpăcare.

Castelul din nori...

Castelul din nori e în visele mele,
Sub ploaie și vânt ține piept curajos,
Iar dacă-i senin și e cerul cu stele,
În juru-i păstrează un văl nebulos.

În vârful de munte el stă solitar,
Acvilele doar își fac cuibul în el,
Că-i soare sau ger, el nu are habar,
Să fiu ca și dânsul ar fi al meu țel.

Dar nu e posibil, eu sunt muritor,
Cu patimi și vise, cu lacrimi curgând,
Din jale sau clocot fierbinte de dor –
Sperând să o văd pe iubită curând.

Dar ea nu visează asemeni cu mine,
Castelul ei este clădit pe nisip,
Bătut e de soare în zile senine,
Se schimbă întruna la corp și la chip.

Îmi simte durerea, și gândul hoinar,
Ce zboară în versuri în sus către stele,
Dar inima-i – stâncă, nu are habar,
De-a mea suferință și slovele mele.

Îmi caut refugiul în visele mele,
Croite în versuri așa cum le simt –
Castelul din nori se-nsoțește cu ele,
Și liniștea-mi vine așa cum presimt.

Rădăcini

Ni-i neamul prins în rădăcini adânci,
În glia stăpânită de străbuni,
Precum un brad în clinul dintre stânci
Sau vița bolții la ai noștri buni.

Și limba este tot o rădăcină,
Rămasă de la daci și traco-geți,
Și-atâta cât a soarelui lumină
Ne-o lumina cu-a razelor săgeți

O vom vorbi, ca sfântă și curată,
Ce-a viețuit în secole prin noi,
Ca rădăcina de stejar cercată,
De vânturi și torente în puhoi.

Și ar mai fi o sfântă rădăcină,
Credința în Zamolxe-al nostru zeu,
Care-a bătătorit ce-avea să vină -
Credința în Iisus și Dumnezeu.

Versuri

Noian de versuri îmi apar în minte,
Șiraguri de cuvânt meșteșugite,
Cu toate-n poezie reunite,
Menite doar pe cititor să-ncânte.

Condeiul le așterne cu migală
Pe coala de hârtie fremătând,
Metafore și epitete stau la rând
Să fie-ntipărite cu cerneală.

Și-apare câte-un vers năstrușnic,
Ce nu mă lasă să-i găsesc o rimă
Sau echivoc e ceea ce exprimă,
Și viciază ce vreau să comunic.

Sau alteori înlocuiesc o strofă,
Ce mi se pare că nu-i reușită,
Și-atunci e sigur ștergerii menită,
Iar scrisul e o treabă limitrofă

Cu orice artă-n care tot efortul
De a crea  frumos și pe-nțeles,
Ce e menită cititorului ales,
Și iată fac cu stăruință totul

Sper a-i crea prin vers un univers,
În care să mai uite grija vieții,
Și să se plimbe-n roua dimineții
Cu pas destins cât ar avea de mers.

Scriu versuri, asta-mi place, asta fac,
Cu multă sau puțină iscusință –
Însă depun atâta străduință,
Încât mai bine scriu, și scriu, și...tac!

Mi-e dor de libertate...

Mi-e dor de libertate-n țara mea
În care strâmbătatea este dreaptă,
Iar hoții au curajul și ar vrea
Să ne-ngenunche treaptă după treaptă.

Mi-e dor de libertatea de cuvânt
Ce-ajunse să nu aibă greutate -
Scandăm degeaba la lozinci în vânt,
Iar hoții fac arest în libertate!

Mi-e dor de libertatea de-a munci,
Cu oarece folos și pentru mine,
Azi doar patronii  pot a porunci,
Și discreționar ne dau o pâine.

Mi-e dor de libertatea din trecut,
Dar nu se poate spune că-s nostalgic –
Și lucruri bune-atunci s-au petrecut –
Doar îmbuibații de-azi le iau în tragic –

E vremea lor, de tot ticăloșită,
Ne mint că n-avem productivitate
Dar ne plătesc (și nu cad în ispită!),
În acte doar salariul jumătate.

Și-ar mai fi multe de adăugat
Dar vă întreb: aceasta-i libertate?
De ce atâta sânge s-a vărsat,
Să facem vile-n loc de combinate?

Prin ”libertate” fabrici s-au distrus,
Capitalismul care azi tronează
Doar viciu și mizerii a adus,
Pe nimeni însă nu interesează.

Mi-e dor de libertatea ce-o avea,
În lume România de-altă dată,
E subjugată azi și-i o belea,
Această U.E. foarte lăudată!

Un ultim sărut...

Un ultim sărut dac-ar fi să-mi mai dai,
Te-aș crede un înger, m-aș crede în Rai,
Apoi liniștit aș putea ca să mor,
Și n-am să mai simt nici al morții fior.

Un ultim sărut dac-ar fi să primesc,
Din buzele-ți calde cu iz îngeresc,
Mi-ar fi tot aleanul uitat și promit:
Nimic din ce-a fost n-o să pot să omit!

Un ultim sărut de-ar mai fi pe pământ
Te rog dă-mi-l mie și-ți fac jurământ
Că dragostea noastră-mi va fi sfânt odor –
Mai dă-mi un sărut și apoi, pot să mor!

Rondelul senectuții

Li-s pașii grei, dar sufletul e mare,
O viață bucurii au împărțit,
Se știu din școală însă negreșit
Purtarea lor e plină de candoare.

Pășesc încet și pasul li-i spășit –
A fost și greu cu zile mai amare,
Li-s pașii grei, dar sufletul e mare,
O viață bucurii au împărțit.

