Poeziile Mele - Nelu Preda

Ești visul unei nopți de vară, aievea-nfăptuit acum, Aproape-i gata să îmi piară neîncrederea ce sta în drum, În calea mea spre fericire, a mai rămas doar un sărut, Pe care fără a ta știre, am să ți-l fur – nu l-ai cerut, Dar știu că inima-ți cea tandră gândește tot mereu la mine, Ești îngerul care-n meandră, aproape s-a abandonat pe sine – Meandra sufletului care este așa curat și tandru Îi vin azi în întâmpinare, cu-o floare mândră de leandru. Ești visul unei nopți de vară și te doresc așa de mult, Iubirea ta-i o primăvară înmugurită cu tumult – De-ar fi pe veci să fii a mea, aș mulțumi Divinității Și-aș săruta obrazu-ți nea spre lauda serenității De care dai dovadă-ntruna – ești alb și negru și-argintiu, De nu-s cu tine-ntotdeauna, îmi pare totul tern, pustiu – Suntem doi poli la o planetă, două-nfrățite emisfere, Nedespărțiți   stăm la șuetă, și îndulcim cam tot ce-i fiere. Ești visul unei nopți de vară, ca tine alta n-am văzut, Iubește

A fost o dat’ un derbedeu cu ceva merite – spoială, Academician, bun de muzeu, octogenar - o păcăleală. Cocoș cu pintenii tociți, prostată și-altele la fel, Printre acei nefericiți, se număra ca un mișel – Cu gusturi deviante care îl recomandă pedofil, Puicuțe proaste scriitoare, lansează, ca la vodevil - Prin girul lui cu greutate – recenzii, studii și prefațe, Le face poetese – toate, i-au devenit rapid ca soațe. Dar dumnealui, nefericitul, cu pintenii tociți spuneam, Este capabil doar organul, cel gustativ, că de-i de neam, Să-l folosească să posede săracele nefericite, Minte bolnavă ce accede iar gloria greu cucerită Și-o folosește dobitocul în scopurile-i deviante, Nefericitele-aspirante la glorie-i devin amante! Aviz acelor poetese ce se doresc azi propulsate, Căci acacademicianul, are papilele-infestate!

Adevărat dacă iubești, iubirea doare ca o rană, Cu dragoste o oblojești și parcă simți cum capeți prană – Iubești și ești iubit la rându-ți, dar depărtarea e un chin, E oxigen adevărat iubita-ți, iar lipsa ei este venin. Așa și eu în miez de noapte, când somnul fuge în neant, Aud aievea a ei șoapte, iar sufletul îmi e vibrant – Aș vrea-o aproape, lângă mine, să-i sorb cuvintele de mir, Să zbor spre ea, așa îmi vine - privirea ei mi-e elixir. Și somnul tot mereu îmi fuge, dorm pe furate, trecător, Că o știu bine, nu-mi ajunge, aș vrea să-i fiu ocrotitor, În noapte somnul să-i veghez, s-o liniștesc când vreun coșmar O tulbură, s-o-mbrățișez iar veghea nu mi-ar fi-n zadar, Zâmbetul ei mi-ar fi răsplata – pe ea, eu o divinizez Și minunată ar fi plata, deși nu vreau să abuzez – Mă rog doar la Iisus prea Sfântul, în sănătate să mi-o țină, Căci unde calcă ea pământul, e milă sfântă și lumină Și nu spun asta doar fiindcă e-a mea din plin și o iubesc

Cu tine eu am trup de înger                     Cu tine azi din trup eu sânger    de Manuela Cerasela Jerlăianu                                            de Nelu Preda De-ar fi să mă mai nasc o dată, eu tot pe tine te-aș iubi,        D e-ar fi să mă mai nasc o dată,pe-una ca tine n-aș iubi     Te-aș căuta sus, în genune și pe Pământ pân' te-aș găsi,          În pușcării și-n pleava toată, escrocă-asemeni n-aș găsi, C-așa o inimă curată, nu am aflat pe nicăieri                          Așa o inimă parșivă, nu mai există nicăieri În astă lume-nfierbântată, cu trup de nimfă-a unei veri.                       Păcat de firea-mi emotivă și c-am pierdut atâtea veri. M-ai cucerit din prima clipă, ești vocea unei poezii,                           Credeam că ești un înger care, îmi recita la poezii, Ești bunătatea-n trup și suflet, ești om și înger printre vii,                  Dar când te-am cunoscut, azi sânger ca nimeni altul printre vii, Ești infinitul din culoare, pe care

