Scrisoare către draga mea


Târziu, aproape-n miez de noapte îți scriu aceste rânduri care
Îmi amintesc de-a tale șoapte și de tristețea la plecare –
E greu iubito-n-depărtare cu sufletul plin de iubire,
Să stai mereu ferm pe picioare și să reziști la despărțire,

Dar gândul că te-oi vede iară și-am să te strâng cu drag la piept,
Mă face mai puțin să doară și-n miez de noapte stau deștept
Să-ți scriu ce simt și-a mea dorință de-a te vedea cât mai curând –
Știu că îți face trebuință cuvântul meu – te văd plângând

Da-s lacrimi doar de fericire, când îți confirm că te iubesc,
Scrisoarea mea îți dă de știre că toate merg așa firesc –
Distanța care ne desparte multiplică cu mai mult spor,
Iubirea nu se mai împarte între prezent și viitor

Fiindcă toată suferința ce o trăim noi în prezent,
Aduce mâine biruința în sentimentul cel ardent
Ce crește, crește și erupe într-un final plin de grandoare –
Ce nu mai poate să-l astupe nici cea mai mare depărtare,

Iar noi uniți de trăinicia acelui dulce, vechi păcat,
Ce l-am trăit cu dărnicia de har și crez nemăsurat,
Vom fi-mpreună toată viața, vom fi mereu nedespărțiți –
Mai ai răbdare-mi vei fi soața – suntem de Dumnezeu iubiți!

De nu m-aș îndoi!


De nu m-aș îndoi, aș crede absurdul făr-al cerceta,
Doar cercetarea poate-accede către-adevăr ce poate sta
În fruntea mesei biruinței, a spiritului ce-i cuprins
În toate laturile ființei, de Duhul Sfânt cel Necuprins.

A studia și-a înțelege, nu-nseamnă-a fi necredincios,
Fiindcă numai știința-alege tot ce e bun și de folos,
Iar Dogma care-i închistată în laturile ei vetuste,
Este adesea perimată, cu puncte de vedere-nguste

Și pravile dar și cutume periculoase-a fi uzate
Deși-acceptate azi de lume, nu-s bune pentru sănătate;
Izvorul Bibliei ne-arată o apă rece cristalină,
Ce poate a fi consumată, și sufletu-nsetat alină,

Dar multele Sinoade care, se perindară în istorii,
Veniră care mai de care cu-nvățăminte iluzorii,
Ierarhi care-au fost dornici numai să-și lase numele-n anale
Au fost activi și-n fapte spornici, lăsând deșarte rituale,

Și rugăciuni cu dedicații, cu un limbaj alambicat,
A căror multe incantații, bagă creștinul în păcat –
Doar Rugăciunea-mpărătească, ce-i ”Tatăl Nostru”, negreșit,
Aduce pacea sufletească în cugetul neliniștit.

Dar și icoana-i o cutumă de la al Șaptelea Sinod –
IDOLATRIA, nu-i o glumă și poți fi socotit nerod
Sau doar naiv, dar cu credință să faci tot ceea ce se cere
Dar să nu ai vreo biruință – asta-i risipă de putere:

Să faci mătănii, să ții postul și în final să anulezi
Tot chinul, precum e apostul, fiindcă icoane venerezi.
Respect credința, credinciosul, efortul lui de admirat,
Dar din neștiință, tot folosul, e un păcat de neiertat!

Marea


E vară, marea ne așteaptă, cu pas vioi să ne plimbăm
Pe plaja caldă și o treaptă spre fericire să urcăm –
E briza-atât de răcoroasă, șiragul de stabilopozi
Ne-atrage fiindcă e frumoasă priveliștea a mii de plozi

Ce intră-n saramura caldă, cu valuri mici și înspumate,
Și dezinvolt în ea se scaldă uitând tot ceea ce poate
I-a întristat, fiindcă părinții sunt mai severi și grijulii –
Îi țin din scurt pentru că ”prinții” sunt imprudenți, un pic zurlii.

