Lumina ochilor căprui


Lumina ochilor căprui, îmi luminează versul,
Îl scriu, ca ție nimănui, căci tu mi-ești Universul –
Miracolul de nedescris – iubirea ca o fragă,
E dulce, fiindcă-i interzis și tare îmi ești dragă.

Pe firul vieții ne-am găsit – n-au fost multe cuvinte,
Doar ochi căprui care-au sclipit, sărutul tău fierbinte –
Apoteotic ne-am iubit, bărbatul cu femeia
Și uite-așa ne-am devenit, la bolta vieții cheia.

Clipă de clipă eu tânjesc, la gura ta fierbinte –
Tu știi că tare o doresc – atâtea dulci cuvinte,
Ți-am spus, mi-ai spus, ne-am alintat și ostoit fiorul,
Dar timpul iute a apus – acum simțim tot dorul;

Te-aș vrea, m-ai vrea numai al tău, în nopțile cu stele,
Și-n zile lungi ce-ți par un hău, să te feresc de rele –
Cu prețul vieții-am să păzesc lumina ochilor căprui,
Blândă, suavă – năzuiesc, a-mi fi tandem pe cărărui

În lungul vieții drum pătat, cu arșiță și ploi și ceață,
Ea panaceu, neapărat, să-mi fie mie-n astă viață,
Iubirea dulce să ne poarte spre un tărâm al fericirii,
Iar dragostea să aibă parte, de gustul dulce-al împlinirii.

Țara noastră


Țara noastră, cuibul nostru, azi e năpădit de ”cuci”,
Creaturi precum un monstru ce-i născut doar din năpârci –
Zarea-ntreagă e deschisă pentru colonizatori,
Inși cu suflete de clisă și porniri de lipitori.

Țara noastră, plai de vise, a chelit azi de păduri,
Precum fetele codane siluite pentru nuri –
Toți smintiții de prin lume vin să-și facă-aici averi,
Fiindcă-a devenit renume, comportarea de muieri

Ce o au  și au avut-o cei la cârma guvernării;
Țara-ntreagă au vândut-o, până-n marginile zării,
Și se bat în piept cu pumnul că sunt numai patrioți,
Da-s o gloată-n care Domnul a îngrămădit doar hoți.

Delatori ce-s vechi în ștate, lași și vânzători de țară,
Deveniți calamitate, pentru tine-s o povară –
Cum să fac și cum să facem să te izbăvim de ei,
Țară mândră, să desfacem ceata asta de mișei,

Ce-a distrus cu veselie-a ta industrie – o floare,
Afirmând azi cu mândrie c-au făcut ”privatizare”,
Și-au trimis în băjenie milioane de români,
Prost plătiți – tu Românie, să le-arăți cât sunt de buni.

Să dai fum de sfară-n țară, buciume să chemi la glas,
Să chemi românii de-afară, că în ei ne-a mai rămas
Și nădejdea și mândria că ne reprezintă-n lume,
Fiindcă ei țin România și cu bani și cu renume,

Să se strângă națiunea de la mic până la mare
Și cu forță și dreptatea la dușmani să ”le dea sare”,
Să confiște raptul, furtul, de la marii patrihoți,
Politicieni de-a timpul – muncă silnică la toți,

Iară floarea românească, dreaptă-n minte și-n simțire,
Să conducă și să crească, fără nici o poticnire,
Românica să-nflorească ca un lucru de bon ton,
Că destul nenorociții, au dat-o precum plocon!

Te iubesc ca nimeni altul


Ești iubita mea cea dragă, mii de versuri – poezii
Eu ți-am dedicat, să-ți mergă-n inimă în nopți târzii –
Tu un înger de lumină, eu un om prea-ndrăgostit,
Tu un zumzet de albină, eu un strigăt prelungit

Către dragostea curată ce o simt, o ai, mi-o dai,
Fiindcă tu, iubită fată, ești poiana mea din rai,
Ești fântâna cea cu leacul ce mă vindecă de dor,
Fără tine trece veacul pân’ m-oi vindeca de-amor,

 Dar nu vreau ca să mă vindec, te iubesc ca nimeni altul,
Chiar de îmi mai dau în petec, să mă ierte Prea-Înaltul,
E din dragostea prea mare ce o simt, ți-o dăruiesc
Numai ție – ești o floare și din suflet te doresc.

