Poeziile Mele - Nelu Preda

De-ai fi din ceruri coborâtă, n-ai fi un înger cum îmi ești, Fiindcă tu ești desăvârșită, ca dintr-o carte de povești Ți-e sufletul și chipul tandru, în toate cele-ncântătoare Și-ai un miros ca de leandru, îl simt și inima mă doare – De dragul tău, căci dragu-i mare, orice, aș face să te am, Iubirea ta e-ncântătoare, precum mușcatele la geam – Aș da ce vrei pe lumea asta să fim mereu doar împreună, Tandem să fim să urcăm coasta vieții noastre mână-n mână. De-ai fi din ceruri coborâtă, n-ai fi așa de mult de senină, Căci fața nu-ți e mohorâtă, privirea-ți este cristalină, Iar părul negru abanos, se unduie ușor,   pe umeri Și e atâta de frumos, precum toți nuri-ți de-i enumeri. Dar frumusețea-i trecătoare, tu ești și înțeleaptă foc Și ai o minte sclipitoare și toate astea la un loc Te fac făptura uimitoare ce a intrat în viața mea – Mă rog iubirea-ți arzătoare, să înflorească și să stea În preajma noastră, prea iubito, ar fi păcat ca să nu stea,

Lumina ochilor căprui, îmi luminează versul, Îl scriu, ca ție nimănui, căci tu mi-ești Universul – Miracolul de nedescris – iubirea ca o fragă, E dulce, fiindcă-i interzis și tare îmi ești dragă. Pe firul vieții ne-am găsit – n-au fost multe cuvinte, Doar ochi căprui care-au sclipit, sărutul tău fierbinte – Apoteotic ne-am iubit, bărbatul cu femeia Și uite-așa ne-am devenit, la bolta vieții cheia. Clipă de clipă eu tânjesc, la gura ta fierbinte – Tu știi că tare o doresc – atâtea dulci cuvinte, Ți-am spus, mi-ai spus, ne-am alintat și ostoit fiorul, Dar timpul iute a apus – acum simțim tot dorul ; Te-aș vrea, m-ai vrea numai al tău, în nopțile cu stele, Și-n zile lungi ce-ți par un hău, să te feresc de rele – Cu prețul vieții-am să păzesc lumina ochilor căprui, Blândă, suavă – năzuiesc, a-mi fi tandem pe cărărui În lungul vieții drum pătat, cu arșiță și ploi și ceață, Ea panaceu, neapărat, să-mi fie mie-n astă viață, Iubirea dulce să ne po

Țara noastră, cuibul nostru, azi e năpădit de ”cuci”, Creaturi precum un monstru ce-i născut doar din năpârci – Zarea-ntreagă e deschisă pentru colonizatori, Inși cu suflete de clisă și porniri de lipitori. Țara noastră, plai de vise, a chelit azi de păduri, Precum fetele codane siluite pentru nuri – Toți smintiții de prin lume vin să-și facă-aici averi, Fiindcă-a devenit renume, comportarea de muieri Ce o au   și au avut-o cei la cârma guvernării ; Țara-ntreagă au vândut-o, până-n marginile zării, Și se bat în piept cu pumnul că sunt numai patrioți, Da-s o gloată-n care Domnul a îngrămădit doar hoți. Delatori ce-s vechi în ștate, lași și vânzători de țară, Deveniți calamitate, pentru tine-s o povară – Cum să fac și cum să facem să te izbăvim de ei, Țară mândră, să desfacem ceata asta de mișei, Ce-a distrus cu veselie-a ta industrie – o floare, Afirmând azi cu mândrie c-au făcut ”privatizare”, Și-au trimis în băjenie milioane de români,

Ești iubita mea cea dragă, mii de versuri – poezii Eu ți-am dedicat, să-ți mergă-n inimă în nopți târzii – Tu un înger de lumină, eu un om prea-ndrăgostit, Tu un zumzet de albină, eu un strigăt prelungit Către dragostea curată ce o simt, o ai, mi-o dai, Fiindcă tu, iubită fată, ești poiana mea din rai, Ești fântâna cea cu leacul ce mă vindecă de dor, Fără tine trece veacul pân ’ m -oi vindeca de-amor,   Dar nu vreau ca să mă vindec, te iubesc ca nimeni altul, Chiar de îmi mai dau în petec, să mă ierte Prea-Înaltul, E din dragostea prea mare ce o simt, ți-o dăruiesc Numai ție – ești o floare și din suflet te doresc.