În aer mii de pescăruși scâncesc planând cu ușurință,
În zborul lor de jucăuși vădesc atât de multă știință –
Fac acrobații complicate și-apoi plonjează printre valuri,
Căci sunt pescari de nu se poate, adevărate recitaluri

Despre cum e a prinde pește ne dau, iar noi îi admirăm,
Întreaga lume se crucește – aproape că-i aplaudăm.
Perechi, perechi, îndrăgostiții își trăiesc visul estival,
Schimbă-ntre ei cum fac iubiții ochiade fără de egal.

Adolescenți ridică zmeie, le dirijează cu plăcere,
Multicolore odisee - punctează cerul efemere.
Părinții lor stau pe șezlonguri, ”furând” din razele de soare,
Tot bronzul și sunt niște ruguri, ”că de-aia au venit la mare!”

Bătrânii, mult mai ponderați stau, sub umbrele tacticoși,
Politicoși, manierați nu intră-n ”ceata de cocoși”
Care bat mingea-ntr-o miuță, sau într-un volei pus ad-hoc –
Sperând c-o fată mai drăguță i-ar remarca, de au noroc.

În depărtare pacheboturi ce poartă doar turiști bogați
Prin lumea-ntreagă-n zeci de porturi, înfruntă cu curaj brizanți,
Emit saluturi din sirene, către acei ce sunt pe mal 
Și sunt vopsite pe carene cu tonuri  fără de egal.

Ușor, ușor, se lasă seara, încep spectacole, lumini,
Căci asta este viața vara în cest șirag de stațiuni
Ce populează malul mării – auzi până târziu în noapte,
La melodii cu gustul sării, sfârșite-apoi cu mii de șoapte,

Fiindcă iubirea estivală, un episod în miez de vară
E efemeră și suavă, de o trăiești, o să te doară –
Ea are frumusețe plajei și farmecul spumos de val
Cu gustul rafinat al vrajei sărutului drag, estival.

Impostura


Impostura-i pretutindeni, deghizată în valoare,
Cu țarțamuri și cu ”pinteni” și cu voci sforăitore –
Unul cu-altu-n parvenire, impostorii se unesc,
Și sunt pentru omenire, lucrul cel mai grav, grotesc,

Fiindcă tot ce-i veritabil, valoros și deci util,
Pentru ei nu e valabil, au toți suflet de vechil,
Sabotează merituoșii, tot ce este creativ
Se poartă precum cocoșii, binele este motiv,

De ripostă, de ofensă, le e aspru inamic,
Și-n trufia lor imensă, ei nu au creat nimic.
Paraziți, precum bondarii ce consumă geaba miere,
Impostorii n-au fruntarii, toți acced către putere,

Se strecoară dau din coate, pun de-o intrigă sau două,
Totul merge ca pe roate – procedura nu e nouă –
De când este omenirea n-a avut leac pentru ei,
Fiindcă asta li-i menirea, de borfași și derbedei.

De-i ei după-mbrăcăminte, toți sunt scoși ca din Armani,
Însă nu prea au în minte, decât lux, potol și banii –
Un flagel sunt pentru țară, sunt o frână uriașă,
Deși  poate să nu pară, ei, această-armată lașă

Bulversat-au azi valoarea -  mințile iscoditoare,
Au plecat cât este zarea, în țările iubitoare
De dreptate și de carte, de creație, cultură,
Fiindcă-n țară impostura, s-a-nmulțit peste măsură!

Ești visul...


Ești visul nopților de vară, miracolul înfăptuit –
Ce ar putea ca să mai ceară un om care-i așa iubit?
Ești minunată, ești sublimă, ești o comoară-n viața mea,
Un sentiment ce mă animă și-n inimă mereu va sta.

Cu tine-alături pot răzbate și pot friza chiar absolutul,
Simt inima în piept cum bate și ăsta-i numai începutul
Unei idile ce-o răzbate, prin timp va crește negreșit,
Căci sentimentele curate nu vor avea nicicând sfârșit.

Ești unică pe lumea asta, iar sufletul ți-e minunat –
Te văd ivită la fereastra de unde ieri m-ai salutat
Când am plecat de lângă tine, cu sufletul înnourat,
Fiindcă nu pot, tu știi prea bine, să stau de tine depărtat.

