Poeziile Mele - Nelu Preda

Târziu, aproape-n miez de noapte îți scriu aceste rânduri care Îmi amintesc de-a tale șoapte și de tristețea la plecare – E greu iubito-n-depărtare cu sufletul plin de iubire, Să stai mereu ferm pe picioare și să reziști la despărțire, Dar gândul că te-oi vede iară și-am să te strâng cu drag la piept, Mă face mai puțin să doară și-n miez de noapte stau deștept Să-ți scriu ce simt și-a mea dorință de-a te vedea cât mai curând – Știu că îți face trebuință cuvântul meu – te văd plângând Da ’ -s lacrimi doar de fericire, când îți confirm că te iubesc, Scrisoarea mea îți dă de știre că toate merg așa firesc – Distanța care ne desparte multiplică cu mai mult spor, Iubirea nu se mai împarte între prezent și viitor Fiindcă toată suferința ce o trăim noi în prezent, Aduce mâine biruința în sentimentul cel ardent Ce crește, crește și erupe într-un final plin de grandoare – Ce nu mai poate să-l astupe nici cea mai mare depărtare, Iar noi uniți de trăin

De nu m-aș îndoi, aș crede absurdul făr-al cerceta, Doar cercetarea poate-accede către-adevăr ce poate sta În fruntea mesei biruinței, a spiritului ce-i cuprins În toate laturile ființei, de Duhul Sfânt cel Necuprins. A studia și-a înțelege, nu-nseamnă-a fi necredincios, Fiindcă numai știința-alege tot ce e bun și de folos, Iar Dogma care-i închistată în laturile ei vetuste, Este adesea perimată, cu puncte de vedere-nguste Și pravile dar și cutume periculoase-a fi uzate Deși-acceptate azi de lume, nu-s bune pentru sănătate ; Izvorul Bibliei ne-arată o apă rece cristalină, Ce poate a fi consumată, și sufletu-nsetat alină, Dar multele Sinoade care, se perindară în istorii, Veniră care mai de care cu-nvățăminte iluzorii, Ierarhi care-au fost dornici numai să-și lase numele-n anale Au fost activi și-n fapte spornici, lăsând deșarte rituale, Și rugăciuni cu dedicații, cu un limbaj alambicat, A căror multe incantații, bagă creștinul în păcat – D

E vară, marea ne așteaptă, cu pas vioi să ne plimbăm Pe plaja caldă și o treaptă spre fericire să urcăm – E briza-atât de răcoroasă, șiragul de stabilopozi Ne-atrage fiindcă e frumoasă priveliștea a mii de plozi Ce intră-n saramura caldă, cu valuri mici și înspumate, Și dezinvolt în ea se scaldă uitând tot ceea ce poate I-a întristat, fiindcă părinții sunt mai severi și grijulii – Îi țin din scurt pentru că ”prinții” sunt imprudenți, un pic zurlii. În aer mii de pescăruși scâncesc planând cu ușurință, În zborul lor de jucăuși vădesc atât de multă știință – Fac acrobații complicate și-apoi plonjează printre valuri, Căci sunt pescari de nu se poate, adevărate recitaluri Despre cum e a prinde pește ne dau, iar noi îi admirăm, Întreaga lume se crucește – aproape că-i aplaudăm. Perechi, perechi, îndrăgostiții își trăiesc visul estival, Schimbă-ntre ei cum fac iubiții ochiade fără de egal. Adolescenți ridică zmeie, le dirijează cu plăcere, Multico

Impostura-i pretutindeni, deghizată în valoare, Cu țarțamuri și cu ”pinteni” și cu voci sforăitore – Unul cu-altu-n parvenire, impostorii se unesc, Și sunt pentru omenire, lucrul cel mai grav, grotesc, Fiindcă tot ce-i veritabil, valoros și deci util, Pentru ei nu e valabil, au toți suflet de vechil, Sabotează merituoșii, tot ce este creativ Se poartă precum cocoșii, binele este motiv, De ripostă, de ofensă, le e aspru inamic, Și-n trufia lor imensă, ei nu au creat nimic. Paraziți, precum bondarii ce consumă ‘ geaba miere, Impostorii n-au fruntarii, toți acced către putere, Se strecoară dau din coate, pun de-o intrigă sau două, Totul merge ca pe roate – procedura nu e nouă – De când este omenirea n-a avut leac pentru ei, Fiindcă asta li-i menirea, de borfași și derbedei. De-i ei după-mbrăcăminte, toți sunt scoși ca din Armani, Însă nu prea au în minte, decât lux, potol și banii – Un flagel sunt pentru țară, sunt o frână uriașă, Deși  