De dor


De dorul tău iubito mor încet și moarte mi-este chinul nesfârșit,
Aș vrea doar chinul ăsta să-l repet, fiindcă alta cum ești n-am întâlnit.
Aș vrea să te mai văd din când în când, cenușa dragostei să se-ncălzească,
Să nu-mi rămână sufletul tău blând, reflexul unui ghem rigid de iască.

Și dacă dorul meu nu e suficient să îți înmoaie sufletu’-mpietrit,
Mai mult nu știu să fac, nu am talent, disimularea nu-i un lucru nimerit,
Dar ce să spun și ce să fac mai mult de-atât – rămâne doar să sufăr în tăcere,
Păcat că te iubesc atâta și te-ascult, iar timpul trece-mbătrânim, fără vreo mângâiere.

Știu că tu suferi fiindcă te-am rănit, dar știi, iertarea e Dumnezeiască,
Și orice-ai face, cât ai suferit, iubirea mea etern o să-ți priască,
Iar lucrurile s-or lăsa ușor în matcă, noi nu vom suferi înstrăinați –
Iubirea va pica precum o platcă, pe sufletele noastre – gemeni frați.

Aș vrea


Aș vrea să-mi fii să-ți fiu într-una, tot miezul, simțul și iubirea,
Aș vrea ca eu sau tu, tot una să simți, să simt, s-avem uimirea
Ce-ai dată de o viață plină, de har, belșug, creație și drag –
Și numai Domnul să dețină, destinul în al nostru prag.

Aș vrea să-ți dau tot infinitul și încă un șirag de stele,
Să îți vegheze răsăritul, somnul și visele rebele  -
Am infinitul doar în suflet, nu-s nici bogat nici cerșetor,
Ți-l dăruiesc dintr-un răsuflet, căci pentru tine pot să mor.

Aș vrea să îmi accepți iubirea, ce-i colosal de dăruită,
Și să-nțelegi c-asta-i menirea, de-a fi etern a mea iubită,
Iar ceasul uniunii noastre va fi Big-Bang-ul absolut,
Când Universul plin de astre, se va seta la ”ÎNCEPUT”.

Culorile toamnei


Afară iarăși este toamnă și te iubesc la fel de mult,
Sublimă și iubită doamnă, suspinul vântului l-ascult
Și mă gândesc la tinerețe, la al iubirii prim alean,
Iar vântul care-mi dă binețe are parfum nepământean –

E un miros de tuberoze și crizanteme ciclame,
Dar și parfum suav de roze – mirosul tău de nu știu ce,
Iar toamna-afară rostuiește covor de frunze ruginii,
Așteaptă, știe și găsește, prilejul ca tu să mai vii,

Căci te aștept de-o veșnicie, de-un multidimensional,
Iar rochia ta purpurie, îți vine simplu, bestial –
Hlamida fină de hermină, pe bustul tău vreau s-o sărut,
Apoi ce-o vrea ca să mai vină, căci eu mă duc în absolut!

Lumina mea!


Arcuș de simfonii celeste, lumina mea din flori de soc,
Așa vrea să dau cu tine peste, tot ce înseamnă-a fi noroc –
Tu ești miedul din pocale , ești zumzetul din urdiniș,
Iar cine-o face astă cale, la fel ca mine dea izbiș!

Eu ți-am greșit , ca nimeni altul cu  multă dragoste și foc,
Da-s liniștit fiindcă Înaltul mă vede, judecă, pe loc...
Și dacă dragostea-mi curată va judeca-o cu potop,
Mă potopească cu cu iubirea-ți, de care nu prea am noroc!

Dar toate trec pe lumea asta, ne-om trece dară și noi doi,
Iubiți, sau neiubiți, năpasta o construi-vom numai noi!...
Un lucru să nu uiți - sub soare, atâta cât voi exista,
Nici o iubire-așa de mare, nu va iubi, iubirea ta!