Dar dragostea ce ne unește ne face să ne revedem
Mereu, fiindcă ea crește și noi alcătuim tandem –
Cât vom trăi pe lumea asta vom fi-mpreună negreșit,
Ne vom alătura la casta acelora ce n-au cerșit

Iubirea, fiindcă ea ne vine firesc și tandru, fericită,
Și văd în timp că ea devine mai mare, căci așa-i ursită –
Miracolul ce ne cuprinde și e atât de-ncântător
Îmi dă șuvoiul de cuvinte și-mi dă mereu de tine dor.

Ești visul unei nopți de vară care s-a-nfăptuit, vezi bine,
Chiar dacă poate să mai doară ceea ce simt eu pentru tine,
E o durere dulce-amară, un sentiment înălțător –
Și simt iubito-ntâia oară un suflet cald și-așa ușor!

Odă câmpiei


Tu ești grânar plin de verdeață și aur pur devii sub soare,
Întregii Terre-i dai viață, iar omenirii de mâncare.
Tezaur al umanității adeseori neluat în seamă,
Tu ești simbolul plinătății, ne ești și tată dar și mamă.

Din vremuri imemoriale, aluviunea te-a creat,
Torente exponențiale în fund de mare te-au format,
Apoi multiple cataclisme te-au arătat către lumină –
Au fost atâtea mii de schisme, pân’ să cultivăm în tină.

Din tonele de clorofilă ce fac cu sârg fotosinteză
Zi după zi întorci o filă și un exemplu de asceză,
Fiind mereu folositoare și rezistentă la stihii,
Rabzi stoic razele de soare și i-ai răbdat chiar pe spahii.

Ai fost atâta-nnobilată cu sângele a bravi eroi,
Și semănată și arată mereu supusă către ploi,
Dar tot continui a susține viața-ntreagă pe pământ,
Fiindcă știi atât de bine să fii sălaș, dar și mormânt.

Câmpie dragă, ești minunea, ești însăși viața pe pământ,
Ești și grânarul și pășunea, un bun de preț, fac legământ
Să nu cunosc ce este pacea, până când cei ce-ți mutilează,
Făptura și te vând aiurea, nu-s pedepsiți și eșuează!

Iubito,-n seara asta...


Iubito,-n seara asta minunată când mușețelul a-florit în crâng,
Iar liniștea de foșnet tulburată, al frunzelor de plop, aș vrea să stâng
În brațe mijlocelu-ți de naiadă și buzele aș vrea să îți sărut –
Însă te rog ca nimeni să nu vadă nimic ce între noi s-a petrecut,

Va fi secretul nostru cu pecetea iubirii minunate dintre noi,
Și astfel potoli-vom setea de-a fi alături, de-a sta amândoi –
Ce poate fi mai minunat pe lume decât iubirea ce-i împărtășită
Și ce-ar putea din toate cele bune să-ți stea alături, dragă mea iubită?

Nimic nu e asemenea cu tine, nimic nu e atât de minunat,
Iubirea mea-i enormă, știi prea bine, un sentiment atâta de curat
Cum n-a mai fost și n-are să mai fie, îl simt și e atât de-nvolburat –
Cu tine-alături nu-i filozofie prea mare orice-i de-nfruntat.

În seara asta întâlnirea noastră, de nimenea știută, în zăvoi,
Va fi asemeni florilor din glastră, eu mii de dulci cuvinte spune-voi –
Otava ce cosită va fi patul în care te voi așeza cu mult alean,
Și poate, mare ne va fi păcatul, de-a ne iubi o noapte cât una an;

Dar un păcat în sine nu-i iubirea, e-un fel de-a spune c-ar fi intezis
Să ne iubim, deși asta-i menirea, chiar nepecetluită, ți-am prezis
Că noi vom fi-mpreună cât ni-i viața și-apoi în absolut în Paradis,
Spre tine tot mereu ”mă poartă ața”, iar fericirea, iată ți-am promis.

Acum în seara asta minunată când tot ce-i viu în crâng ne celebrează,
Aș vrea ca tu să simți tot absolutul, cum inima în mine trepidează,
Căci noaptea e prea mică, trece iute, șuvoiul de iubire e imens,
Iar gesturile tale-aproape mute, dau dragostei din noi atâta sens.