Ești visul nopților de vară, miracolul înfăptuit – Ce ar putea ca să mai ceară un om care-i așa iubit? Ești minunată, ești sublimă, ești o comoară-n viața mea, Un sentiment ce mă animă și-n inimă mereu va sta. Cu tine-alături pot răzbate și pot friza chiar absolutul, Simt inima în piept cum bate și ăsta-i numai începutul Unei idile ce-o răzbate, prin timp va crește negreșit, Căci sentimentele curate nu vor avea nicicând sfârșit. Ești unică pe lumea asta, iar sufletul ți-e minunat – Te văd ivită la fereastra de unde ieri m-ai salutat Când am plecat de lângă tine, cu sufletul înnourat, Fiindcă nu pot, tu știi prea bine, să stau de tine depărtat. Dar dragostea ce ne unește ne face să ne revedem Mereu, fiindcă ea crește și noi alcătuim tandem – Cât vom trăi pe lumea asta vom fi-mpreună negreșit, Ne vom alătura la casta acelora ce n-au cerșit Iubirea, fiindcă ea ne vine firesc și tandru, fericită, Și văd în timp că ea devine mai mare, căci așa-

Tu ești grânar plin de verdeață și aur pur devii sub soare, Întregii Terre-i dai viață, iar omenirii de mâncare. Tezaur al umanității adeseori neluat în seamă, Tu ești simbolul plinătății, ne ești și tată dar și mamă. Din vremuri imemoriale, aluviunea te-a creat, Torente exponențiale în fund de mare te-au format, Apoi multiple cataclisme te-au arătat către lumină – Au fost atâtea mii de schisme, pân’ să cultivăm în tină. Din tonele de clorofilă ce fac cu sârg fotosinteză Zi după zi întorci o filă și un exemplu de asceză, Fiind mereu folositoare și rezistentă la stihii, Rabzi stoic razele de soare și i-ai răbdat chiar pe spahii. Ai fost atâta-nnobilată cu sângele a bravi eroi, Și semănată și arată mereu supusă către ploi, Dar tot continui a susține viața-ntreagă pe pământ, Fiindcă știi atât de bine să fii sălaș, dar și mormânt. Câmpie dragă, ești minunea, ești însăși viața pe pământ, Ești și grânarul și pășunea, un bun de preț, fac legământ

Iubito,-n seara asta minunată când mușețelul a-florit în crâng, Iar liniștea de foșnet tulburată, al frunzelor de plop, aș vrea să stâng În brațe mijlocelu-ți de naiadă și buzele aș vrea să îți sărut – Însă te rog ca nimeni să nu vadă nimic ce între noi s-a petrecut, Va fi secretul nostru cu pecetea iubirii minunate dintre noi, Și astfel potoli-vom setea de-a fi alături, de-a sta amândoi – Ce poate fi mai minunat pe lume decât iubirea ce-i împărtășită Și ce-ar putea din toate cele bune să-ți stea alături, dragă mea iubită? Nimic nu e asemenea cu tine, nimic nu e atât de minunat, Iubirea mea-i enormă, știi prea bine, un sentiment atâta de curat Cum n-a mai fost și n-are să mai fie, îl simt și e atât de-nvolburat – Cu tine-alături nu-i filozofie prea mare orice-i de-nfruntat. În seara asta întâlnirea noastră, de nimenea știută, în zăvoi, Va fi asemeni florilor din glastră, eu mii de dulci cuvinte spune-voi – Otava ce cosită va fi patul în care te voi

Ea este sublimă doar în teorie, în viață-aplicată e-un amplu coșmar, Din toți politrucii s-aleg doar o mie, ce n-au în glagorii o spiță măcar. Votează toți proștii, și oligofrenii, ce-și vând conștiința pe-un litru de vin – Le cântă prohodul și multe utrenii, iar țara, poporul, e plin de venin Căci nu mai există în lumea aceasta, ca în România atâta popor, Neștiind nici planeta, din pricina asta, li-i mintea-ncețată cum este un nor – Votează cu mațul, votează cu mintea redusă de patimi la simplu organ, Sunt mici precum lintea, din pricina asta, stârnesc câteodată chiar un uragan, Iar țara sărmana condusă-n genune, de toți politrucii aleși la toptan, Își pierde averea, își pierde renume și-i tot mai săracă în an după an, Iar toți inamicii, profund jubilează, se fac că ne-ajută cu sfaturi și bani, Dar ne-ndatorează și astfel creează prăpastii căscate în puntea de ani. Ce-or face urmașii, ce-or face copiii, ce au moștenire un P.I.B. anual, De plată spre

Iubesc, trăiesc și simt prin poezie, miracol doar de Cer înfăptuit, Mai scriu din când în când și-o erezie, în ochii celor fără de zenit – Sunt mulți chemați să reprezinte ginta, puțini aleși de timpul nemilos, E mai ușor ca să vorbești cu flinta, decât cu versul să fii de folos. Iubesc, trăiesc și simt prin poezie, prinosul ce i-l dau iubitei mele E sincer, nu-i o nerozie, în versuri ce se vor prin colb de stele, Și dacă inima-i vibrează, la versul meu stângaci dar debordant, Condeiul meu azi jubilează și scrie parcă-un pic mai elegant Despre lumină, despre viață, despre iubirea veșnic răbdătaore – Iubito, dac-ai fi de față, ți-aș pune lumea-ntreagă la picioare Și-n versuri calde, dulci, te-aș dezmierda, dar ești departe, e-o fatalitate, Așa că versul meu îți va recomanda, să dai în viață o finalitate La despărțirea noastră fortuită, aproape ca să-mi vii   și să te am – De mine tu vei fi mereu iubită precum Luceafărul ce-mi bate-n geam, Precum lu