De dorul tău iubito mor încet și moarte mi-este chinul nesfârșit, Aș vrea doar chinul ăsta să-l repet, fiindcă alta cum ești n-am întâlnit. Aș vrea să te mai văd din când în când, cenușa dragostei să se-ncălzească, Să nu-mi rămână sufletul tău blând, reflexul unui ghem rigid de iască. Și dacă dorul meu nu e suficient să îți înmoaie sufletu’-mpietrit, Mai mult nu știu să fac, nu am talent, disimularea nu-i un lucru nimerit, Dar ce să spun și ce să fac mai mult de-atât – rămâne doar să sufăr în tăcere, Păcat că te iubesc atâta și te-ascult, iar timpul trece-mbătrânim, fără vreo mângâiere. Știu că tu suferi fiindcă te-am rănit, dar știi, iertarea e Dumnezeiască, Și orice-ai face, cât ai suferit, iubirea mea etern o să-ți priască, Iar lucrurile s-or lăsa ușor în matcă, noi nu vom suferi înstrăinați – Iubirea va pica precum o platcă, pe sufletele noastre – gemeni frați.

Aș vrea să-mi fii să-ți fiu într-una, tot miezul, simțul și iubirea, Aș vrea ca eu sau tu, tot una să simți, să simt, s-avem uimirea Ce-ai dată de o viață plină, de har, belșug, creație și drag – Și numai Domnul să dețină, destinul în al nostru prag. Aș vrea să-ți dau tot infinitul și încă un șirag de stele, Să îți vegheze răsăritul, somnul și visele rebele   - Am infinitul doar în suflet, nu-s nici bogat nici cerșetor, Ți-l dăruiesc dintr-un răsuflet, căci pentru tine pot să mor. Aș vrea să îmi accepți iubirea, ce-i colosal de dăruită, Și să-nțelegi c-asta-i menirea, de-a fi etern a mea iubită, Iar ceasul uniunii noastre va fi Big-Bang-ul absolut, Când Universul plin de astre, se va seta la ”ÎNCEPUT”.

Afară iarăși este toamnă și te iubesc la fel de mult, Sublimă și iubită doamnă, suspinul vântului l-ascult Și mă gândesc la tinerețe, la al iubirii prim alean, Iar vântul care-mi dă binețe are parfum nepământean – E un miros de tuberoze și crizanteme ciclame, Dar și parfum suav de roze – mirosul tău de nu știu ce, Iar toamna-afară rostuiește covor de frunze ruginii, Așteaptă, știe și găsește, prilejul ca tu să mai vii, Căci te aștept de-o veșnicie, de-un multidimensional, Iar rochia ta purpurie, îți vine simplu, bestial – Hlamida fină de hermină, pe bustul tău vreau s-o sărut, Apoi ce-o vrea ca să mai vină, căci eu mă duc în absolut!

Arcuș de simfonii celeste, lumina mea din flori de soc, Așa vrea să dau cu tine peste, tot ce înseamnă-a fi noroc – Tu ești miedul din pocale , ești zumzetul din urdiniș, Iar cine-o face astă cale, la fel ca mine dea izbiș! Eu ți-am greșit , ca nimeni altul cu   multă dragoste și foc, Da-s liniștit fiindcă Înaltul mă vede, judecă, pe loc... Și dacă dragostea-mi curată va judeca-o cu potop, Mă potopească cu cu iubirea-ți, de care nu prea am noroc! Dar toate trec pe lumea asta, ne-om trece dară și noi doi, Iubiți, sau neiubiți, năpasta o construi-vom numai noi!... Un lucru să nu uiți - sub soare, atâta cât voi exista, Nici o iubire-așa de mare, nu va iubi, iubirea ta!