Metamorfozele iubirii


Iubirea-i caldă și senină, e dulce-amară – minunată,
Precum o rază de lumină ce limpede ni se arată –
Ea iartă, unge, năzuiește, clădește ca un bun zidar
Și mai nimic nu-i trebuiește – nici foame nu-i mai e măcar.

E se hrănește sufletește, cu vis de îngeri coborâți
Din ceruri și-i ademenește trăirea celor amărâți
Și o transformă, emulează, transcende dorul absolut,
Iar mai apoi o-nnobilează – devine de neconceput,

Orișice dram de suferință – iubirea-i tămăduitoare
Și face totul cu putință, nu-i forța cum e ea de mare –
Ea mută munții din țâțână, credința-i e nestrămutată,
Germină grâul în țărână – iubirea-i viață minunată,

Și-n suflete ea ne clădește miracolul înălțător ,
Iar inimile primenește ca un izvor clocotitor,
Dar limpede precum cristalul, cu apă pură și curată,
În visul meu din arealul plin de iubire minunată,

 Iar către senectutea care, ne-apropie de asfințit,
Nu e vreo sărăcie mare, decât ca cel ce n-a iubit,
Nici vreo codană minunată, nici verdele de codru crud –
Mie așa mi se arată, că sigur omu’-a fost  zălud!

Visul unei nopți de vară!

Ești visul unei nopți de vară, aievea-nfăptuit acum,
Aproape-i gata să îmi piară neîncrederea ce sta în drum,
În calea mea spre fericire, a mai rămas doar un sărut,
Pe care fără a ta știre, am să ți-l fur – nu l-ai cerut,

Dar știu că inima-ți cea tandră gândește tot mereu la mine,
Ești îngerul care-n meandră, aproape s-a abandonat pe sine –
Meandra sufletului care este așa curat și tandru
Îi vin azi în întâmpinare, cu-o floare mândră de leandru.

Ești visul unei nopți de vară și te doresc așa de mult,
Iubirea ta-i o primăvară înmugurită cu tumult –
De-ar fi pe veci să fii a mea, aș mulțumi Divinității
Și-aș săruta obrazu-ți nea spre lauda serenității

De care dai dovadă-ntruna – ești alb și negru și-argintiu,
De nu-s cu tine-ntotdeauna, îmi pare totul tern, pustiu –
Suntem doi poli la o planetă, două-nfrățite emisfere,
Nedespărțiți  stăm la șuetă, și îndulcim cam tot ce-i fiere.

Ești visul unei nopți de vară, ca tine alta n-am văzut,
Iubește-mă, n-o să te doară, te-oi cufunda în absolut –
Miracolul iubirii noastre, de îngerii din cer vegheat,
E strălucirea de la astre, e hrană,-i binecuvântat.

Acacademicianul

A fost o dat’ un derbedeu cu ceva merite – spoială,
Academician, bun de muzeu, octogenar - o păcăleală.
Cocoș cu pintenii tociți, prostată și-altele la fel,
Printre acei nefericiți, se număra ca un mișel –
Cu gusturi deviante care îl recomandă pedofil,
Puicuțe proaste scriitoare, lansează, ca la vodevil -
Prin girul lui cu greutate – recenzii, studii și prefațe,
Le face poetese – toate, i-au devenit rapid ca soațe.
Dar dumnealui, nefericitul, cu pintenii tociți spuneam,
Este capabil doar organul, cel gustativ, că de-i de neam,
Să-l folosească să posede săracele nefericite,
Minte bolnavă ce accede iar gloria greu cucerită
Și-o folosește dobitocul în scopurile-i deviante,
Nefericitele-aspirante la glorie-i devin amante!
Aviz acelor poetese ce se doresc azi propulsate,
Căci acacademicianul, are papilele-infestate!

Iubirea doare!


Adevărat dacă iubești, iubirea doare ca o rană,
Cu dragoste o oblojești și parcă simți cum capeți prană –
Iubești și ești iubit la rându-ți, dar depărtarea e un chin,
E oxigen adevărat iubita-ți, iar lipsa ei este venin.

