Romanță de vară


E vară, cald și soare-afară, iubirea nostră a-nflorit,
Și simt iubito-ntâia oară, că sufletul mi-e fericit –
Aș vrea iubirea să ne-o știe, întreaga fire, negreșit,
Iar vântul răcoros s-adie, când soarele a amurgit;

Atunci vom merge la plimbare, pe sub copacii înfrunziți,
Va fi un vis și-o dezmierdare, cu noi etern îndrăgostiți,
Privighetori cânta-vor triluri, și ne vor fermeca, vrăjiți,
Căci au așa de multe stiluri, de a ne face fericiți.

În iarbă greierii vor ține, concerte dragi, de neuitat,
Potecile, de rouă pline, ne vor fi ghidul preferat,
Spre dragoste ne vor conduce și fericirea ce-am visat,
Căci numai viața ne aduce, tot ceea ce am meritat.

E vară și e cald afară, târziu în noapte ne-om plimba,
Ne va primi pridvorul iară, în cuib de dor l-om preschimba,
Și ofurile noastre toate, cu dragoste le-om alina,
Va fi mai mult decât se poate, iubita mea, nu suspina!

O mamă, dulce mamă!


 În memoria mamei mele, Ioana(Oița) Preda
O mamă, dulce mamă, azi noapte te-am visat,
Aveai vechea năframă -  înger imaculat,
Mămica, sora mea Mariana și eu, la botezul nepotului meu Bogdan - 1980
 Ai devenit în ceruri, te-am așteptat în vis,
Făptura ta de doruri și fără compromis,

Mi se arată-aievea, făptura-ți diafană,
Ce nu știa ce-i lenea, la toți ne făcea hrană,
As în gospodărie, de flori îndrăgostită,
Tu nu avei mândrie, doar vocea potolită,

Ce ne mustra-n blândețe, cu vorba potrivită,
Acum la bătrânețe, erai de toți iubită;
Sunt sigur că-n suită, cu Fiu și Tatăl ești,
Of, mama mea iubită, desprinsă din povești

La crucea ta vin astăzi, Lumină să-ți împart,
Cu pas spășit pe străzi, azi sufletu-l simt spart;
Cu multă evlavie la poza ta privesc,
Rememorez când vie, ți se părea firesc

Să-mparți dumicătura cu cei sărmani și triști,
Să nu cunoști ce-i ura – mi-e greu să nu exiști,
Căci dragostea de mamă, e unică sub soare,
Ea nu cunoaște teamă și e răzbătătoare,

Nu-i condiționată de viață și-ntâmplări,
Ea poate fi purtată de vânturi peste mări
Te simte chiar departe, ți-e bine, sau ți-e rău,
Și-așteaptă câte-o carte, că-i place scrisul tău,

Căci ea a fost întâia ce te-a-nvățat a scrie,
Tot ea te-a învățat, ce este-o poezie,
Ea te-a luat în brațe când trist și abătut
Credeai că doar cu hoațe, pereche ai făcut.

Scriu și te plâng, mămică - în chin te-ai prăpădit,
Căci boala nemiloasă, tot trupul ți-a sleit,
Și-n agonia morții, de sete te-ai uscat
Iar frumusețea-ți pură, în rictus s-a schimbat,

Plâng fiindcă nu concep, de ce Sfânta Treime,
Ți-a dat la chinuri cep și-a vrut să te suprime,
Dar nepătruns e Domnul și fiul său Iisus,
La toate ei știu tonul,  pe buni îi fură sus.

Această poezie, o scriu de dorul tău,
De blânda ta făptură, la bine și la rău,
Icoana ta cea Sfântă o port unde mă duc,
Cu dorul tău fac trântă, de lacrimi îl usuc

Și-acum mă uit la poza cu chipul tău frumos,
De ți-am greșit, mă iartă, tu suflet generos,
Mă rog la Sfântul Tată și Fiul său Ceresc,
Să fii de ei iertată – păcatu-i omenesc,

Din colțul tău de Rai, să-mi vii mai des în vis,
Și-al Îngerilor Crai, așa cum a promis,
Să facă mai devreme, știuta judecată,
Toți morții să îi cheme și omenirea toată.

Să fiu și eu acolo, din nou să te-ntâlnesc,
Să scapi de bătrânețe, să-ți spun cât te iubesc,
Cu toții la olaltă, din nou să-ntinerim,
Din viața nesfârșită, cu toți să ne hrănim.