Dar iată, zorii zilei se arată, noi ne trezim din somnul așternut
Spre ziuă – te privesc iubită fată și roua peste tine s-a cernut –
Ai stropi de apă-n păr – mărgăritare, ce strălucesc în soarele ivit,
Ești minunată, ești încântătoare, iar eu nu mă mai satur de privit!

Democrația


Ea este sublimă doar în teorie, în viață-aplicată e-un amplu coșmar,
Din toți politrucii s-aleg doar o mie, ce n-au în glagorii o spiță măcar.
Votează toți proștii, și oligofrenii, ce-și vând conștiința pe-un litru de vin –
Le cântă prohodul și multe utrenii, iar țara, poporul, e plin de venin

Căci nu mai există în lumea aceasta, ca în România atâta popor,
Neștiind nici planeta, din pricina asta, li-i mintea-ncețată cum este un nor –
Votează cu mațul, votează cu mintea redusă de patimi la simplu organ,
Sunt mici precum lintea, din pricina asta, stârnesc câteodată chiar un uragan,

Iar țara sărmana condusă-n genune, de toți politrucii aleși la toptan,
Își pierde averea, își pierde renume și-i tot mai săracă în an după an,
Iar toți inamicii, profund jubilează, se fac că ne-ajută cu sfaturi și bani,
Dar ne-ndatorează și astfel creează prăpastii căscate în puntea de ani.

Ce-or face urmașii, ce-or face copiii, ce au moștenire un P.I.B. anual,
De plată spre dânșii ce-s frați ai stihiii, și pun încă-o dată de-un nou ritual,
În care declară pompos și angelic că-s bune intenții ce au pentru noi,
Dar vezi că-mprumutul cu iz psihedelic, ne bagă profund tot mai mult în noroi?

A fi democrat cred eu, presupune un minim decent de glagorii în cap,
Căci altfel de e generează-o ”minune” și toate-aberațiile nu mai încap
În inima țării, în cugetul ei, se cască prăpăstii ce nu-s de trecut –
Când doarme conștiința, lăsăm pe mișei să ne încropească-ntru somn așternut.

De-ar fi după mine, iar vot cenzitar, aș pune în țară și oameni cu cap,
Și-ar spune cuvântul, n-ar fi în zadar, iar democrația, n-ar fi handicap.
Ne naștem cu toții cu câte-n ”talant”, mai mare mai mic, după voia de Sus,
Dar eu cred c-ar fi infinit elegant, să și judecăm tot ce vrem a fi spus –

Iar locul în lume, să-l știm că-i corect, valoarea în sine să ne fie curată,
Și sigur, atunci n-ar mai fi vreun abject, ce fiind ilicit, rău profet se arată!

Iubesc, trăiesc și simt...


Iubesc, trăiesc și simt prin poezie, miracol doar de Cer înfăptuit,
Mai scriu din când în când și-o erezie, în ochii celor fără de zenit –
Sunt mulți chemați să reprezinte ginta, puțini aleși de timpul nemilos,
E mai ușor ca să vorbești cu flinta, decât cu versul să fii de folos.

Iubesc, trăiesc și simt prin poezie, prinosul ce i-l dau iubitei mele
E sincer, nu-i o nerozie, în versuri ce se vor prin colb de stele,
Și dacă inima-i vibrează, la versul meu stângaci dar debordant,
Condeiul meu azi jubilează și scrie parcă-un pic mai elegant

Despre lumină, despre viață, despre iubirea veșnic răbdătaore –
Iubito, dac-ai fi de față, ți-aș pune lumea-ntreagă la picioare
Și-n versuri calde, dulci, te-aș dezmierda, dar ești departe, e-o fatalitate,
Așa că versul meu îți va recomanda, să dai în viață o finalitate

La despărțirea noastră fortuită, aproape ca să-mi vii  și să te am –
De mine tu vei fi mereu iubită precum Luceafărul ce-mi bate-n geam,
Precum lumina ochilor în ceas de veghe, când te aștept cu dor să vii,
Fiindcă tu ești fără pereche - ți-aș umple casa-ntreagă de copii,

Dar e târziu, sunt singur – depărtarea mă face ca să-ți scriu acum cu dor,
Fată ca tine nu e cât e zarea, iar eu la scriitură  nu am spor –
Mă-mbât cu gândul că vei fi cu mine, cât mai curând am să te țin la sân,
Și sper iubito că voi fi cu tine și însoțit cu tine-am să rămân.

