Faceți căutări pe acest blog

DAȚI ROMÂNILOR SEMNAL ȘI LA JAF SĂ PUNEM PUNCT!!!

 

Părcă toți la un semnal, se-adunară-n „fruncea” Țării,

Un nemțoi jegos, penal, paraziți din zarea zării –

Toți au pus la punct „VÂNZAREA”, SCUMPEI NOASTRE ROMÂNII!!!...,

Azi Români, vă fac chemarea, SĂ-I BĂGĂM ÎN PUȘCĂRII!!!!....

 

Tu ARMATĂ devotată, tu POLIȚIE de  pază, amândouă la SEMNAL,

Strângeți astă „pleavă” toată, și deschideți un CANAL,

Ce va traversa Carpații, din Brașov și puși la PUNCT,

„Paraziții” și-„amploiații”, să-l blesteme pe „DEFUNCT”,

 

C-a făcut din ROMÂNIA, NUME-N LUME ȘI UN RAI,

L-a asasinat  „frăția”-n, ziua când Iisus cu-alai,

Se năștea în Bethleemul, unde azi e „trai-vătrai”!!!

Jidănimea Satanistă – crucea-toarsă-având totemul,

 

A NENOROCIT PLANETA, ÎNCEPÂND CU BETHLEEM-UL!!!

 

CURRICULUM VITAE - Nelu Preda

 M-am născut la 27 aprilie, 1962, în Săbiești, comuna Colacu, Județul Dâmbovița, familia fiind compusă din: mama - Ioana (Oița) Preda, tatăl – Niculae Preda, ambii decedați și sora, Mariana Preda, cu doi ani mai mare de cât mine. În 1961 ne-am mutat în Ghergani, comuna Răcari, județul Dâmbovița, unde am absolvit cursurile Gimnaziului „Ion Ghica”. Au urmat apoi cursurile Liceului de Aviație „Henri Coandă” din București, absolvite în 1980 și cursurile Politehnicii Bucureștene, Facultatea de Mecanică, Secția Mașini Termice, absolvite în 1987, cursuri serale, perioadă în care am activat ca și mecanic de aviație la „Romaero” S.A. – București, Băneasa. Am lucrat apoi în aceeași companie, ca inginer programator mașini cu comandă numerică, apoi ca primar la Primăria Răcari, inginer și director tehnic la „ELSID” S.A. – Titu, apoi ca inginer de commissioning (Punere În Funcțiune, sau P.I.F., în „jargonul profesional românesc”!!!) la A.S.E.A. Brown-Boveri în Emiratele Arabe. Actualmente sunt pensionar, iar de poezie m-am apucat destul de brusc, prin 2010, când mi-am făcut un blog, denumit „Poeziile mele – Nelu Preda”, unde am publicat peste 450 de poezii. În paralel am activat pe diverse site-uri literare, publicându-mi poeziile. Începând cu 2017, am început să public și volume de versuri, sub auspiciile editurii „Izvorul Cuvântului” – Buftea, patronată de Dana și Dan Căprar, primul fiind „Poeme pentru tine”, cu poezii de dragoste și viață, ”Periplu politic și nu numai”, cu pamflete politice, parodii și câteva articole și eseuri, apoi o nuvelă, ”Inadaptatul”, inspirată de viața mea în Emiratele arabe. În 2020 am avut o colaborare fructuoasă cu poeta Manuela-Cerasela Jerlăianu, respectiv volumul „Dialog cu dragostea”, bineînțeles cu poezii de dragoste, volum apărut la editura „Ștef” – Iași, iar apoi în toamnă, am publicat cel mai recent volum, „Metamorfozele iubirii”, sub auspiciile aceleiași edituri „Ștef”-Iași. Pentru mine, poezia este cel mai plăcut hobby, neavând așteptări mari de la ea, dar nici dezamăgiri. Am activat timp de doi ani, ca și realizator de emisiuni culturale, pe câteva radiouri on-line, realizând performanța de a emite cu cinci „encodere” simultan pe cinci posturi diferite, dintre emisiuni, putând enumera: „Univers Folk și Liric, cu Nelu Preda”, „Meridiane muzicale, cu Nelu Preda” și ”Povești nemuritoare cu Nelu Preda”, „Din Basmele și Legendele Românilor, cu Nelu Preda, „Remember, Cenaclul Flacăra”, având cunoștințe temeinice de radio și softul utilizat, SAM Broadcaster. Din punct de vedere profesional, stăpânesc teoretic și practic mai multe profesii, având deasemenea și voce de tenor, putând însă interpreta în majoritatea genurilor muzicale. Am și cunoștințe temeinice de Teologie, studiind doi ani de zile SFÂNTA BIBLIE, la Institutul American Biblic „Sola Scriptura”, pe care l-am absolvit cu maximum calificativ. Sunt și inventator, având un proiect în brevetare la O.S.I.M., precum și altele în lucru.

