Tu toamnă...

Tu toamnă, implacabil vii, afară și la mine-n suflet,
Faci frunzele verzi arămii, și îmi aduci tristețe-n cuget.
De-aș fi o frunză ruginie, de vânt ca să mă las purtat,
Poate c-aș fi în armonie cu Crivățul neînșeuat

Și din tristețea despărțirii de vara caldă, înverzită,
M-aș bucura de legea firii, și de recolta dobândită,
Căci rodul tău e peste tot și umple butii și hambare,
Dar orice-aș face eu nu pot să trec de zilele amare

Cu ploile, apoi cu brumă, ce întristează crizanteme,
Punând sigiliu ce sugrumă corolele, cu anateme
De gheață rece, și sticloasă, ce le ucide nemilos,
Raza de soare luminoasă, străluce fără vreun folos

Și-n orizontu-apropiat, se vede iarna ce-o să vină,
E scurt răgazul căpătat pentru a ne intra-n rutină –
Cu frigul nu mă-mpac deloc, dar nici prea cald nu-i fericire
Tu, toamnă, te-aș numi ad-hoc, ”sezonul de statornicire”!

2 comentarii: