Aș vrea...

Aș vrea să  fiu iară copilul naiv,
Să râd, să mă bucur chiar fără motiv;
Prin crâng să mă plimb cu prietenii mei
Ciuperci să culegem și vrej de hamei,

Apoi către casă să mergem voioși
Cântând și-alergându-ne gălăgioși,
În prag să ne-aștepte bunicii din nou,
Iar zâmbetul lor – al iubirii ecou

În suflet pătrundă - căldură, lumină,
Iubirea s-o simt, ce-a plecat să revină
Din cerul albastru în care-au urcat,
Să vină acasă, să mă simt împăcat.

Dar viața e crudă, cu legi neclintite,
Iar căile Domnului sunt  ocolite –
Copilul de ieri are tâmple-argintii,
Copii ce la rându-le au dânșii copii;

Bunicii-au rămas doar în poze-nvechite,
Părinții - bătrâni cu puteri drămuite,
Așteaptă-n tăcere un semn de la noi –
Copii și nepoți, strănepoți, câte doi

I-ajutăm să-și târască chinuit bătrânețea,
Căci și ei ne-au purtat când aveau tinerețea
Și gândesc: Iar copil, de-aș putea să mai fiu,
Le-aș da viața mea, ca să moară târziu.

De fapt...

De fapt, a fost un fapt banal –
Ne-am fost ciocnit pe stradă neatenți,
Tu emotivă, iară eu egal,
Ne-am tot scuzat și-am devenit absenți
 
La tot ce se întâmplă împrejur,
N-am mai văzut, când timpul trece,
Și-acuma liniștit pot ca să jur,
Că dragostea înfiripată n-o să sece

Și-aștept cu nerăbdare clipa
Când am să te revăd – parcă-s timid,
Iar tu ești pentru mine tipa
Ce-mi dă fiorul și devin instant livid.

De fapt, a fost menit să fie –
Sunt fericit – știu, am mai spus-o,
Iubirea ta e-o simfonie
Și nici măcar n-am presupus-o,

Dar ea s-a dovedit s-apară,
Nimic sub soare nu-i întâmplător,
Ciocnirea noastră într-o doară
A fost de sorți decisă uimitor!

Mă uit în ochii tăi ca cerul,
Privirea blândă-mi dă atât alean
Să descifrez pe loc misterul
Iubirii tale care crește an de an!

Iubește-mă...

Iubește-mă cum plaja-adoră marea,
Scăldată de tumultu-i neîncetat,
Să-mi fii cum e-n bucate sarea,
Sărutul tău să fie binecuvântat.

Iubește-mă așa cum știi s-o faci,
Statornic precum stânca de bazalt –
După sărutul dat, te rog să taci,
Căci sentimentul e mult prea înalt

Să-l poți descrie în cuvânt rostit,
Poate condeiul ar putea să spună
În versul scris, frumos meșteșugit,
Iubirea-aceasta ce ne ține împreună.

Și dac-ar fi cândva să dispărem,
Din noi, vreunul-n colț de paradis,
Vom aștepta chiar dac-o să părem
Însingurați, pe celălalt, și-n vis,

Iar zi de zi cât timp ne va fi dat,
Până la revederea așteptată,
Iubește-mă, cu-n suflet invadat
De amintiri și dragostea curată!