WEEK-ND MINUNAT, VĂ DORESC DIN TOT SUFLETUL!!!
În zori

Poezie, poezie!

 


Poezie, poezie, mulți te scriu, mulți te citesc,

Coala albă de hârtie, se așterne-așa firesc –

N-are nici imunitate, nici ochi ageri să discearnă,

Scrisului cu greutate, să-i de glas, ușor să-l cearnă,

 

Sufletul să încălzească, spiritul să-nnobileze,

Decelând mierea de iască, operele, de fofeze;

Mulți te scriu și te curtează, dar puțini te cuceresc,

Unii chiar te agresează, muzele își siluiesc

 

Invocând adesea Cerul, harul ce li-i dăruit,

Ce umple cu vârf panerul, plin cu fructul otrăvit,

Sau banalități de care, sunt sătui și dumnealor,

Cu-o viteză uimitoare, le aștern cu-atâta spor.

 

Nu contează dezacorduri, lipsa lor de logică,

Scriu cu magice resorturi – foamea-i patologică,

Soră cu grafomania, (vrea și ei să se exprimă),

Promulgând și tirania, „poeziei” fără rimă!

 

Prozodia-i prea vetustă, iar sintaxa e la fel,

Calea spre poem e-ngustă, raftu-n librării – un țel;

De ai notorietate, poți să scrii orice dorești,

Darul spre posteritate, stai tu, să îl chibzuiești?!

Românu-i frate cu amarul!



Românu-i frate cu amarul, decând trădarea prins-a coajă,

Iar Lacomul, frate cu-Avarul, au fost mânați parcă de vrajă,

Pe Decebal întâi să-l vândă, secretele să-i desconspire,

Romanilor ce-au stat la pândă, Comoara Dacică s-o fure.

 

De-atunci, trădarea, trădătorii, au fost blestemul moștenit,

De Neam și Țară, vânzătorii, istoria ne-au împânzit –

Atâți Eroi de-ai gliei noastre, vânduți au fost către dușmani,

Și cucerite-atâtea castre, prin „cozi de bardă” – lași dumani.

 

Doar interesele meschine, au fost mereu hotărâtoare,

Ca grupuri de vânduți să-nchine, Cetatea, hoardei migratoare –

Puțini au fost dintre vitejii, care-au păstrat stindardul sus,

Dar din păcate, bătrâneții, tribut prin moarte i-au adus.

 

A fost Mihai zis și Viteazul, întregitor și el trădat,

Și-un Tudor, ce-a „schimbat macazul” – Fanarul el l-a alungat,

Trădat și el, precum și Cuza, de tagma de boieri, vândută,

Patriotismul, fiind acuza, dreptatea a rămas iar slută.

 

Schimbară-apoi cu dinastia, pe orice Domn fiind pământean,

Care-a orânduit hoția, în statul zis și suveran –

Afaceri precum fost-a „Skoda”, lăsat-au oastea în opinci,

Cu arme vechi, cânta-ta oda, germanilor, unu la cinci,

 

Și a făcut Marea Unire, luptând ca leii la Mărăști,

Oituz și Mărășești – uimire – făcut-au puii răzășești.