Așa și eu în miez de noapte, când somnul fuge în neant,
Aud aievea a ei șoapte, iar sufletul îmi e vibrant –
Aș vrea-o aproape, lângă mine, să-i sorb cuvintele de mir,
Să zbor spre ea, așa îmi vine - privirea ei mi-e elixir.

Și somnul tot mereu îmi fuge, dorm pe furate, trecător,
Că o știu bine, nu-mi ajunge, aș vrea să-i fiu ocrotitor,
În noapte somnul să-i veghez, s-o liniștesc când vreun coșmar
O tulbură, s-o-mbrățișez iar veghea nu mi-ar fi-n zadar,

Zâmbetul ei mi-ar fi răsplata – pe ea, eu o divinizez
Și minunată ar fi plata, deși nu vreau să abuzez –
Mă rog doar la Iisus prea Sfântul, în sănătate să mi-o țină,
Căci unde calcă ea pământul, e milă sfântă și lumină

Și nu spun asta doar fiindcă e-a mea din plin și o iubesc,
O spune Îngerul din ceruri, ce-o vizitează-așa firesc
Și-o-ndrumă către-nțelepciune, iubire și-ntrajutorare,
Către acei ce prin minune, găsesc la dânsa alinare.
E blândă, caldă, iubitoare și-ar da și haina de pe ea,
Acelora ce-s la stâmtoare, sau mai pățesc câte-o belea;
Atâta generozitate, izvor are-n Dumnezeire
Și rugăciunile ei toate, sunt pentru-a noastră mântuire.

Mă-ntreb de multe ori în gându-mi, sunt eu la fel de bun ca ea? –
Nu categoric!...Și răspunsu-mi îmi dă nesomn și noaptea-i rea...
Mă rog și eu la prea Înaltul, să-mi dea aceeași bunătate,
Un suflet cald cum nu e altul și-un dram de-ncredere în toate,

Iar noaptea trece, trece, trece, cu greu de parcă-ar fi un veac,
Aștept o veste și-mi e rece – e dimineață – ce să fac
Să știu mai repede că-i bine, că somnul ei a fost ușor,
Iar visele i-au fost cu mine – Doamne de aș putea să zbor,

Aș merge iute către dânsa, în dimineața purpurie,
Ea sufletul mi l-ar pansa, cu zâmbetul ei – simfonie –
Am bea cafeaua împreună asezonată cu-n sărut
Și am începe o zi bună – (durerea-i de neconceput),

Iubirea n-ar mai fi durere, în miere s-ar schimba pelinul,
Și Dumnezeu ne-ar da putere, să depășim cu bine chinul
Ce-i dat de-o lungă despărțire – a vieții crudă încercare,
Întrezărind o reunire – o cere dragostea cea mare!

”Cu tine azi din trup eu sânger” - Parodie după ”Cu tine eu am trup de înger”, de Manuela Cerasela Jerlăianu


Cu tine eu am trup de înger                  Cu tine azi din trup eu sânger
   de Manuela Cerasela Jerlăianu                                         de Nelu Preda
De-ar fi să mă mai nasc o dată, eu tot pe tine te-aș iubi,      De-ar fi să mă mai nasc o dată,pe-una ca tine n-aș iubi   
Te-aș căuta sus, în genune și pe Pământ pân' te-aș găsi,        În pușcării și-n pleava toată, escrocă-asemeni n-aș găsi,
C-așa o inimă curată, nu am aflat pe nicăieri                        Așa o inimă parșivă, nu mai există nicăieri

