Poeziile Mele - Nelu Preda

  Bună dimineața, Soare, sunt bucuros – lucești de zor, Și fiindcă știi să dai culoare, la tot ce este muritor – Pe-acest pământ, tot ce-i cu viață, e numai plăsmuirea ta, Tu umpli câmpul cu verdeață și-n lipsa ta, totul ar sta.   Ești darul dat de Dumnezeu, creației lui preferate, Ce-i omul când se crede zeu, când totul merge ca pe roate, Dar rușinat de-alunecare, revine iute pe făgaș, Și-n modestia creatoare, trece la lucru mintenaș.   Tu Soare viu, ne încălzești, la trup și suflet cu lumina, Dar nici măcar nu te căznești, să ne găsești vreodată vina, Că suntem tot nemulțumiți – ba că-i prea frig, ba că-i dogoare, Pe Dumnezeu știi să-l imiți și-mparți egal la muritoare,   Vigoarea ta și energia, pe care ne-o trimiți în raze, Numai tu știi ce-i sinergia și n-ai ca Luna-atâtea faze – Ești totdeauna, viu, statornic și lanurile ni le coci   Precis pe boltă ca un ornic, la tropice, tu ne sufoci,   Iar în ținuturi înghețate, la polii Terrei – drag că

  Ești minunată-ntre femei și nu-i nici una precum tine, Ferice-s fiindcă-n anii mei, te-am cunoscut și ne-a   fost bine. Ești minunată, și nu-o spun, nici temător, nici rușinos, Tu înger trist, eu un nebun, dar amândoi cu-atât folos   În tot ce facem împreună, sau fiecare-n dreptul lui, Cu viața facem o cunună, zburând spre-naltul cerului Și tot ce vom lăsa în urmă – tu un noian, eu câteva, Volume-n care „ca pe sârmă”, noi ne expunem inima.   Ești minunată-ntre femei, iar dacă toți te-ar ști ca mine, Poate că s-ar considera „pigmei” și ne-ar vorbi numai de bine, Iar „bârna cea din ochi” și-ar scoate și ar privi obiectiv, Căci omul drept stă și socoate, neperorând fără motiv.   Dar asta-i viața-n „Vatra Noastră”, ești denigrat în viață fiind, Iar mort, precum o samulastră, apreciat vei fi știind, Că ai ieșit din „jocul” care, se face în „bisericuțe” Și minți atât de „sclipitoare”, își fac „nevoia” în „tărâțe”.   Ești minunată, știi și-o știu – fă

  Eu, viața mea întreagă, te-am căutat, iubire, Când te-a găsit atâta, de mult te-am prețuit ; Și cine să-nțeleagă, un dor și-o nălucire, Când semeni dau cu bâta, de parcă n-au iubit,   De parcă-ntâia oară, pe cerul plin de stele, Descoperă lucirea, modestă-a unui astru, Micuț, ce stă să ceară, nici aur, nici castele, Ci numai dăruirea, din sufletu-i sihastru ;   Ce nenoroc, destinul, pe-atâția îi răsfață, Cu tot ce poate-n lume, a fi mai minunat, Iar pentru mine chinul, stârnește-ades pe față, Grimase, din cutume, de neescaladat –   Cutume despre faptul, că fericirea-n viață, Și-o face numai omul, stăpân pe-al său destin, Iar în iubire, raptul, te schimbă în paiață, Uscându-te ca pomul, udat doar cu venin.   Dar ăsta mi-e destinul, nu plâng și nu suspin, Nici nu îmi vărs amarul, pe cei cu mult noroc – Iubirea mea, e chinul, durerea ca un spin, De netrecut hotarul, e spre-al iubirii joc.   Te-am căutat iubire, avid, în astă viață ; Câ

  E primăvară-afară, ce păcat – lipsește codrul ce m-a-nfiorat, Colnicele sunt astăzi amintiri, iar foșnetele numai năluciri – Pădure, tu, liman al tinereții, te-au năpădit și drujba și scaieții, Au amuțit și glasuri de prigorii, sub a barbarelor, spre bani victorii.   Ce univers de vis s-a năruit, sub barda celor ce au năvălit Să te decime, codrul meu de dor, tovarăș drag de-a lungul anilor. Credeam mereu că ești de neclintit, chiar dacă uscături te-au năpădit, Apoi s-au modelat cozi de topor, la bunul plac al paraziților.   Și ce să fac, acum, chiar de-i Florar și nu se-aude nici un cuc măcar, Privighetorile au emigrat și-auzi doar bufnițe în lung și-n lat?! Mă mângâi cu al florilor parfum, culoarea lor – amețitor taifun, Cu verdele cel crud al ierbii și amintirea zilelor când cerbii   Și căprioarele pășteau de zor, în umbra deasă-a lizierelor, Eu copilandru mic și năzdrăvan, acum bătrân, stau și aștept în van Ca primăvara proaspătă, străluce, ce tut