Iubirea-i caldă și senină, e dulce-amară – minunată, Precum o rază de lumină ce limpede ni se arată – Ea iartă, unge, năzuiește, clădește ca un bun zidar Și mai nimic nu-i trebuiește – nici foame nu-i mai e măcar. E se hrănește sufletește, cu vis de îngeri coborâți Din ceruri și-i ademenește trăirea celor amărâți Și o transformă, emulează, transcende dorul absolut, Iar mai apoi o-nnobilează – devine de neconceput, Orișice dram de suferință – iubirea-i tămăduitoare Și face totul cu putință, nu-i forța cum e ea de mare – Ea mută munții din țâțână, credința-i e nestrămutată, Germină grâul în țărână – iubirea-i viață minunată, Și-n suflete ea ne clădește miracolul înălțător , Iar inimile primenește ca un izvor clocotitor, Dar limpede precum cristalul, cu apă pură și curată, În visul meu din arealul plin de iubire minunată,   Iar către senectutea care, ne-apropie de asfințit, Nu e vreo sărăcie mare, decât ca cel ce n-a iubit, Nici vreo codană

Ești visul unei nopți de vară, aievea-nfăptuit acum, Aproape-i gata să îmi piară neîncrederea ce sta în drum, În calea mea spre fericire, a mai rămas doar un sărut, Pe care fără a ta știre, am să ți-l fur – nu l-ai cerut, Dar știu că inima-ți cea tandră gândește tot mereu la mine, Ești îngerul care-n meandră, aproape s-a abandonat pe sine – Meandra sufletului care este așa curat și tandru Îi vin azi în întâmpinare, cu-o floare mândră de leandru. Ești visul unei nopți de vară și te doresc așa de mult, Iubirea ta-i o primăvară înmugurită cu tumult – De-ar fi pe veci să fii a mea, aș mulțumi Divinității Și-aș săruta obrazu-ți nea spre lauda serenității De care dai dovadă-ntruna – ești alb și negru și-argintiu, De nu-s cu tine-ntotdeauna, îmi pare totul tern, pustiu – Suntem doi poli la o planetă, două-nfrățite emisfere, Nedespărțiți   stăm la șuetă, și îndulcim cam tot ce-i fiere. Ești visul unei nopți de vară, ca tine alta n-am văzut, Iubește

A fost o dat’ un derbedeu cu ceva merite – spoială, Academician, bun de muzeu, octogenar - o păcăleală. Cocoș cu pintenii tociți, prostată și-altele la fel, Printre acei nefericiți, se număra ca un mișel – Cu gusturi deviante care îl recomandă pedofil, Puicuțe proaste scriitoare, lansează, ca la vodevil - Prin girul lui cu greutate – recenzii, studii și prefațe, Le face poetese – toate, i-au devenit rapid ca soațe. Dar dumnealui, nefericitul, cu pintenii tociți spuneam, Este capabil doar organul, cel gustativ, că de-i de neam, Să-l folosească să posede săracele nefericite, Minte bolnavă ce accede iar gloria greu cucerită Și-o folosește dobitocul în scopurile-i deviante, Nefericitele-aspirante la glorie-i devin amante! Aviz acelor poetese ce se doresc azi propulsate, Căci acacademicianul, are papilele-infestate!

Adevărat dacă iubești, iubirea doare ca o rană, Cu dragoste o oblojești și parcă simți cum capeți prană – Iubești și ești iubit la rându-ți, dar depărtarea e un chin, E oxigen adevărat iubita-ți, iar lipsa ei este venin. Așa și eu în miez de noapte, când somnul fuge în neant, Aud aievea a ei șoapte, iar sufletul îmi e vibrant – Aș vrea-o aproape, lângă mine, să-i sorb cuvintele de mir, Să zbor spre ea, așa îmi vine - privirea ei mi-e elixir. Și somnul tot mereu îmi fuge, dorm pe furate, trecător, Că o știu bine, nu-mi ajunge, aș vrea să-i fiu ocrotitor, În noapte somnul să-i veghez, s-o liniștesc când vreun coșmar O tulbură, s-o-mbrățișez iar veghea nu mi-ar fi-n zadar, Zâmbetul ei mi-ar fi răsplata – pe ea, eu o divinizez Și minunată ar fi plata, deși nu vreau să abuzez – Mă rog doar la Iisus prea Sfântul, în sănătate să mi-o țină, Căci unde calcă ea pământul, e milă sfântă și lumină Și nu spun asta doar fiindcă e-a mea din plin și o iubesc