Dar a urmat apoi Războiul, zis și al Doilea Mondial,

Cu-o camarilă-a dinastiei, coruptă fără de egal,

 

Destinul l-a adus în frunte, pe Antonescu, Mareșal,

Doar el a izbutit să-nfrunte, dușmanul roșu, inegal –

Eu, ”Vă ordon să treceți Prutul!” – a spus cu glas dumnezeiesc,

Eliberând de „tot Urâtul”, pământul frate, românesc.

 

Însă, l-au împușcat păgânii, vânduții cei COMINTERN-iști,

Uitând, că a lăsat ca ovreii, să scape toți de hitleriști,

Și le-a permis spre Palestina, să tranziteze România,

Cu sânge a stropit el tina, chezășuindu-și omenia.

 

Și a mai fost un Ceaușescu, un OM al gliei – fiu de șerb,

Ce depășit-a omenescu’, un mare OM, chiar fiind imberb,

Ne-a scos din neagra servitute, pe toți ne-a alfabetizat,

Ne-a dat Industrii și „Redute”, și-un nume mondializat.

 

Urbanizat-a România, țăranii, mulți, azi citadini,

A înfruntat Oligarhia, plătind tot soldul la străini –

Exemplul de temeritate, a deranjat pe „Finanțiști„,

Aceiași peste-Umanitate, o gașcă rea, de Globaliști.

 

L-au împușcat în Ziua Sfântă, când s-a născut Iisus Hristos,

Vânat fiind numai de Ocultă, nesuferind un Curajos –

În fruntea Țării Suverane, cu datorii „zero barat”,

Exemplu pentru milioane, de oameni, un așa bărbat.

 

Azi, am rămas cu eșalonul, de slugi mărunte de pripas,

Marii corupți – eșantionul, de prădători a ce-a rămas

În urma „Epocii de Aur”, c-a fost, chiar de nu vrem admite,

Oameni mărunți, cu frunți de taur, pe care Raiu’-o să-i vomite.

 

Românu-i frate cu amarul și-n „piața liberului plac”,

Blestemul vechi precum Fanarul, l-a aruncat din puț în lac,

Apocalipsa derulează, scenariul vechi de mii de ani,

Trădarea, a rămas tot trează, românu-i tot lipsit de bani,

 

 

Dar are mască și ”vaccinul”, implementat de alți „vânduți”,

Cu stoicism suportă chinul, din Mehedinți în  Vășcăuți,

E victima Ocultei care, i-a cumpărat pe potentați,

Cât mai suportă Domnul oare, acestă gașcă de ingrați?!

 

 

Bună dimineața, Soare!

 


Bună dimineața, Soare, sunt bucuros – lucești de zor,

Și fiindcă știi să dai culoare, la tot ce este muritor –

Pe-acest pământ, tot ce-i cu viață, e numai plăsmuirea ta,

Tu umpli câmpul cu verdeață și-n lipsa ta, totul ar sta.

 

Ești darul dat de Dumnezeu, creației lui preferate,

Ce-i omul când se crede zeu, când totul merge ca pe roate,

Dar rușinat de-alunecare, revine iute pe făgaș,

Și-n modestia creatoare, trece la lucru mintenaș.

 

Tu Soare viu, ne încălzești, la trup și suflet cu lumina,

Dar nici măcar nu te căznești, să ne găsești vreodată vina,

Că suntem tot nemulțumiți – ba că-i prea frig, ba că-i dogoare,

Pe Dumnezeu știi să-l imiți și-mparți egal la muritoare,

 

Vigoarea ta și energia, pe care ne-o trimiți în raze,

Numai tu știi ce-i sinergia și n-ai ca Luna-atâtea faze –

Ești totdeauna, viu, statornic și lanurile ni le coci

 Precis pe boltă ca un ornic, la tropice, tu ne sufoci,

 

Iar în ținuturi înghețate, la polii Terrei – drag cămin,

N-apui un an la jumătate și faci din somn, aproape chin,

Faci aurore boreale, cu fluxul tău de radiații,

Ce par atât de ireale, în ochi și suflet, simți ovații.

 

Tu ești „motorul” existenței, civilizației umane,

Dar și dulceața penitenței, la sclavii ce sunt milioane –

Nicicând n-ai încălzit în lume, atâția care-s asupriți,

Și-atâția care să-și asume, rolul ce-i tragic de-obidiți!

 

 

De-aceea, meriți tu o Odă, cum niciodată n-am mai scris,

Chiar de nu e la scris comodă, aș face bucuros și-un bis –

Tu meriți toată prețuirea, deși atâți te cred banal,

În lipsa ta-am avea menirea, de a ne stinge-n mod brutal!

 

 

Ești minunată...

 


Ești minunată-ntre femei și nu-i nici una precum tine,

Ferice-s fiindcă-n anii mei, te-am cunoscut și ne-a  fost bine.

Ești minunată, și nu-o spun, nici temător, nici rușinos,

Tu înger trist, eu un nebun, dar amândoi cu-atât folos

 

În tot ce facem împreună, sau fiecare-n dreptul lui,

Cu viața facem o cunună, zburând spre-naltul cerului

Și tot ce vom lăsa în urmă – tu un noian, eu câteva,

Volume-n care „ca pe sârmă”, noi ne expunem inima.

 

Ești minunată-ntre femei, iar dacă toți te-ar ști ca mine,

Poate că s-ar considera „pigmei” și ne-ar vorbi numai de bine,

Iar „bârna cea din ochi” și-ar scoate și ar privi obiectiv,

Căci omul drept stă și socoate, neperorând fără motiv.

 

Dar asta-i viața-n „Vatra Noastră”, ești denigrat în viață fiind,

Iar mort, precum o samulastră, apreciat vei fi știind,

Că ai ieșit din „jocul” care, se face în „bisericuțe”

Și minți atât de „sclipitoare”, își fac „nevoia” în „tărâțe”.

 

Ești minunată, știi și-o știu – făptură dulce, luminoasă,

Sper că acum nu-i prea târziu, să scapi de boala nemiloasă –

Ești minunată-aș vrea ca pasul, să ți-l redau cu-al meu tribut –

Zile din viața-mi până ceasul, va cerne timpul la trecut.

 

Ești minunată și desfid, întreaga lume pentru tine,

Chiar dacă e vreun „silfid”, ce otrăvit ștreangul ne ține.

Ești minunată și în Cer, prin Îngeri nu ai concurență,

Privirea ta cu-atât mister, cere iubire-n recurență!

 

Te-am căutat, iubire!

 


Eu, viața mea întreagă, te-am căutat, iubire,

Când te-a găsit atâta, de mult te-am prețuit;

Și cine să-nțeleagă, un dor și-o nălucire,

Când semeni dau cu bâta, de parcă n-au iubit,

 

De parcă-ntâia oară, pe cerul plin de stele,

Descoperă lucirea, modestă-a unui astru,

Micuț, ce stă să ceară, nici aur, nici castele,

Ci numai dăruirea, din sufletu-i sihastru;

 

Ce nenoroc, destinul, pe-atâția îi răsfață,

Cu tot ce poate-n lume, a fi mai minunat,

Iar pentru mine chinul, stârnește-ades pe față,

Grimase, din cutume, de neescaladat –

 

Cutume despre faptul, că fericirea-n viață,

Și-o face numai omul, stăpân pe-al său destin,

Iar în iubire, raptul, te schimbă în paiață,

Uscându-te ca pomul, udat doar cu venin.

 

Dar ăsta mi-e destinul, nu plâng și nu suspin,

Nici nu îmi vărs amarul, pe cei cu mult noroc –

Iubirea mea, e chinul, durerea ca un spin,

De netrecut hotarul, e spre-al iubirii joc.

 

Te-am căutat iubire, avid, în astă viață;

Când te-am găsit, ești fructul cu totul interzis,

Căci Domnul, spre uimire, ne-A dat un fir de ață,

Și nu ne-a părăsit, chiar dacă L-am dezis.

 

Ne-om întâlni în ceruri, sau poate-n altă viață,

Iubirea mea sublimă, căci mult te-am căutat,

Pe soare sau pe geruri, în zori de dimineață,

Doar dragostea mă-animă și-aștept înfrigurat.

E primăvară...

 


E primăvară-afară, ce păcat – lipsește codrul ce m-a-nfiorat,

Colnicele sunt astăzi amintiri, iar foșnetele numai năluciri –

Pădure, tu, liman al tinereții, te-au năpădit și drujba și scaieții,

Au amuțit și glasuri de prigorii, sub a barbarelor, spre bani victorii.

 

Ce univers de vis s-a năruit, sub barda celor ce au năvălit

Să te decime, codrul meu de dor, tovarăș drag de-a lungul anilor.

Credeam mereu că ești de neclintit, chiar dacă uscături te-au năpădit,

Apoi s-au modelat cozi de topor, la bunul plac al paraziților.

 

Și ce să fac, acum, chiar de-i Florar și nu se-aude nici un cuc măcar,

Privighetorile au emigrat și-auzi doar bufnițe în lung și-n lat?!

Mă mângâi cu al florilor parfum, culoarea lor – amețitor taifun,

Cu verdele cel crud al ierbii și amintirea zilelor când cerbii

 

Și căprioarele pășteau de zor, în umbra deasă-a lizierelor,

Eu copilandru mic și năzdrăvan, acum bătrân, stau și aștept în van

Ca primăvara proaspătă, străluce, ce tuturora bucurii aduce,

Să te reînvie, colțul meu de rai, tu energie și avânt să-mi dai,

 

Să simt din nou miros de veșnicie, cum am simțit doar în copilărie,

Când îmi părea că sunt nemuritor – trecut-au anii și acum mi-e dor

De codrul verde-n blânda primăvară, cum nu o să apuc să-l mai văd iară,

A fost, s-a dus, ca toate câte sunt, e primăvară și pășesc mărunt!

Tatăl Nostru

 



     Tatăl nostru, care ne ești în ceruri, unească-ne numele Tău, vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe Pământ, pâinea noastră cea spre ființă, dă-ne-o, nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile cele cu voie, fără de voie, cu fapta, cu vorba, sau cu gândul, precum și noi iertăm greșiților noștri și ne ferește de cel rău și viclean, c’-a Ta este Împărăția și Puterea și Slava, în vecii vecilor, Amin! În numele Tatălui, al Fiului și-al Duhului Sfânt, Amin!

 

Mi-e dor de tine, țara mea frumoasă

Mi-e dor de tine, țara mea frumoasă, mi-e dor de tine, țara mea de do

Sunt singur, depărtarea mă apasă, mă chinui ca să-mi fac un viitor,–

Printre străini ce-au inima vârtoasă, mă slugăresc cu vârf și îndesat,

Pentru o leafă care nu-i făloasă, mi-ar pune sufletul chiar la mezat.

 

Aveam cândva un viitor în tine, o casă bună și-un salar decent,

Dar astăzi s-au ales numai ruine, din fierul vechi s-a luat doar un procent

Din ce era valoarea-adevărată, a fabricilor care au hrănit,

Cinci milioane de români și iată, azi sunt aici la suflet cătrănit

 

Și cum n-aș fi așa, când toți piețarii, au cumpărat ieri țara pe doi bani,

Au dărâmat și-au dus peste fruntarii,  averea ei – o tagmă de golani,

Escroci și hoți, au stat în fruntea țării și au devalizat tot ce-au putut,

Ei au atins chiar culmile trădării, în gona mișelească după-avut.

 

Și tot trădare-a fost și-acea scutire, de taxe și impozite cinci ani,

Pentru străinii care în neștire au năvălit ca tribul de cumani,

Cu-o sută de dolari venit-au dară  -  toți prăpădiții din Islam,

Acu-s stăpâni la noi în țară, miliardari sunt toți în hram,

 

Iar gașca noastră cea gușată, ce populează Parlamentul,

Cu somn din plin și ifose ne-arată, că-acolo e stabilimentul –

Dau legi numai pe sinecure și-al camarilei avantaj,

Iar țara e-n recesiune și la bancheri băgată-i gaj.

Iar eu muncesc sprea bunăstarea, acelora din Occident,

Lăsând familia și starea, în schimbul unui trai decent;

Mă uit cu jind la tine țară, mi-ești dragă și al meu cămin,

N-aș fi plecat în veci afară, căci simt doar gustul de pelin –

 

Fac muncile cele mai grele și prost plătite de străini,

E vai de toate ale mele, lipsește doar un braț de spini

Ca să mi-i pună o cunună pe cap asemeni lui
Iisus –

Destinul meu azi se răzbună, fiindcă doar banu-i mai presus,

 

Dar n-am ce face-n toate astea nimic mai mult decât se poate,

Azi nu precupețesc nici pic, muncesc pe burtă și pe coate

Ca să te văd, tu, dragă țară, tu, colțul meu de Paradis,

Cât mai curând ca să răsară lumina ce-o visez în vis,

 

Iar tu să redevii iar bogată, și mândră-n toate câte sunt,

Și-n sărbători să facem roată, de dans petrecere și cânt,

Să fie puși în fruntea țării, oameni onești și învățați,

Iar până-n capetele zării să meargă vestea de Carpați!

Sunt vremurile de pe urmă!


Sunt vremurile de pe urmă și Dumnezeu s-a săturat –

Ne comportăm precum o turmă, păstor având pe Nosferat,

Iisus e doar o nălucire în mintea celor credincioși,

Dacă plătim o pomenire, suntem curați și merituoși.

 

Ne facem cruci pe la răspântii și-n fața ziselor icoane,

Nu facem bine, batem câmpii, cu fantezii de milioane –

În casa noastră, rugăciunea, care s-ar cuveni ținută,

În taină, cu închinăciunea, a început a fi urâtă.

 

Ioan cel Mare, Teologul, ne spune în Apocalipsă,

Tot vălmășagul ce e-n pragul Bisericii – flacăra-i stinsă

Și Fiara pune stăpânire, pe oameni, Lume și Pământ,

Iar vaccinarea, spre uimire, ne bagă iute în mormânt

 

Și păcătoși, cu semnul Fiarei, pe braț, pe mână sau în duh,

Vor resimți adâncul ghiarei, pe sol în aer sau văzduh,

Căci boli uitate peste vremuri, vor exploda spre chinul lor,

În corpul-Templu, plin de ”ierburi”și scălâmbat de dumnealor!

 

Necazul mare stă la ușă, va exploda în vaccinați,

Covidul fiind numai o șușă, să fim de libertăți privați –

Voi nu vă mai plecați grumazul, nu mai purtați stupida mască,

Și protestați când e prilejul, nu mai rămâneți gură cască!

 

Vor scoate banii cash din piață, vom fi cu toții mai săraci,

Ca Soros cu a lui povață, să numere galbenii în saci,

Ar vrea să fie Suveranul întregii Lumi un pederast,

Ce-n viața lui trăi ca regii, fără de muncă, ce contrast

 

Căci omenirea muncitoare, o stoarce zilnic speculând,

De-aceea nu e-nfloritoare deși muncește asudând.

El, Soros, e acel Mefisto, sau Lucifer, numit Satan,

Iar omenirea a mânat-o, spre sclavagism ca un tiran,

 

Dar Dumnezeu, ne-a dat pe Fiul, Iisus Hristos cel luminat,

Ce ne îmbracă-n pardisiul, de adevăr imaculat

Și ne cunoaște templu-n care, am tot sădit după puteri,

Deprinderi ce-s folositoare, aceleași azi și mâine, ieri –

 

Credința cea adevărată, cu-atâtea forme stând la sfadă,

Iisus Hristos va reuni-o, chiar de va fi să doarmă-n stradă.