În astă lume-nfierbântată, cu trup de nimfă-a unei veri.                     Păcat de firea-mi emotivă și c-am pierdut atâtea veri.
M-ai cucerit din prima clipă, ești vocea unei poezii,                          Credeam că ești un înger care, îmi recita la poezii,
Ești bunătatea-n trup și suflet, ești om și înger printre vii,                 Dar când te-am cunoscut, azi sânger ca nimeni altul printre vii,
Ești infinitul din culoare, pe care-l port în piept mereu,                     Tu ești coșmarul vieții mele, de care-mi amintesc mereu,
Ești soarele care răsare, apoi se face curcubeu.                                  Gaura neagră sorbind stele, opusul unui curcubeu.
Ești primăvară și ești vară, ești toamnă, iarnă la un loc,                     Tu ești taifun la Nagasaky, dar și tornadă la un loc, 
Ești anotimpul vieții mele, cu suflet viu și ochi de foc,                      Zici că ești înger, dar tu sanchi, m-ai pârjolit precum un foc.
Fără de care nu am aer și mor ca timpul trecător,                               Credeam că ești năpasta care apare numai trecător,
Ca frunza dusă-n vânt de-a valma, de-un vânt hain și-asurzitor.        Însă nu vrei să pleci și basta, faci un scandal asurzitor.
Tu ești o binecuvântare, ești trup de vis adevărat,                               Tu ești în fapt pedeapsa care,  mă chinuie cu-adevărat,
Ești foc venit din altă zare, ești proletar și împărat,                             Un demon de prin altă zare, ce vrea să-mi fie împărat,
Ești o romanță de iubire, ești cer și apă și pământ,                              Cu-asemenea hal de iubire, curânt intra-voi în pământ,
Ești infinitul meu de gânduri, cuprins cu totu-ntr-un cuvânt.              Ești crunta mea nefericire, să te descriu nu am cuvânt.
Cu tine merg pe țărmul vieții, cu tine timpul îl străbat,                      Traseul către tribunale, l-am învățat, des îl străbat,
Cu tine lacrima e dulce, e rodul inimii curat,                                      Căci tu ești unică-n anale, cea mai venală - foc curat,
Cu tine pot să văd cum viața își cântă clipele trecând,                        De-abia aștept s-aud verdictul, de fondul cauzei trecând,
Cu tine somnul meu e dulce, prin vadul nopților oricând.                  Căci de când ți-am deschis procesul, mizerii eu aștep oricând.
Cu tine eu am trup de înger, în strai de zână îmbrăcat                        De când eu îți sunt soț pe lume, un strai decent n-am îmbrăcat,
Ce-a coborât dintr-o poveste, trăind frumos cu-adevărat,                   O dată n-ai gătit pe bune, m-ai spoliat cu-adevărat -
Cu tine inima e soare, arzând sub cerul fără nor,                                Tu mi-ai devalizat și cardul , iar banii s-au topit în nor,
Ca să iubesc fără de teamă, în taina clipelor ce mor.                           Mi-ai pus și coarne cu bastardul de prin vecini – era să mor.
Și te iubesc cum niciodată, așa un suflet n-am iubit,                           E inutil să spun acuma, cât de intens eu te-am iubit.
Chiar dacă-n jurul meu stă roată, un foc ce arde nesfârșit.                  Dar cred că-i de ajuns și gluma nu va dura la nesfârșit,
Tu ești lumina vieții mele! Ești tandru, vesel și frumos,                      M-ai înșelat cu avortonul, (măcar de ar fi fost frumos),
Tu mă înalți până la stele, cântând de dragoste duios                          S-a destrămat familionul și sentimentul cel duios!
Și mă cobori între poeme, cu pana visului trăit,                                   Azi mă trezesc în plină noapte, visând coșmarul ce-am trăit,
Făcând iubirea să mă cheme, în Templul timpului ivit                        Îmi amintesc de-a tale fapte și-adorm când zorii s-au ivit,
Și mă iubești între cuvinte, prin versul inimii trecând                         Aștept cu nerăbdare clipa, când ne-om vedea pe drum trecând
Și când lipsesc te văd cum sângeri, din sufletul de dor arzând.           Tu singură, iar eu cu tipa, cu sufletul de dor arzând,
Tu ești cuvânt cu glas de seară, cu vii miresme de cais,                       Cu care ți-am răspuns la gestul adulterin de sub cais,
Crescut pe-un ram de primăvară, adus de îngerul din vis,                    Sper că o să îți păstrezi protestul și vei avea coșmar în vis,
Și când te-ascult îmi cântă marea și leagănă al vieții mers,                  Să vezi și tu cum este viața, când ești ”tradusă”-așa din mers,
Făcând din mine și din tine, doi miri îndrăgostiți în vers.                    Să văd dacă-ți  ajunge ”ața” și de vei mai rosti vreun vers.
De-ar fi să mă mai nasc o dată, Pământul tot l-aș colinda                    De-ar fi să mă mai nasc o dată, cu tine n-aș mai colinda,
Și pace n-aș avea în suflet, nici aer pentru-a respira,                            Nu te-aș primi la mine-n viață, iară noi doi n-am respira
Aș lua putere de la soare și-aș lumina ca un poem,                               Același aer de la munte, când îmi rosteai acel poem,
Să pot cu focul dintre versuri, să scriu al inimii tandem.                      Îndrăgostiți, studenți de frunte, ajunși nefericit tandem.  