Cu tine eu am trup de înger                     Cu tine azi din trup eu sânger    de Manuela Cerasela Jerlăianu                                            de Nelu Preda De-ar fi să mă mai nasc o dată, eu tot pe tine te-aș iubi,        D e-ar fi să mă mai nasc o dată,pe-una ca tine n-aș iubi     Te-aș căuta sus, în genune și pe Pământ pân' te-aș găsi,          În pușcării și-n pleava toată, escrocă-asemeni n-aș găsi, C-așa o inimă curată, nu am aflat pe nicăieri                          Așa o inimă parșivă, nu mai există nicăieri În astă lume-nfierbântată, cu trup de nimfă-a unei veri.                       Păcat de firea-mi emotivă și c-am pierdut atâtea veri. M-ai cucerit din prima clipă, ești vocea unei poezii,                           Credeam că ești un înger care, îmi recita la poezii, Ești bunătatea-n trup și suflet, ești om și înger printre vii,                  Dar când te-am cunoscut, azi sânger ca nimeni altul printre vii, Ești infinitul din culoare, pe care

Iubirea e al vieții elixir, ea umple sufletul, curat potir Cu simțăminte dulci și minunate, pe care-a le trezi numai ea poate, Ardentă, tumultoasă și zglobie, iubirea e a vieții poezie Rimează-alert în ritm și vers cu ea – iubirea e făcută ca să stea În suflet cuibărită, ocrotită și-n doi să fie tot mereu trăită, Căci gustul ei sublim de mere coapte, determină simțiri în vers și-n fapte Iubito, tu iubire-mi dăruiești și toate visele îmi împlinești Ca tine-un înger n-am mai întâlnit, la trup și suflet – am rămas uimit – Precis că tu din cer ai coborât, în mine orice rău ai doborât Ești înger și femeie într-un trup, doar să te văd și-aproape că erup, Căci nurii tăi cu farmec sunt un dar și nici nu simți minunea lor măcar, Aș vrea numai ai mei ca ei să fie, ți-aș da în dar această poezie, Și soarele și luna de pe cer, ți-aș da, iar altceva nu cer – Iubirea ta o știu și-i minunată, în fiecare vis mi se arată, Iar ziua când e soarele pe boltă, o simt cum

E dragostea o simfonie pe-al vieții dulce portativ, În doi, este o armonie cântată fără vreun motiv Anume, fiindcă ea-i firească, e-un sentiment înălțător, Trăit de stirpea omenească, când știe ce-i acela dor. E dragostea o simfonie, ce-o cântă el și ea vibrând, E-o artă și-o filozofie, trăind iubirea, strălucind, Iubind iubirea manifestă, simțind sublimul absolut, Ei diavolului-i joacă-o festă și îl trimit în disolut. E dragostea o simfonie, alcătuită de-un duet, Arcuș - vioară-n armonie, sunt el și ea, un brav dublet, Care în Ateneul Vieții se manifestă cu mult har – Un atribut al tinereții – la senectute aprig jar. E dragostea o simfonie, cântată-n Si bemol-major, Cere din plin prietenie și calități de aranjor – Pe scena vieții, complicată, ești virtuoz dac-o păstrezi, Căci dragostea e intricată cu ale sale dulci dovezi – Blândețe, șarm și eleganță în cuget, trup și în simțiri, Iubire fără aroganță și-un foc aprins scurs din priviri;

Mi-e dor de tine, țara mea frumoasă, mi-e dor de tine, țara mea de dor, Sunt singur, depărtarea mă apasă, mă chinui ca să-mi fac un viitor,– Printre străini ce-au inima vârtoasă, mă slugăresc cu vârf și îndesat, Pentru o leafă care nu-i făloasă, mi-ar pune sufletul chiar la mezat. Aveam cândva un viitor în tine, o casă bună și-un salar decent, Dar astăzi s-au ales numai ruine, din fierul vechi s-a luat doar un procent Din ce era valoarea-adevărată, a fabricilor care au hrănit, Cinci milioane de români și iată, azi sunt aici la suflet cătrănit Și cum n-aș fi așa, când toți piețarii, au cumpărat ieri țara pe doi bani, Au dărâmat și-au dus peste fruntarii,   averea ei – o tagmă de golani, Escroci și hoți, au stat în fruntea țării și au devalizat tot ce-au putut, Ei au atins chiar culmile trădării, în gona mișelească după-avut. Și tot trădare-a fost și-acea scutire, de taxe și impozite cinci ani, Pentru străinii care în neștire au năvălit ca tribul de cum