Dați masca jos și sus grumazul, sunteți urmași de Geto-Daci,

Suntem mai mulți decât ”puricii”, ce au ajuns acum gândaci!

 

Aveți credință-n Dumnezeul și Fiul său Iisus Hristos,

Fiți curajoși, ieșiți în stradă să-l debarcăm pe ticălos!...

E toată Lumea dumirită, ce vrea Sionul satanist,

Fiți curajoși cum cere Domnul, și-o să-i lăsați ca la dentist!


Eminescu n-a murit!

 


Eminescu n-a murit, înger este sus, în ceruri,

Versul lui meșteșugit, ne-ncălzește, chiar de-s geruri –

Codrii roșii de aramă, turmele de miorițe,

Vii imagini puse-n ramă, precum florile-n altițe.

 

Sus, din  ceruri ne trimite, seri pe deal, cu glas de bucium,

Iar Luceafărul promite, dorul cald, fără de zbucium.

Făt Frumos, născut din lacrimi, prins în aventuri ne-ncântă,

Cu o viață fără patimi, curajos, răul-l-nfruntă.

 

Demiurg pentru poeții, ce-și încercă azi condeiul,

Eminescu, precum geții, drept și dârz, cu obiceiul

De a pune în cerneală, epigoni, hoți și-ariviștii,

A ajuns de pomeneală, criticând mai toți miniștrii,

 

El penița, ca pe-o spadă, a știut s-o folosească,

Aruncâd câte o nadă, către tagma cea de iască,

Zisă a politichiei, din metropola munteană,

Aprinzând jarul furiei, în prostia suverană.

 

Genial în toate cele, filozof și poliglot,

A-nfruntat atâtea rele, dând la inamici în bot,

Cu o vorbă mai acidă, cu-adevărul gol-goluț,

A stârnit mări de obidă, de-au sărit din lac în puț,

 

Mare parte dintre-aceia, ce parazitau Regatul,

Și au născocit scânteia, care a dospit aluatul,

Ce l-a ridicat cu forța , din căminul său modest,

Proclamându-i nebunia, unui Munte Everest.

 

L-au asasinat, mișeii, dându-i iute „cep” la craniu,

Și-au lansat ca derbedeii, zvonul că-i nebun – nu-i straniu?!

Însă el acum din Eden, este clar biruitor,

Nemurirea fiindu-i loden, peste țară și popor!

 

De acolo din Înalturi, Geniule să ne-asculți,

C-au venit aceleași vremuri, epigoni-s iară mulți,

Și au năpădit pământul, Sfintei noastre Românii,

Tu, azi cască-le mormântul și suprimă-i dintre vii!

Vasile și Vasilica!

 Vasile și Vasilica, să nu știți ce este frica,

Succes să aveți în toate, dragoste și sănătate,

Bani după nevoia voastră, viața senină, albastră,

Să puteți a-nfăptui, tot ce-n cuget veți dori,

Iar copiii și nepoții, să vă iubească cu toții,

Să vă fie sănătoși și la carte curioși,

Mintea să și-o oțelească, și pe voi să vă uimească,

Cu har și înțelepciune, fală pentru națiune,

Și mândrie părintească, pe voi mult vă iubească,

C-ați crescut așa isteți și la minte descuieți –

Ei sunt viitorul țării și condiția salvării,

Pentru Românica noastră, mândri fiți că-i și a voastră!

Ziua numelui ce-aveți, să vă facă mai isteți,

Harnici și-ntreprinzători, nu slugi la invadatori,

Munca fie pentru voi, cu belșug și euroi,

Iar pripași-nbogățiți, plece de unde-s veniți,

În papuci și bani de drum, că nu au venit altcum,

Au găsit aici tainul, ca să ne sporescă chinul,

Ne muncesc ca în sclavie și plătesc de veresie!