Dar până-atunci, am versul, poezia, prin care eu iubesc, trăiesc și simt,
Abia aștept să simt euforia-ntâlnirii – n-am să mă dezmint,
Va fi o primăvară a iubirii, cu trilul de privighetori în noapte,
Cu gingășie, cum e-n legea firii și murmur de extaz în mii de șoapte.

Poezia?!


Poezia e sublimă, mulți o scriu și o trăiesc,  
Sufletele le animă, simplu, franc și omenesc,
Alții au făcut din ea, scop în sine, mod de viață –
Nu că ar fi o belea, însă au lansat pe piață

Cărticele cât caietul pe care le vor volume,
Reclamă cu berechetul, și-au umplut cu ele-o lume.
Alții, firoscoși din fire, au făcut un scop în viață,
Să depice în neștire tot ce-a apărut pe piață,

Nescriind în viața lor nici măcar o poezie,
Critică cu-atâta spor oamenii cu fantezie
Și putința de a scrie, poate bine, poate rău,
Orișicum o poezie e precum copilul tău;

Poate fi și imbecil, pentru tine e erou –
Poți să critici mai subtil, nu să dai cu maiu-n ou –
Numai mintea strălucită are și subtilitate:
Critică, punând pe-orbită idei de utilitate,

Construiesc, nu doar dărâmă zidurile de cetate,
Iar cuvântul lor animă, fără ubicuitate.
Dar desigur, sunt în lume mulți chemați, puțini aleși,
Cei ce critică cu glume sunt mai bine înțeleși.

Poezia va rămâne o regină între arte,
Priceput e orișicine n-are sufletul pe moarte,
Să o scrie, s-o citească și să tragă-nvățăminte,
Critica s-o folosească pricepuții, că-i cuminte!

Da, te iubesc!


 Da, te iubesc cu plinătate, da, te iubesc – e-ncântător
Iubirea mea nu se mai poate schimba, căci nu-i întâmplător
Tot sentimentul de lumină ce m-a cuprins, căci te ador,
Cu tine ziua e senină chiar dacă ceru-i plin de nor.

Da, te iubesc cu disperare, precum mi-e dat a te iubi,
Chiar dacă sunt în depărtare precum un val mă voi izbi
De țărmul insulei iubirii și mă voi răspândi pe mal,
Frizând secretul nemuririi, fiindcă tu ești fără egal.

Da, te iubesc din toată ființa – e-un lucru dulce-nnălțător,
Cu tine-alături am conștiința că orice lucru e ușor
De-nfăptuit doar pentru tine, pentru miracolul iubirii –
Minunea ce o simt va ține cât dăinuiește legea firii.

Da, te iubesc - ești o minune pe țărmul dragostei curat,
M-ai scos pe mine din genune, mă simt al lumii împărat –
 Fiindcă, vezi tu, iubirea-i mare – n-are egal prin sentimente,
Chiar dacă uneori mai doare, sunt simțămintele ardente

Și orice-aș face, unde-aș merge, te port mereu la mine-n gând,
Dorința mare nu se șterge – mi-e dor să te revăd curând –
Chiar dacă viața ne desparte, tu ești al inimii alean,
Ne vom iubi ca și nebunii, zi după zi, an după an!

Nori grei!


Nori grei se strâng pe cerul lumii, rapacitatea stă la pândă,
Prostia e asemeni ciumii, iar noi plătim la ea dobândă.
Se strâng puhoi toți parveniții în ritualuri complicate –
Dând jerfă tot amarul vieții și fremătând constant, din coate.

Venalitatea e virtute, se-nfațoșează-n zeci de titluri,
Vezi tristele figuri ce-s slute, prinse-n colane și în rituri.
Ca un păienjeniș se țese complotul mut și criminal –
Mânat de multe interese, este flagelul mondial.