Te-aștept, te-aștept, mămică, să-mi vii mereu în vis,
Durerea nesfârșită, s-o sting în Paradis –
Iubirea ta maternă s-o simt în jurul meu,
De-a pururi să rămână, precum un curcubeu.

Plouă


Offf, plouă iar, e iar calamitate, deja îmi pare o eternitate
De când tot plouă aprig-sincopat, de multe zile plouă ne-ncetat,
Și stau în casă și mă uit pe geam, cum ploaia bate viguroasă-n ram
De tei ce-a înflorit îmbătător, dar nu pot să-l culeg – e sfidător –

Natura asta cred c-a-nnebunit, plouă din zori și până-n asfințit,
Și-n miez de noapte izbucnește iar, e inundat tot planul funciar,
Vom cumpăra cartofii polonezi, sau din Liban, poate de la chinezi;
Ai noștri stau în sol și se clocesc, păioasele în câmpuri mucezesc,

Doar pești-n eleștee-s fericiți, zburdând de stăvilare ocoliți –
Puhoaiele umflate i-au purtat spre libertatea cea de nevisat
Și bălăriile crescute exploziv, pentru tristețe-acum îmi dau motiv,
Dar mă gândesc cu jind că pe imaș, minuni de ciupercuțe fac mișmaș

Și cresc ca după ploaie cum se spune, doar coșul să îl umplu îmi rămâne,
Când soarele se va ivi din nori, iar vântu-i duce, doar sunt călători,
Vom reveni la viața cea normală și vom lăsa-ndărăt ploaia letală,
Iar eu voi merge-n verdele imaș, cu ochii ațintiți ca un comansh,

Și îmi voi umple coșurile ochi, cu champinioni – le fie de deochi,
Și i-oi aduce în bucătărie, că-s potriviți la bunătăți o mie.
Dar încă plouă, plouă, ce păcat, ropotul ei din vis m-a deșteptat,
Mai am speranțe – nu e un mister, doar după soare eu mă rog la Cer!

Singurătate


Secunde trec de parcă-ar fi o oră, afară plouă rece, sincopat,
Singurătatea – bulversantă horă, în jocul ei fetid m-a îngropat
Și mă gândesc la toate cele care, amarul mi-l stârnesc catalizant,
Pe rana sufletului îmi împroașcă sare și-orice nimic devine enervant.

Mă uit afară, văd pustietatea, pe străzi, în parcuri, școli și magazine
Doar rătăciți, ce dau fatalitatea, unui ”experiment” făcut pe ”manechine” –
Să fie asta marea ”Pandemie”, ce a cutremurat întreg Pământul,
Mass-Media în marea-i isterie, apologindu-ne la toți mormântul?!

Măsuri draconice – drăcesc scenariu, de pervertire-a firii omenești,
Înstrăinați să stăm, ca-ntr-un acvariu, rupând relații dragi, prietenești?!
Ce minte diabolică clocit-a asta și mă întreb nu-i doar un repetir
Pentru atunci când va urma năpasta și sta-vom claustrați luni, cu sictir?!

Ni se tot flutură întruna pe ecrane, statistici pervertite – toți sunt morți
De-același virus – fost-au milioane, de-au pus destinul Terrei tot, la sorți?!
N-au mai murit în astă vreme slută, nici morți de bătrânețe, că-i firesc
Doar virusul multiplicat cu-o sută, a ”decimat” la neamul omenesc,

Sau cel puțin așa menține-n surle Presa, cu glasu-i alarmist, bine ”hrănit”
Să pună-atunci și la economii compresa, căci două luni aproape n-am muncit!
Norocul nostru fost-a Internet-ul, căci am socializat, chiar virtual
Prin el, s-a și desconspirat azi tot ”Concertul”, atâta de perfid și de venal!

Aștept acum să treacă ploaia rece, iar masca s-o arunc cu grijă-n coș –
Destul a fost atâta să mă-înece – am gâfâit cu ea precum un moș,
Iar întristarea sper să-mi sece, ca ”Pandemia” asta fără nici-un chip,
Noroc căci timpul, trece, trece, iar Omenirea nu mai ”pune botul ” la tertip!

În zori...


