Poeziile Mele - Nelu Preda

De ce mă tem?...mă tem de bătrânețe Dar nu în trup, în suflet și simțiri... De insomnii ce nu-s în tinerețe, Și de trăirea doar din amintiri. De ce mă tem?...mă tem de neuitarea, Acelor clipe ce-au produs în cuget, Dureri mai mari decât e însuși marea, Și rătăcit a pașilor mei umblet. De ce mă tem?...mă tem de boala lungă, De suferința ce-aș putea s-o am Căci cursul vieții sigur poa-s-ajungă, Precum căderea frunzei de pe ram. De ce mă   tem?...de moarte, nu în sine, Ci de cuprinsul veșniciei sale – Aș vrea să mor în somn, ar fi mai bine, Și n-aș simți plecarea pe-astă cale. Dar ce mai mare teamă, este-aceea, Că n-aș lăsa nimic în urma mea – Un stih   notabil care-ar fi și cheia Spre nemurirea ce-i atât de grea.

O dragoste adevărată-i când tu iubești și ești iubit – Nu simți pământul sub picioare, plutești spre-naltul infinit, Renaște sufletul din tine, resimți doar iz de primăvară – Ușor la trup, vibrează totul, ești liber pentru-ntâia oară. O dragoste adevărată-i, izvor de vers curgând ușor, O viață binecuvântată, în care ai în toate spor, Căci ce-i mai dulce și mai spornic decât iubirea-nălțătoare, Care-i mai mult decât o hrană, face-ncercările ușoare. O dragoste adevărată-i sublimul negândit atins, E firmamentul unde-s stele de sentimente ce-au cuprins Tot ce înseamnă armonie, atât în trup cât și-n simțire, Tot ce clădește, uită, iartă și tot ce-i drum spre nemurire. O dragoste adevărată, de o găsești tu s-o cultivi, S-o aperi cu devoțiune de toți cei răi și invazivi – Ca pe o floare delicată, tu cu lumină s-o hrănești, Căci dragostea adevărată, o dată-n viață o-ntâlnești!

Într-o zi s-au întâlnit, el și ea din întâmplare – Ea, de douăzeci de ani, el, cu patrușcinci mai mare. El cu vilă și un S.U.V., pensie-ndestulătoare, Ea cu foamea în stomac și cu forme-mbietoare. Ea cu farmec, vino-ncoace, el burtos și cu chelie, Nu știu cum s-au ”adunat” și-au pus-o de-o ”pirostrie”. Toată lumea s-a crucit – el bătrân și ea o jună, Cum să stea ei împreună mai mult de o săptămână?! Răsfățând-o-n toate cele, cardul s-a golit ușor, Și din pensie în pensie, banii dispăreau în zbor. Nopțile ce să mai spun, devenir-o schingiuire Pentru dalbul amorez, puțintel mai slab din fire. Ea focoasă, el plăpând, respirând cu greutate, Într-o lună a-nceput s-aibă tare-n sănătate. A-nțeles într-un târziu ce greșeală a făcut, Însă nu vroia s-o piardă, de-aia i-a satisfăcut Orice boare de dorință și-a ajuns falit, bolnav, Iar de-aprope-o săptămână zace-n patul cel jilav. Iubițica e cu altul, tânăr, mândru, ’ nalt, fălos, Iar moșneagul ce-i

Atâția îngeri sunt și pe pământ, Nu doar în cer, dar trec neluați în seamă, Ne dau și nouă spirit și avânt Și luare-aminte la cuvântul ”mamă”! Căci mamele sunt îngerii de-aici Ne dau și viață, ne cresc, ne veghează, Simt sufletul, vreo boală, parcă zici Că-n ele somn nu-ncape, doar vibrează De grija pentru noi, copiii lor, Iar noi, ce facem – creștem și plecăm În lumea largă, iar pe dumnealor, Din când în când dacă le vizităm! Dar ele rabdă dorul, lipsa noastră, Cu-atâta stoicism căci numai dragul, Le ține-n viață, viața aspră, Și-așteaptă-ntr-un târziu să trecem pragul, La casa lor umilă, ancestrală, În care sunt stinghere când sosim – Ar vrea-o de ar fi monumentală, Să stăm mai mult în ea, să huzurim! Însă, grăbiți cu viața ce destramă, Curând le părăsim și-ntr-un târziu Aflăm că îngerul ce ne-a fost mamă Ne-așteaptă liniștit într-un sicriu. Realizăm atunci cu-amărăciune, Că n-am vorbit cu ea cât am fi vrut, Dar e târ