În mine...

În mine versul caută răspunsul
La întrebări ce sunt fundamentale –
O coală poate fi tot universul,
Sau poate fi doar șir de vorbe goale?

O coală așternută de cuvinte,
Poate schimba ceva în univers?...
Sau poate un poet care se minte
Să oglindească adevăru-n vers?

În mine zace adevărul și minciuna,
Pe amândouă pot să le așez în vers –
Și poți să crezi că mie mi-e tot una,
Dar tot ce n-am crezut pe loc am șters!

Imaginația mă poartă ori și unde
Dar ce-i frumos chiar de-i imaginat,
În sufletul la cititor pătrunde,
Și scriu sperând că e și-apreciat.

De-aceea când citiți o poezie,
Cu sufletul primiți-o și cu tâlc,
S-o înțelegeți, fiindcă cel ce scrie
Cu drag cuvintele le-a reunit în pâlc!

Durere

Simt o durere surdă, când mă gândesc la tine,
Am fost îndrăgostiți – ne-a fost atât de bine
Dar îndoiala oarbă s-a născut între noi;
Ne-am despărțit și iată, din unul suntem doi.

Cum oare fericirea a fost întunecată,
De despărțirea noastră, deloc planificată?
Ce-a fost frumos, azi iată, e numai amintire;
Nu știu ce nu aș da pe-o clipă de iubire

Din partea ta acum, că ești de neatins,
Pe-altarul fericirii eu mă declar învins
Și simt un gol în suflet cum nu am mai simțit –
Iubirea-a fost reală, sau numai m-ai mințit?!

Dar nu-i nimic, durerea cum vine o să treacă,
Și voi găsi iubirea care pe-a ta s-o-ntreacă –
În alte brațe sta-voi, și voi găsi amorul
Și fără de durere privi-voi viitorul!

Armonie

Se-aude susur de izvoare,
Și mierle ciripesc ușor –
Zefirul suflă ca o boare,
Iar păpădii plutesc în zbor.

Un pâlc răzleț de căprioare,
Mai paște-n liniște-n zăvoi,
Deși e seară și în zare
Se văd sosind turme de oi.

Ușor foșnește-n plopi frunzișul,
Privighetori cântă-n surdină,
Pe maluri urcă-ncet suișul
Mioare cu lâna seină.

E-atâta armonie-n jur,
Pe cer încep s-apară stele,
Și liniștea prinde contur,
Cu pace-n gândurile mele.

Pot spune că-i un colț de rai,
Cum nu am să mai văd curând,
Care mă lasă fără grai,
Și-n liniște stau admirând.

Într-un târziu merg către casă,
Căci noaptea și-a intrat în drept –
Dar armonia cea frumoasă,
S-o văd din nou, abia aștept.

Iubiri marine

Pe plaje-aurii ne cheamă iubirea,
Iar marea și ea cu sublim-i tumult –
Hai vino, iubito, ne este menirea
Să ne iubim acum și mai mult.

În briza marină scâncesc pescărușii,
Cu zborul lor lin, plutesc spre-nălțimi –
Te-aștept să apari pe latura ușii,
În zorii de zi marini și sublimi.

În marea-nspumată pășind împreună,
Apoi înotând alăturea-n larg,
Să-ncepem o zi pe-ndelete, mai bună,
Și s-admirăm cu nesaț un catarg

Al unei corăbii ce trece pe-alături,
Purtând călători și iubirea în ea –
Și tot înotând nu poți să te saturi,
De mare, decât apărând prima stea.

Atunci fometoși, obosiți dar ferice,
O masă frugală vom lua amândoi,
Și-apoi vom dormi - amândoi o matrice,

Pe plajă sub stele cu miile – roi!

Sacrificiu

Sacrificați am fost de generații,
Și trai decent mereu ni s-a promis –
Aceia ce sunt morți după ovații,
Odat-aleși să facă au omis

Să-și țină legământul dat mulțimii,
Să-și pună-n slujba ei toată silința,
Doar pentru ei adună spuza lumii,
Iar pentru noi rămâne umilința.

Și n-ar fi mult nimic pentru o țară,
Noi ne-am sacrificat de bună voie –
Dar neputința-ncepe să ne doară,
Și de pomeni cinstit, n-avem nevoie.

Păcat că sânge au vărsat străbunii,
Să apere pământul ce-l vindeți,
Sunteți chiar mai sălbatici decât hunii,
Și niciun sentiment nu mai aveți.

Să vă ferească Sfântul din înalturi,
Să nu ne punem viața chezășie,
Sub steagul tricolor cu mândre falduri,
Să v-alungăm cu forța în pustie!

Regret...

Regret acum, că iată, trece vara,
Și vine iară toamna mohorâtă –
Ne vom plimba tristețea seara
Prin parcul plin de frunza doborâtă

De bruma toamnei nemiloasă,
Ce verdele-l va preschimba în pal –
Mai bine-am sta iubito-n casă,
Lăsându-ne purtați de al iubirii val.

Regret c-a mai trecut o vară,
Cu soare arzător, canicular -
Răceala toamnei o să doară
Iar soarele va fi crepuscular.

Regret minunile florale ofilite,
Chiar dacă au fructificat –
Recoltele chiar fiind neprețuite,
Nu-nlocuiesc ce-a fost sacrificat.

Iubita mea cu tine azi regretul,
Trecutei veri se schimbă-n bucurie,
Căci împreună-am întregit buchetul
De ani frumoși, și alți-or să mai vie.

Vom depăna-mpreună amintiri,
Când ploaia rece va turna afară,
Regretul verii ne va fi-n simțiri,
Dar împreună fiind n-o să mai doară.

Când soarele răsare

Chiar de ești trist târziu în noapte,
Cu gânduri ca șuvoiul grele, negre,
Și-auzi nevrând nespuse șoapte,
Dar toate mințile-s integre,

Veni-va dimineața cu zorii luminoși,
Când soarele răsare în raze de lumină,
Iar gândurile negre rămân la păcătoși,
Iar tu, suflet curat, ca mierea de albină

O să-ți găsești odihna, aleanul va pleca,
Și optimismul sigur de tot te-o cuceri
Când soarele răsare, lumina-ți va seca
Tot pesimismul nopții și n-oi mai suferi.

Te-i așeza la masă, condeiul îl vei lua,
Și versuri minunate pe coală vei așterne,
Și orice supărare în vers o vei dilua,
Schimbând-o în mesaje sublime și fraterne.

Când soarele răsare, vei fi alt om mai bun,
Fiindcă a lui lumină îți va pătrunde-n suflet,
Iar versul ce-l vei scrie – al omenirii bun,
Va face să devii pentru condei atlet.