În zori de dimineață, un înger a venit,
În somnul ca de ață și astfel mi-a grăit:
-         Tu fiu de muritoare aicea pe Pământ,
Ai tainică lucrare și n-o să ai mormânt,

Lucrarea ți-o inspiră, chiar Duhul Bun și Sfânt,
Ai pace și aspiră, la tot ce-i pe pământ
Mai luminos, mai dulce și-n inimi clăditor –
Așa grăit-a Duhul de pace dătător.

-         Iubirea ta cea mare, e binecuvântată,
Iară a ta iubită, de îngeri e cântată,
E unică în ceruri și-aicea pe pământ,
E îngerul de doruri și are jurământ

În cugetul ei tainic, să fie doar a ta,
Iubită, soră, mamă și ce-o mai exista –
Tu dă-i girul credinței și te încrede-n ea,
Căci semnul biruinței este în steaua sa.

-         Dacă-i așa, tu Înger, de ce-am inima grea,
Pentru a mea iubire, dar pentru Țara mea –
De ce o văd pe dânsa o simplă muritoare,
Iar Țării mele, plânsa, i-s zilele amare?

-         Eiii, fiu de om, măsura o știe Cel Prea-nalt,
Tu ești precum un pom cu ramul prea înalt
Și frunze mult prea multe și gemete din trunchi,
Nu-i cine să te-asculte și suferi din rărunchi.

-         Iubita ta-i gingașă cu suflet de fecioară
Și ți-am mai spus-o-n vis, nu e întâia oară,
Fii vrednic pentru ea și fii încrezător,
Căci viața, vei vedea, va fi lucru cu spor.

Cât despre Țara-ți mândră până deunăzi,
Tot Dumnezeu, în tundră îi va călăuzi,
În fiare și ghiulele, pe marii criminali,
Să-i scape de belele pe oamenii normali

Un Fiu de Om al gliei, român, se va ivi,
Pe tronul cu făclie, iar el va potrivi
Tot ce-au stricat barbarii, în bunul țării mers,
Și n-or mai fi fruntarii și oaste fără sens.

Minunea stă să nască, tu fii încrezător,
Nu ține-n suflet iască, tu și al tău popor,
Rugați-vă la Fiul și Dumnezeu cel Sfânt,
Să scape de Pustiul și Țară și pământ,

Iar România-n Lume va deveni buric,
Cu toți veți fi un nume, cel vârstnic și cel mic,
Un nume de mândrie, acela de român,
Iar toți vor da solie că prieteni vă rămân.

-         Să fie viitorul, tu, Înger de lumină,
Cum spui, că el poporul va ieși la lumină?
Nici nu-ndrăznesc la asta, măcar să mă gândesc,
Prea mare e năpasta, pe care o trăiesc

Toți românașii, astăzi, în Lume sau acasă,
Sunt slugi pe la nomazi, nenorocirea-i groasă,
Dar de va fi să fie cum spui și prevestești,
Oare-mi vei zice mie, de rău să mă ferești?

-         Stai blând cu chibzuință, destinul tău e scris,
Va fi o biruință, va fi un Paradis
Și toată România, va deveni ca-n Rai,
Și toți vor ține glia, n-or vinde-o pe ”parai”.

Iar pruncii care-n Lume își vând inteligența
Și-au căpătat renume, simți-vor apetența
De-a reveni acasă, la glie, rădăcini,
La casă și la masă și la ai lor vecini;

Vor pune România pe-un nou și bun făgaș,
Vor șterge diferența că-i sat sau că-i oraș,
Va fi o bucurie, cum n-ați mai cunoscut!...
-         Dea Domnu-așa să fie, căci mult am mai zăcut,

De-atâta supărare, văzând că Țara mea,
Ce-i unică sub soare este în vreme grea.
Îți mulțumesc din suflet, drag Înger vestitor,
Simt sufletul și-n cuget curajul creator,

Am să mă rog în taină pentru iubita mea,
Și pentru Țara faină și cei ce sunt în ea,
Te-aștept cu nerăbdare să-mi fii alinător,
Iubirii, Țării mele să-i fii ocrotitor!

Te văd...


Te văd în fiecare floare, cu-al ei parfum și colorit,
Te văd când soarele răsare și-apoi coboară-n infinit,
Te văd în frunza cea mai verde și fragedă ca gura ta,
Te văd în toate cele – crede și-n veci iubirea nu-mi uita.

Te văd cum ești tu de frumoasă și minunată spun că ești,
Te văd la suflet luminoasă, ești zâna mândră din povești,
Te văd în tot ce mă-nconjoară și are sâmbure de viață,
Te văd de parcă-ntâia oară, simt mintea ta așa isteață.

Te văd, te văd și ești minune, o simfonie-n viața mea,
Te văd, ești unică în lume, în viața-mi luminoasă stea,
Te văd și ochii mei se-ntreabă, dacă ce văd e-adevărat,
Te văd și vreau să-mi fac de treabă, în preajma ta neîncetat,

Iar dacă tu mă vezi pe mine, asemenea cum eu te văd,
Cred că-mpreună ne-ar fi bine și-un cuplu ager întrevăd –
Fii sigură că-n viața noastră, alăturea vom izbândi
Și precum floarea la fereastră, lumina o vom dobândi.

Te iubesc!


Te iubesc cu-acea candoare, sinceră-adolescentină,
Cum și tu mi-arăți fervoare – ca o floare din grădină
Înflorești când de iubire îți vorbesc, doar te ador –
Știu că nu e amăgire, sufletul mi-e-așa ușor

Și te văd în toate cele, aer, apă, cer și nori,
Înger în visele mele, însă îmi dispari în zori
Ca s-apari pe la amiază, pe cărare printre brazi,
Când te văd, trupu-mi vibrează și te vreau cu mine azi.

Te iubesc cu nerăbdarea de-a te ști mereu cu mine,
Ca tine cât este zarea, nu e alta, și-o știi bine,
Simt cum dragostea curată se așterne între noi,
Precum ziua luminată, cu mult soare, dar și ploi

Care vin să dea belșugul câmpului de-un verde crud,
Căci pe unde-a trecut plugul, umblă sufletul zălud –
Umblă să te întâlnească și apari dinspre zăvoi
Ca să îți reamintească vâlvătaia dintre noi.

Te iubesc precum deșertul, râul cel învolburat
Care-l udă, stingând focul, soarelui înflăcărat,
Aducând pe mal verdeața – sufletul cel răcorit
În nisip aducând viața – e un vis, cum ați ghicit –

Vis de dragoste curată, izbândit așa frumos,
Căci iubirea minunată are-așa de mult folos,
Tu ești eu și eu ca tine, amândoi îndrăgostiți,
Iar iubirea mult va ține și-om fi veșnic fericiți!

Te vreau cu mine...


Te vreau cu mine-alături, căci nu îmi e de-ajuns,
O viață, să mă saturi, de-amor, el e pătruns
De liniștea liniștea privirii, ce-o ai și mi-e alin,
Hai vino-i legea firii, scurtează al meu chin!

Te vreau cu mine-n noapte, te vreau cu mine-n zi,
Să murmuri blâde șoapte și n-aș mai flămânzi
De-al tău sărut fierbinte, de-mbrățișarea ta –
Hai vino, ia aminte, te rog, nu mă-ntrista.

Te vreau în gând cu mine, în cuget și-n simțiri,
Ar fi atât de bine – frumoasele-amintiri
Le-om depăna-mpreună, când vom îmbătrâni,
Acum e vremea bună, pentru-a le împlini.

Te vreau, te vreau, știi bine, știu că și tu mă vrei,
Trăind doar pentru tine, vor trece anii mei –
Vom fi un cuplu unic, iubirea va fi mare,
Un farmec care-i mistic, va crește în amploare

Și dincolo de vremuri, de timp, în veșnicie,
Va dăinui iubirea, ce-o am și ți-o dau ție;
Tu s-o păstrezi în suflet și mie să mi-o dai,
Și-n doi, al vieții umblet, să ne conducă-n Rai!

Iubirea-mplinită!


Iubirea-mplinită-i ca azima dulce,
Dospită și coaptă-n simțirile-aprinse,
E-un soare ce-n bolta vieții străluce,
Comoară în suflet - valori necuprinse.

Iubirea-mplinită-i balsam, elixir,
Vigoare îți dă și în trup și-n privire –
Pe frunte îți pune miracol și mir
Pecetea de aur, noroc, fericire.

Iubirea-mplinită-i alean, frumusețe,
În viața aceasta ce-i scurtă prea mult –
Miracol sublim, care-ți dă tinerețe,
Te face plenar să trăiești un tumult.

Iubirea-mplinită-i un zbor printre stele
În nopți de mătase cu vise arzând,
E neaua gingașă formând peruzele,
Pe stratul din suflet, mirat înghețând.

Iubirea-mplinită-i curaj și candoare
Și simți că-ți cresc aripi să zbori către cer –
E mugur crescând, înflorit într-o floare,
E murmurul vieții nesfârșit în mister.

Iubirea-mplinită-i triumful vieții,
Sublim corolar de simțire și har –
Senzația-ți dă de-a fi al dimineții,

Sorbind dinspre noapte al vieții pahar.

E Anul Nou!


E anul nou, cu mic, cu mare, s-aveți doar zâmbete pe față,
Lumina sfântă de la soare, vă fie călăuză-n viață –
Privirea să vă strălucească, asemeni ei, neapărat
Și orice vis să se-mplinească – voi să trăiți cu-adevărat.

E anul nou și-n orice casă, fie belșug și voioșie,
De toate să aveți pe masă, în liniște și armonie,
Iar de aveți, în dar, cu suflet, să dăruiți la cei sărmani,
S-aibă și ei acum măcar, o bucurie între ani.

E anul nou, rugați pe Domnul, un an îmbelșugat să fie,
Cu pace, liniște, căci omul cel bun la suflet e-alifie –
Tot ce e rău, ușor pătrunde și tot ușor se răspândește,
Dar binele, bine răspunde și în final tot izbândește.

E anul nou, să fiți mai harnici, mai înțelepți și mai voioși,
Cu nevoiașii să fiți darnici și în efort victorioși –
S-aveți curaj a întreprinde tot ceea ce ați năzuit,
Perseverența de-a cuprinde și ceea ce n-ați bănuit.

E anul nou, fiți dar în toate, mai ageri și mai înțelepți,
Continuați dacă se poate, efortul celor duși la drepți –
Un gând pios, recunoștință, acelora ce ne-au crescut
Și multă dragoste, putință, de-a evada în absolut.

E anul nou, la fiecare, eu vă urez să fiți mai buni,
Să nu cunoașteți întristare, să țineți legea din străbuni –
Să fiți mai demni în viața asta, cu-atâtea hopuri de trecut
Și să nu știți ce e năpasta, în drumul greu de străbătut.

E anul nou, s-aveți iubire, căci ea e panaceul vieții,
Să vă sculați plini de uimire în răsăritul dimineții,
Iar răul să vă ocolească și binele să se-nmulțească,
An nou cu dragoste frățească, iar Dumnezeu să vă iubească!

De-ai fi din ceruri...


De-ai fi din ceruri coborâtă, n-ai fi un înger cum îmi ești,
Fiindcă tu ești desăvârșită, ca dintr-o carte de povești
Ți-e sufletul și chipul tandru, în toate cele-ncântătoare
Și-ai un miros ca de leandru, îl simt și inima mă doare –

De dragul tău, căci dragu-i mare, orice, aș face să te am,
Iubirea ta e-ncântătoare, precum mușcatele la geam –
Aș da ce vrei pe lumea asta să fim mereu doar împreună,
Tandem să fim să urcăm coasta vieții noastre mână-n mână.

De-ai fi din ceruri coborâtă, n-ai fi așa de mult de senină,
Căci fața nu-ți e mohorâtă, privirea-ți este cristalină,
Iar părul negru abanos, se unduie ușor,  pe umeri
Și e atâta de frumos, precum toți nuri-ți de-i enumeri.

Dar frumusețea-i trecătoare, tu ești și înțeleaptă foc
Și ai o minte sclipitoare și toate astea la un loc
Te fac făptura uimitoare ce a intrat în viața mea –
Mă rog iubirea-ți arzătoare, să înflorească și să stea

În preajma noastră, prea iubito, ar fi păcat ca să nu stea,
Căci toată viața mi-am dorit-o și știu că tu la fel ai vrea –
E-nălțător ce ni se-ntâmplă, așa mai rar au fost iubiri,
Tu s-o păstrezi la a ta tâmplă e un tezaur de-amintiri

Care va fi la senectute, o hrană dulce precum mierea,
Căci ale dragostei vii fructe, ne vor aduce mângâierea –
Copii, nepoți, și strănepoții, cu toți ne vor înconjura,
La nunta de-aur stând cu toții și sănătate ne-or ura.