Iubirea e al vieții elixir...


Iubirea e al vieții elixir, ea umple sufletul, curat potir
Cu simțăminte dulci și minunate, pe care-a le trezi numai ea poate,
Ardentă, tumultoasă și zglobie, iubirea e a vieții poezie
Rimează-alert în ritm și vers cu ea – iubirea e făcută ca să stea

În suflet cuibărită, ocrotită și-n doi să fie tot mereu trăită,
Căci gustul ei sublim de mere coapte, determină simțiri în vers și-n fapte
Iubito, tu iubire-mi dăruiești și toate visele îmi împlinești
Ca tine-un înger n-am mai întâlnit, la trup și suflet – am rămas uimit –

Precis că tu din cer ai coborât, în mine orice rău ai doborât
Ești înger și femeie într-un trup, doar să te văd și-aproape că erup,
Căci nurii tăi cu farmec sunt un dar și nici nu simți minunea lor măcar,
Aș vrea numai ai mei ca ei să fie, ți-aș da în dar această poezie,

Și soarele și luna de pe cer, ți-aș da, iar altceva nu cer –
Iubirea ta o știu și-i minunată, în fiecare vis mi se arată,
Iar ziua când e soarele pe boltă, o simt cu tare se dezvoltă –
Te vreau aproape, fii numai a mea și-ți dau Luceafărul și încă-o stea, 

Căci elixirul vieții minunat, mi-l dai și-l simt că e nemăsurat,
În trup și suflet ești ca o minune, cum n-am văzut o alta-n astă lume,
Să fim în dragoste risipitori, căci doar cu-o moarte noi suntem datori –
Aici, acum, la fel cum acest vers, descrie al iubirii univers!

E dragostea o simfonie...


E dragostea o simfonie pe-al vieții dulce portativ,
În doi, este o armonie cântată fără vreun motiv
Anume, fiindcă ea-i firească, e-un sentiment înălțător,
Trăit de stirpea omenească, când știe ce-i acela dor.

E dragostea o simfonie, ce-o cântă el și ea vibrând,
E-o artă și-o filozofie, trăind iubirea, strălucind,
Iubind iubirea manifestă, simțind sublimul absolut,
Ei diavolului-i joacă-o festă și îl trimit în disolut.

E dragostea o simfonie, alcătuită de-un duet,
Arcuș - vioară-n armonie, sunt el și ea, un brav dublet,
Care în Ateneul Vieții se manifestă cu mult har –
Un atribut al tinereții – la senectute aprig jar.

E dragostea o simfonie, cântată-n Si bemol-major,
Cere din plin prietenie și calități de aranjor –
Pe scena vieții, complicată, ești virtuoz dac-o păstrezi,
Căci dragostea e intricată cu ale sale dulci dovezi –

Blândețe, șarm și eleganță în cuget, trup și în simțiri,
Iubire fără aroganță și-un foc aprins scurs din priviri;
Aceasta-i simfonia vieții, secretul dulcei nemuriri,
Cântată-n vers de toți poeții, tezaur drag în amintiri.

Mi-e dor de tine, țara mea frumoasă


Mi-e dor de tine, țara mea frumoasă, mi-e dor de tine, țara mea de dor,
Sunt singur, depărtarea mă apasă, mă chinui ca să-mi fac un viitor,–
Printre străini ce-au inima vârtoasă, mă slugăresc cu vârf și îndesat,
Pentru o leafă care nu-i făloasă, mi-ar pune sufletul chiar la mezat.