Anul Nou să vă aducă, dragoste și spor în muncă,

Românica să-nflorescă și pe toți să  ne hrănească,

Iar copiii ce în zări, au plecat pe lungi cărări,

Să se-ntorcă-n cuibul lor, țara și al lor popor,

Să pună pe bun făgaș, satul și orice oraș,

Iar în anul ce-a-nceput, să vă bucurați mai mult

Și de ei și de nepoți, să conviețuiți cu toți,

S-aveți multă demnitate, pace și belșug în toate,

Bătrânețe liniștită, sănătosă și tihnită!

La mulți ani, tot ce doriți, să trăiți, că trebuiți!

Azi s-a născut!

 

Azi s-a născut Iisus Hristos, în ieslea-i săracă,

Iar Magii i-au adus prinos – smerit ei se apleacă,

Cu aur, smirnă și tămâie, cu toți îi dau prinos,

Păstorii nu vor să rămâie, vreo palmă mai prejos,

 

Cu plecăciuni și osanale, pe prunc ei îl cinstesc,

Și-n patru puncte cardinale, cu toți îl prea măresc.

Tu Fiu de Dumnezeu din cer, prin Duh te-ai întrupat,

Lucru de taină și mister, ce astăzi s-a aflat,

 

Tu împăratul lumii ești și-n paie te-ai născut,

Păcatul lumii să-l sleiești, s-avem nou început –

Cu duhul tău cel fără pată, ca neaua ne albești,

Cu sânge tu ne dai răsplată, căci tare ne iubești,

 

 Iară Maria, Maica Sfântă, sleită de puteri,

Frigul amarnic îl înfruntă, căci nu are averi,

Nici vreun palat ca adăpost, nici plăpumi de mătase,

Și a plecat din al său rost, Irod să nu te lase

 

Lipsit de viață cu făcu la toți pruncii de-un an,

În Nazaretul care-acu’ de ei este orfan.

Iar Iosif, tatăl credincios, veghează în tăcere,

Și boii suflă toți în jos, spre prunc a mângâiere,

 

Și-i încălzesc trupul plăpând, ce raze de lumină,

Scânteie-n noapte-nfiorând, cel rău ca să nu vină.

Iar Magii ce-au urmat în șir, steaua cea călăuză,

Trei împărați și un emir, au grijă de lăuză.

 

Îi dau bucate din belșug, și pleduri călduroase,

Iar pruncul fără beteșug și mâinile vânjoase,

Privește lung, la Magii cei, ce i-au adus cinstire,

Și pleacă îndărăt la ei, să dea bună vestire.

 

În noapte neagră de-antracit, când steaua scânteiază,

Iar luna plină a lucit și pruncu-l luminează,

Păstorii cu mioarele, pe prunc îl înconjoară,

Și-i încălzesc picioarele și-l țin de subsuoară.



Atunci cu glasul de copil a început să spună,

Cuvântul îndrăzneț și-agil, când luna sta s-apună.

Sunt Fiul Tatălui Ceresc, din Duhul eu m-am născut,

Toți oamenii eu îi iubesc, iar voi m-ați cunoscut,

 

M-ați ajutat și ocrotit pe mine și-a mea mamă,

Pe tatăl meu, nemijlocit, căci sunteți de o seamă –

Din ceruri Tatăl Meu Ceresc, veghează turma voastră,

Eu numai bine vă doresc, la toți la dumneavoastră.

 

Iar zorii ce s-au ridicat, adus-au soare blând,

Și pe păstori i-a-nviorat – se-aude-l lor cuvânt:

Tu Doamne Sfânt Iisus Hristos, al lumii împărat,

Ca soarele cel luminos, pământul l-ai scăldat,

 

Cu toată bunătatea Ta, cuvântul înțelept,

Din Duhul Sfânt, aici va sta, căci eu de mult l-aștept.

Cuvântu-n Duh s-a întrupat, al lumii des păcat,

Iisus cu sângele-a spălat, și-n Rai el ne-a salvat.