Culorile toamnei


Afară iarăși este toamnă și te iubesc la fel de mult,
Sublimă și iubită doamnă, suspinul vântului l-ascult
Și mă gândesc la tinerețe, la al iubirii prim alean,
Iar vântul care-mi dă binețe are parfum nepământean –

E un miros de tuberoze și crizanteme ciclame,
Dar și parfum suav de roze – mirosul tău de nu știu ce,
Iar toamna-afară rostuiește covor de frunze ruginii,
Așteaptă, știe și găsește, prilejul ca tu să mai vii,

Căci te aștept de-o veșnicie, de-un multidimensional,
Iar rochia ta purpurie, îți vine simplu, bestial –
Hlamida fină de hermină, pe bustul tău vreau s-o sărut,
Apoi ce-o vrea ca să mai vină, căci eu mă duc în absolut!

Lumina mea!


Arcuș de simfonii celeste, lumina mea din flori de soc,
Așa vrea să dau cu tine peste, tot ce înseamnă-a fi noroc –
Tu ești miedul din pocale , ești zumzetul din urdiniș,
Iar cine-o face astă cale, la fel ca mine dea izbiș!

Eu ți-am greșit , ca nimeni altul cu  multă dragoste și foc,
Da-s liniștit fiindcă Înaltul mă vede, judecă, pe loc...
Și dacă dragostea-mi curată va judeca-o cu potop,
Mă potopească cu cu iubirea-ți, de care nu prea am noroc!

Dar toate trec pe lumea asta, ne-om trece dară și noi doi,
Iubiți, sau neiubiți, năpasta o construi-vom numai noi!...
Un lucru să nu uiți - sub soare, atâta cât voi exista,
Nici o iubire-așa de mare, nu va iubi, iubirea ta!

Metamorfozele iubirii


Iubirea-i caldă și senină, e dulce-amară – minunată,
Precum o rază de lumină ce limpede ni se arată –
Ea iartă, unge, năzuiește, clădește ca un bun zidar
Și mai nimic nu-i trebuiește – nici foame nu-i mai e măcar.

E se hrănește sufletește, cu vis de îngeri coborâți
Din ceruri și-i ademenește trăirea celor amărâți
Și o transformă, emulează, transcende dorul absolut,
Iar mai apoi o-nnobilează – devine de neconceput,

Orișice dram de suferință – iubirea-i tămăduitoare
Și face totul cu putință, nu-i forța cum e ea de mare –
Ea mută munții din țâțână, credința-i e nestrămutată,
Germină grâul în țărână – iubirea-i viață minunată,

Și-n suflete ea ne clădește miracolul înălțător ,
Iar inimile primenește ca un izvor clocotitor,
Dar limpede precum cristalul, cu apă pură și curată,
În visul meu din arealul plin de iubire minunată,

 Iar către senectutea care, ne-apropie de asfințit,
Nu e vreo sărăcie mare, decât ca cel ce n-a iubit,
Nici vreo codană minunată, nici verdele de codru crud –
Mie așa mi se arată, că sigur omu’-a fost  zălud!