Poezia e sublimă, mulți o scriu și o trăiesc,   Sufletele le animă, simplu, franc și omenesc, Alții au făcut din ea, scop în sine, mod de viață – Nu că ar fi o belea, însă au lansat pe piață Cărticele cât caietul pe care le vor volume, Reclamă cu berechetul, și-au umplut cu ele-o lume. Alții, firoscoși din fire, au făcut un scop în viață, Să depice în neștire tot ce-a apărut pe piață, Nescriind în viața lor nici măcar o poezie, Critică cu-atâta spor oamenii cu fantezie Și putința de a scrie , poate bine, poate rău, Orișicum o poezie e precum copilul tău ; Poate fi și imbecil, pentru tine e erou – Poți să critici mai subtil, nu să dai cu maiu-n ou – Numai mintea strălucită are și subtilitate : Critică, punând pe-orbită idei de utilitate, Construiesc, nu doar dărâmă zidurile de cetate, Iar cuvântul lor animă, fără ubicuitate. Dar desigur, sunt în lume mulți chemați, puțini aleși, Cei ce critică cu glume sunt mai bine înțeleși. Poezia

  Da, te iubesc cu plinătate, da, te iubesc – e-ncântător Iubirea mea nu se mai poate schimba, căci nu-i întâmplător Tot sentimentul de lumină ce m-a cuprins, căci te ador, Cu tine ziua e senină chiar dacă ceru-i plin de nor. Da, te iubesc cu disperare, precum mi-e dat a te iubi, Chiar dacă sunt în depărtare precum un val mă voi izbi De țărmul insulei iubirii și mă voi răspândi pe mal, Frizând secretul nemuririi, fiindcă tu ești fără egal. Da, te iubesc din toată ființa – e-un lucru dulce-nnălțător, Cu tine-alături am conștiința că orice lucru e ușor De-nfăptuit doar pentru tine, pentru miracolul iubirii – Minunea ce o simt va ține cât dăinuiește legea firii. Da, te iubesc - ești o minune pe țărmul dragostei curat, M-ai scos pe mine din genune, mă simt al lumii împărat –   Fiindcă, vezi tu, iubirea-i mare – n-are egal prin sentimente, Chiar dacă uneori mai doare, sunt simțămintele ardente Și orice-aș face, unde-aș merge, te port mereu la mine-

Nori grei se strâng pe cerul lumii, rapacitatea stă la pândă, Prostia e asemeni ciumii, iar noi plătim la ea dobândă. Se strâng puhoi toți parveniții în ritualuri complicate – Dând jerfă tot amarul vieții și fremătând constant, din coate. Venalitatea e virtute, se-nfațoșează-n zeci de titluri, Vezi tristele figuri ce-s slute, prinse-n colane și în rituri. Ca un păienjeniș se țese complotul mut și criminal – Mânat de multe interese, este flagelul mondial. Iar capii lumii puși în fruntea a suverane națiuni, Sunt slugi la ei – firavă-i puntea între eroi sau slabi tăuni. Tentaculele mondiale întinse de acești mișei Ating și zonele natale – ochi buni n-am pentru ei! Păcat că totă lumea doarme un somn profund, inconștient, Cu mațul plin, fără de arme   și-abandonat cazarmament – E mulțumită cu manele și meciuri multe, multă bere Obez să fii e binele, puternic fii, căci nu se cere Nici minte multă, nici dorința de a trăi mai elevat, Puțini mai au

De va veni la tine vântul, purtând miros de lăcrămioară, Să-ți amintești atunci cuvântul ce ți l-am spus:”să nu te doară Iubirea dulce amăruie ce-ți dă fiori atât de des, Căci ne vedem pe cărăruie și-ți spun al miilea eres Scris pentru tine și iubirea ce-ți port în suflet, nestemată, Căci el ascunde nemurirea, numelui tău, iubită fată!” Iar tu ferice și ardentă, de dragoste învăpăiată, Vei asculta la vânt atentă, la boarea lui înmiresmată Vei auzi foșnirea blândă a frunzelor din ram de soc, Iar nasul îți va sta la pândă după miros de busuioc – Mirosul meu și al cămășii ce tocmai ieri tu mi-ai cusut, Iar funigei de plop – scămoșii,   m-or potopi ca un făcut. Atunci căpița din dumbravă ne va fi loc de întâlnire, Tu ai să vii fără zăbavă să-ți stâmperi focul de iubire – Ne-om săruta în fapt de seară sub stelele lucind făclii, Va fi sărut ca-ntâia oară, așa cum tu să dărui știi! În noaptea lungă, răcoroasă, ne vom iubi pân’ la extaz, Precum e mar