Aveam cândva un viitor în tine, o casă bună și-un salar decent,
Dar astăzi s-au ales numai ruine, din fierul vechi s-a luat doar un procent
Din ce era valoarea-adevărată, a fabricilor care au hrănit,
Cinci milioane de români și iată, azi sunt aici la suflet cătrănit

Și cum n-aș fi așa, când toți piețarii, au cumpărat ieri țara pe doi bani,
Au dărâmat și-au dus peste fruntarii,  averea ei – o tagmă de golani,
Escroci și hoți, au stat în fruntea țării și au devalizat tot ce-au putut,
Ei au atins chiar culmile trădării, în gona mișelească după-avut.

Și tot trădare-a fost și-acea scutire, de taxe și impozite cinci ani,
Pentru străinii care în neștire au năvălit ca tribul de cumani,
Cu-o sută de dolari venit-au dară  -  toți prăpădiții din Islam,
Acu-s stăpâni la noi în țară, miliardari sunt toți în hram,

Iar gașca noastră cea gușată, ce populează Parlamentul,
Cu somn din plin și ifose ne-arată, că-acolo e stabilimentul –
Dau legi numai pe sinecure și-al camarilei avantaj,
Iar țara e-n recesiune și la bancheri băgată-i gaj.

Iar eu muncesc spre bunăstarea, acelora din Occident,
Lăsând familia și starea, în schimbul unui trai decent;
Mă uit cu jind la tine țară, mi-ești dragă și al meu cămin,
N-aș fi plecat în veci afară, căci simt doar gustul de pelin –

Fac muncile cele mai grele și prost plătite de străini,
E vai de toate ale mele, lipsește doar un braț de spini
Ca să mi-i pună o cunună pe cap asemeni lui Iisus –
Destinul meu azi se răzbună, fiindcă doar banu-i mai presus,

Dar n-am ce face-n toate astea nimic mai mult decât se poate,
Azi nu precupețesc nici pic, muncesc pe burtă și pe coate
Ca să te văd, tu, dragă țară, tu, colțul meu de Paradis,
Cât mai curând ca să răsară lumina ce-o visez în vis,

Iar tu să redevii iar bogată, și mândră-n toate câte sunt,
Și-n sărbători să facem roată, de dans petrecere și cânt,
Să fie puși în fruntea țării, oameni onești și învățați,
Iar până-n capetele zării să meargă vestea de Carpați!

Dragostea-i nemuritoare...



Dragoste nemuritoare, tu mă ții în mreaja ta,
Faci zilele sărbătoare, fără tine n-aș mai sta,
Nici o clipă din viața ce mi-i dată pe pământ,
Chiar de se scurtează ața și-aș ajunge în mormânt.

Fără tine ziua-i noapte, noaptea se preface-n zi,
Nu am nici un spor în fapte și nici foame de-a prânzi –
Stau cu dor și-nfrigurare să o văd din nou pe ea,
Fiindcă dintre muritoare, ea-i aleasa,-i cea mai cea.

Dar tu dragoste mi-ești dată, ca venită din povești,
Ești sublimă, minunată, sufletul mi-l ostoiești –
Simțământ precum acesta, unic și nemăsurat,
Niciodată-n viața asta nu mi s-a mai întâmplat

Și te chem pe înserate, să vii cu iubita mea,
Simțămintele curate vreau să le trăiesc cu ea –
Ea e unică sub soare, unică-ntre muritoare,
Iară tu, ești uimitoare – cum de mi-ai adus-o oare?


Dragoste nemuritoare, ești minune-n viața mea,
Chiar de sufletul mă doare când sunt depărtat de ea,
Tu-mi dai viață și candoare în al vieții labirint –
Iubita-i fermecătoare și nici eu nu mă dezmint;

Dragoste precum a noastră e-o minune-adevărată,
E o pasăre măiastră, iar cântarea-i minunată
Ne inundă ei și mie sufletele de iubire,
Fiindcă e o simfonie și ne-aduce împlinire.