În parcul  lor demult s-au întâlnit,
El i-a adus atunci în dar o floare,
Dar timpul a trecut și-acum se pare,
Că viața le-a ajuns la asfințit;

Li-s pașii grei, dar sufletul e mare.

Sorinel

Aveam un șoricar – minune de cățel
Cuminte, adorabil, pe nume Sorinel;
Oriunde aș fi mers, mergea și el cu mine,
Era prieten sincer la greu dar și la bine.

Vroia doar mângâiere și-un bol micuț de hrană,
Doar dragoste era, sub straiele-i de blană.
Nici nu dormea-n coteț să-mi fie mai aproape
Pe trepte adormea chiar și udat de ape.

Dar azi de dimineață el n-a mai apărut
Când l-am strigat pe nume – să fie dispărut?
Nu, n-a fost dispărut, în stradă l-am aflat
Cu blana-nsângerată și gâtul sfârtecat.

Căzuse victimă instinctului primar
De-a se perpetua și iată ce calvar!
L-am îngropat în curte sub nucul cel bătrân,
Plângând ca unui frate destinul său hapsân.

Chiar de-i voi lua vreodată un înlocuitor,
Sorin rămâne veșnic al meu ocrotitor,
Și dacă mai există vreun loc în Paradis,
Acolo-l voi găsi și pe Sorin, precis!

Lăsați-mă să scriu...

Lăsați-mă să scriu, noianul de cuvinte,
Ce-n suflet clocotește și-n inima bătând;
Condeiul să-l reverse pe pagini înainte
De-a zorilor ivire, ferestre luminând.

Poemul despre viață, poemul despre lume,
Despre deșertăciunea ființei pe pământ,
Și despre greutatea de-a-ți face un renume
Și de-al purta cu cinste dincolo de mormânt.

Poemul de iubire, al dragostei depline
Ce-nnobileză viața și-o face minunată,
Să-l scriu cu dăruire în vorbe mai puține
Dar care să cuprindă simțirea pură, toată.

Dă-mi Doamne stăruință, și scrisul curgător,
Ca să așez cuvântul, sub forma  poeziei,
Ușor s-ajungă-acesta sub ochii tuturor,
Și de folos cititul, le fie fanteziei!

Plâng norii!

Plâng norii azi iubito cu lacrimi șiroite,
Plâng despărțirea noastră, sunt triști și mohorâți;
Atâtea jurăminte ce au fost înnoite
N-au fost de-ajuns se pare să ne țină uniți.

Plâng norii, suflă vântul mai tare, tot mai tare
De parc-ar fi sfârșitul spre noul început,
Iubito, de-am greșit, acum îți cer iertare,
Preaplinul de iubire, în inimi n-a-ncăput.

Și dac-ar fi acuma s-o luăm de la-nceput,
Nu ar mai plânge norii, nici vântul n-ar mai bate,
Ar fi o acalmie, căci eu am priceput -
Iubire-adevărată, iubește, iartă, poate!

De-ar fi să mor...

De-ar fi să mor, nimic nu mi-aș dori
Decât să scriu un ultim vers duios
Care spre tine ar călători,
Dus de un mesager misterios;

În noapte ți-ar aduce versul meu,
Surprinsă ai rămâne, și mirată –
Plânsul să-ți stăpânești îți va fi greu,
Căci n-o să-mi mai vezi fața niciodată.

M-am stins departe clocotind de dor,
Iubirea noastră-a fost nefericită;
A trebuit să plec și din pridvor
M-ai urmărit cu ochii, prea iubită –

Ți-aș scrie, și-aș adăuga un ultim vers:
La tine am visat și dorul greu
M-apasă căci departe am de mers,
Însă la tine m-am gândit mereu.

Nu-mi vei afla mormântul și nici crucea
Iubito, să-mi aprinzi o lumânare
Chiar în răspântia care ducea,
La locul nostru drag de întâlnire

A tuturora de un leat cu noi,
Acolo unde-am stat întâia oară
De vorbă și-am dansat doi câte doi,
Și ți-am adus cu drag o lăcrămioară.

Dar să nu plângi, aici îmi este bine,
Mai scriu o poezie uneori
Iar gândul mi-este-ntruna doar la tine –
Ne-om revedea iubito printre nori!

Albe versuri...

Albe versuri scriu poeții siluindu-și muzele,
Le recită cu emfază țuguindu-și buzele –
Vor să compenseze ritmul și măsura șchiopătate,
Ocolite cred, din lene, cu-atâta seninătate!

Scriu metafore de-a valma fără nici o legătură,
Abstracționând talentul ce li-i dat de la natură;
Caută cu dinadinsul modernismul ce-i  în vogă
Contestând poemul clasic cu un drept ce și-l arogă.

Știu că este loc sub soare pentru orice creatură,
Iar într-o bibliotecă, pentru orice scriitură,
Dar păcatul este mare să vă irosiți talentul
Prinși de modernismul care vă absoarbe ca torentul!

Poem pentru tine

Poemu-acesta-i pentru tine, iubita mea din depărtări!
Tu ai plecat pe căi străine – ne-om întâlni în alte zări.
Când soarta ne va reuni, va fi exact cum îmi doresc,
Tu, muza mea cea călătoare, iar eu poetul pitoresc

Care-ți va recita poeme de dragoste, dar și de dor,
Ce l-am simțit ades, amarnic, credeam aproape c-o să mor
De-a inimii grea apăsare ce o simțeam în lipsa ta,
Căci fără tine fericirea nici că mai poate exista.

Cu tine-n gând am scris poeme – te-or aminti în nemurire
Chiar dacă noi vom trece iute în fantomatică nefire,
Iubirea noastră va fi-n veacuri nepieritoare și senină
Prin versul ce mi-ai inspirat, tu, muza mea ca o regină!