Atunci îți voi aduce-aminte, de-acest poem ce ți-l dedic –
De-ai fi din ceruri coborâtă, așa ai fi și cred, nimic
Nu-ți mai lipsește să fii veșnic iubirea mea neprețuită,
Apărător să-ți fiu eu, vajnic, iar tu eterna mea dorită.

Lumina ochilor căprui


Lumina ochilor căprui, îmi luminează versul,
Îl scriu, ca ție nimănui, căci tu mi-ești Universul –
Miracolul de nedescris – iubirea ca o fragă,
E dulce, fiindcă-i interzis și tare îmi ești dragă.

Pe firul vieții ne-am găsit – n-au fost multe cuvinte,
Doar ochi căprui care-au sclipit, sărutul tău fierbinte –
Apoteotic ne-am iubit, bărbatul cu femeia
Și uite-așa ne-am devenit, la bolta vieții cheia.

Clipă de clipă eu tânjesc, la gura ta fierbinte –
Tu știi că tare o doresc – atâtea dulci cuvinte,
Ți-am spus, mi-ai spus, ne-am alintat și ostoit fiorul,
Dar timpul iute a apus – acum simțim tot dorul;

Te-aș vrea, m-ai vrea numai al tău, în nopțile cu stele,
Și-n zile lungi ce-ți par un hău, să te feresc de rele –
Cu prețul vieții-am să păzesc lumina ochilor căprui,
Blândă, suavă – năzuiesc, a-mi fi tandem pe cărărui

În lungul vieții drum pătat, cu arșiță și ploi și ceață,
Ea panaceu, neapărat, să-mi fie mie-n astă viață,
Iubirea dulce să ne poarte spre un tărâm al fericirii,
Iar dragostea să aibă parte, de gustul dulce-al împlinirii.

Țara noastră


Țara noastră, cuibul nostru, azi e năpădit de ”cuci”,
Creaturi precum un monstru ce-i născut doar din năpârci –
Zarea-ntreagă e deschisă pentru colonizatori,
Inși cu suflete de clisă și porniri de lipitori.

Țara noastră, plai de vise, a chelit azi de păduri,
Precum fetele codane siluite pentru nuri –
Toți smintiții de prin lume vin să-și facă-aici averi,
Fiindcă-a devenit renume, comportarea de muieri

Ce o au  și au avut-o cei la cârma guvernării;
Țara-ntreagă au vândut-o, până-n marginile zării,
Și se bat în piept cu pumnul că sunt numai patrioți,
Da-s o gloată-n care Domnul a îngrămădit doar hoți.

Delatori ce-s vechi în ștate, lași și vânzători de țară,
Deveniți calamitate, pentru tine-s o povară –
Cum să fac și cum să facem să te izbăvim de ei,
Țară mândră, să desfacem ceata asta de mișei,

Ce-a distrus cu veselie-a ta industrie – o floare,
Afirmând azi cu mândrie c-au făcut ”privatizare”,
Și-au trimis în băjenie milioane de români,
Prost plătiți – tu Românie, să le-arăți cât sunt de buni.

Să dai fum de sfară-n țară, buciume să chemi la glas,
Să chemi românii de-afară, că în ei ne-a mai rămas
Și nădejdea și mândria că ne reprezintă-n lume,
Fiindcă ei țin România și cu bani și cu renume,

Să se strângă națiunea de la mic până la mare
Și cu forță și dreptatea la dușmani să ”le dea sare”,
Să confiște raptul, furtul, de la marii patrihoți,
Politicieni de-a timpul – muncă silnică la toți,

Iară floarea românească, dreaptă-n minte și-n simțire,
Să conducă și să crească, fără nici o poticnire,
Românica să-nflorească ca un lucru de bon ton,
Că destul nenorociții, au dat-o precum plocon!