Iar capii lumii puși în fruntea a suverane națiuni,
Sunt slugi la ei – firavă-i puntea între eroi sau slabi tăuni.
Tentaculele mondiale întinse de acești mișei
Ating și zonele natale – ochi buni n-am pentru ei!

Păcat că totă lumea doarme un somn profund, inconștient,
Cu mațul plin, fără de arme  și-abandonat cazarmament –
E mulțumită cu manele și meciuri multe, multă bere
Obez să fii e binele, puternic fii, căci nu se cere

Nici minte multă, nici dorința de a trăi mai elevat,
Puțini mai au astăzi conștiința locului ce li-i rezervat –
Achiesează la câștiguri și funcții mari nemeritate
Vorbe de duh nu scot pe guri, dar toate le merg ca pe roate –

Sunt protejați și protejează prostia, vanitatea, mitul
Ca dacă îi creează-o bază lui Azazel prea parazitul,
Va fi pământul ca o oază, va fi ca-n sânul lui Avram –
Părerea mea e că-i o loază și cel mai de temut tiran!

Românul are-nțelepciunea ce spune frate să te faci,
Cu dracul până-ai trece puntea și-ncarci căruța cea cu saci,
Dar indivizii ca și aceștia, în funcții mari, cu titluri mii,
Cu mintea vraiște, ca și praștia, provoacă numai nerozii

Și dirijează Omenirea către prăpăstii fără fund,
Doar Dumnezeu, cum îi e firea are să-i judece profund;
Noi frați creștini, români de-un sânge, să-i izolăm pe conjurați
Și vom vedea cine va plânge: doar ceata asta de ingrați!

De va veni!

De va veni la tine vântul, purtând miros de lăcrămioară,
Să-ți amintești atunci cuvântul ce ți l-am spus:”să nu te doară
Iubirea dulce amăruie ce-ți dă fiori atât de des,
Căci ne vedem pe cărăruie și-ți spun al miilea eres

Scris pentru tine și iubirea ce-ți port în suflet, nestemată,
Căci el ascunde nemurirea, numelui tău, iubită fată!”
Iar tu ferice și ardentă, de dragoste învăpăiată,
Vei asculta la vânt atentă, la boarea lui înmiresmată

Vei auzi foșnirea blândă a frunzelor din ram de soc,
Iar nasul îți va sta la pândă după miros de busuioc –
Mirosul meu și al cămășii ce tocmai ieri tu mi-ai cusut,
Iar funigei de plop – scămoșii,  m-or potopi ca un făcut.

Atunci căpița din dumbravă ne va fi loc de întâlnire,
Tu ai să vii fără zăbavă să-ți stâmperi focul de iubire –
Ne-om săruta în fapt de seară sub stelele lucind făclii,
Va fi sărut ca-ntâia oară, așa cum tu să dărui știi!

În noaptea lungă, răcoroasă, ne vom iubi pân’ la extaz,
Precum e marea furtunoasă și-aruncă val și-apoi talaz –
Cu gingășie, dar și forță ne vom îmbrățișa în noapte,
Voi arde-n tine ca o torță, iar tu vei murmura la șoapte

De dragoste nețărmurită ce-o ai o simt și o doresc –
Va fi o noapte zăpăcită – Doamne, atâta te iubesc,
Ești visul nopților de taină ce astăzi blând s-a izbândit,
Ești cea mai mândră și mai faină, iar eu mă simt ca un bandit

Ce-ți fură fraga gurii dulci – dar e-un păcat neînsemnat,
Fiindcă nu vrei ca să te culci și e normal, e minunat
Tot sentimentul și trăirea ce le simțim în miez de noapte –
Aș da de-ar fi și nemurirea, s-aud mereu a tale șoapte.

Târziu, în zori de dimineață, Moș Ene ne-a furat ușor –
Se lasă roua pe fâneață – nu te trezesc, căci mi-este dor
Deja de tine, prea iubită, te-aș vrea mereu în viața mea,
Te țin în brațe dezgolită și te asemăn cu o stea!