Te iubesc ca nimeni altul


Ești iubita mea cea dragă, mii de versuri – poezii
Eu ți-am dedicat, să-ți mergă-n inimă în nopți târzii –
Tu un înger de lumină, eu un om prea-ndrăgostit,
Tu un zumzet de albină, eu un strigăt prelungit

Către dragostea curată ce o simt, o ai, mi-o dai,
Fiindcă tu, iubită fată, ești poiana mea din rai,
Ești fântâna cea cu leacul ce mă vindecă de dor,
Fără tine trece veacul pân’ m-oi vindeca de-amor,

 Dar nu vreau ca să mă vindec, te iubesc ca nimeni altul,
Chiar de îmi mai dau în petec, să mă ierte Prea-Înaltul,
E din dragostea prea mare ce o simt, ți-o dăruiesc
Numai ție – ești o floare și din suflet te doresc.

De dor


De dorul tău iubito mor încet și moarte mi-este chinul nesfârșit,
Aș vrea doar chinul ăsta să-l repet, fiindcă alta cum ești n-am întâlnit.
Aș vrea să te mai văd din când în când, cenușa dragostei să se-ncălzească,
Să nu-mi rămână sufletul tău blând, reflexul unui ghem rigid de iască.

Și dacă dorul meu nu e suficient să îți înmoaie sufletu’-mpietrit,
Mai mult nu știu să fac, nu am talent, disimularea nu-i un lucru nimerit,
Dar ce să spun și ce să fac mai mult de-atât – rămâne doar să sufăr în tăcere,
Păcat că te iubesc atâta și te-ascult, iar timpul trece-mbătrânim, fără vreo mângâiere.

Știu că tu suferi fiindcă te-am rănit, dar știi, iertarea e Dumnezeiască,
Și orice-ai face, cât ai suferit, iubirea mea etern o să-ți priască,
Iar lucrurile s-or lăsa ușor în matcă, noi nu vom suferi înstrăinați –
Iubirea va pica precum o platcă, pe sufletele noastre – gemeni frați.

Aș vrea


Aș vrea să-mi fii să-ți fiu într-una, tot miezul, simțul și iubirea,
Aș vrea ca eu sau tu, tot una să simți, să simt, s-avem uimirea
Ce-ai dată de o viață plină, de har, belșug, creație și drag –
Și numai Domnul să dețină, destinul în al nostru prag.

Aș vrea să-ți dau tot infinitul și încă un șirag de stele,
Să îți vegheze răsăritul, somnul și visele rebele  -
Am infinitul doar în suflet, nu-s nici bogat nici cerșetor,
Ți-l dăruiesc dintr-un răsuflet, căci pentru tine pot să mor.

Aș vrea să îmi accepți iubirea, ce-i colosal de dăruită,
Și să-nțelegi c-asta-i menirea, de-a fi etern a mea iubită,
Iar ceasul uniunii noastre va fi Big-Bang-ul absolut,
Când Universul plin de astre, se va seta la ”ÎNCEPUT”.

Culorile toamnei


Afară iarăși este toamnă și te iubesc la fel de mult,
Sublimă și iubită doamnă, suspinul vântului l-ascult
Și mă gândesc la tinerețe, la al iubirii prim alean,
Iar vântul care-mi dă binețe are parfum nepământean –

E un miros de tuberoze și crizanteme ciclame,
Dar și parfum suav de roze – mirosul tău de nu știu ce,
Iar toamna-afară rostuiește covor de frunze ruginii,
Așteaptă, știe și găsește, prilejul ca tu să mai vii,

Căci te aștept de-o veșnicie, de-un multidimensional,
Iar rochia ta purpurie, îți vine simplu, bestial –
Hlamida fină de hermină, pe bustul tău vreau s-o sărut,
Apoi ce-o vrea ca să mai vină, căci eu mă duc în absolut!

Lumina mea!


Arcuș de simfonii celeste, lumina mea din flori de soc,
Așa vrea să dau cu tine peste, tot ce înseamnă-a fi noroc –
Tu ești miedul din pocale , ești zumzetul din urdiniș,
Iar cine-o face astă cale, la fel ca mine dea izbiș!

Eu ți-am greșit , ca nimeni altul cu  multă dragoste și foc,
Da-s liniștit fiindcă Înaltul mă vede, judecă, pe loc...
Și dacă dragostea-mi curată va judeca-o cu potop,
Mă potopească cu cu iubirea-ți, de care nu prea am noroc!

Dar toate trec pe lumea asta, ne-om trece dară și noi doi,
Iubiți, sau neiubiți, năpasta o construi-vom numai noi!...
Un lucru să nu uiți - sub soare, atâta cât voi exista,
Nici o iubire-așa de mare, nu va iubi, iubirea ta!