Iubirea e al vieții elixir, ea umple sufletul, curat potir Cu simțăminte dulci și minunate, pe care-a le trezi numai ea poate, Ardentă, tumultoasă și zglobie, iubirea e a vieții poezie Rimează-alert în ritm și vers cu ea – iubirea e făcută ca să stea În suflet cuibărită, ocrotită și-n doi să fie tot mereu trăită, Căci gustul ei sublim de mere coapte, determină simțiri în vers și-n fapte Iubito, tu iubire-mi dăruiești și toate visele îmi împlinești Ca tine-un înger n-am mai întâlnit, la trup și suflet – am rămas uimit – Precis că tu din cer ai coborât, în mine orice rău ai doborât Ești înger și femeie într-un trup, doar să te văd și-aproape că erup, Căci nurii tăi cu farmec sunt un dar și nici nu simți minunea lor măcar, Aș vrea numai ai mei ca ei să fie, ți-aș da în dar această poezie, Și soarele și luna de pe cer, ți-aș da, iar altceva nu cer – Iubirea ta o știu și-i minunată, în fiecare vis mi se arată, Iar ziua când e soarele pe boltă, o simt cum

E dragostea o simfonie pe-al vieții dulce portativ, În doi, este o armonie cântată fără vreun motiv Anume, fiindcă ea-i firească, e-un sentiment înălțător, Trăit de stirpea omenească, când știe ce-i acela dor. E dragostea o simfonie, ce-o cântă el și ea vibrând, E-o artă și-o filozofie, trăind iubirea, strălucind, Iubind iubirea manifestă, simțind sublimul absolut, Ei diavolului-i joacă-o festă și îl trimit în disolut. E dragostea o simfonie, alcătuită de-un duet, Arcuș - vioară-n armonie, sunt el și ea, un brav dublet, Care în Ateneul Vieții se manifestă cu mult har – Un atribut al tinereții – la senectute aprig jar. E dragostea o simfonie, cântată-n Si bemol-major, Cere din plin prietenie și calități de aranjor – Pe scena vieții, complicată, ești virtuoz dac-o păstrezi, Căci dragostea e intricată cu ale sale dulci dovezi – Blândețe, șarm și eleganță în cuget, trup și în simțiri, Iubire fără aroganță și-un foc aprins scurs din priviri;

Mi-e dor de tine, țara mea frumoasă, mi-e dor de tine, țara mea de dor, Sunt singur, depărtarea mă apasă, mă chinui ca să-mi fac un viitor,– Printre străini ce-au inima vârtoasă, mă slugăresc cu vârf și îndesat, Pentru o leafă care nu-i făloasă, mi-ar pune sufletul chiar la mezat. Aveam cândva un viitor în tine, o casă bună și-un salar decent, Dar astăzi s-au ales numai ruine, din fierul vechi s-a luat doar un procent Din ce era valoarea-adevărată, a fabricilor care au hrănit, Cinci milioane de români și iată, azi sunt aici la suflet cătrănit Și cum n-aș fi așa, când toți piețarii, au cumpărat ieri țara pe doi bani, Au dărâmat și-au dus peste fruntarii,   averea ei – o tagmă de golani, Escroci și hoți, au stat în fruntea țării și au devalizat tot ce-au putut, Ei au atins chiar culmile trădării, în gona mișelească după-avut. Și tot trădare-a fost și-acea scutire, de taxe și impozite cinci ani, Pentru străinii care în neștire au năvălit ca tribul de cum

Dragoste nemuritoare, tu mă ții în mreaja ta, Faci zilele sărbătoare, fără tine n-aș mai sta, Nici o clipă din viața ce mi-i dată pe pământ, Chiar de se scurtează ața și-aș ajunge în mormânt. Fără tine ziua-i noapte, noaptea se preface-n zi, Nu am nici un spor în fapte și nici foame de-a prânzi – Stau cu dor și-nfrigurare să o văd din nou pe ea, Fiindcă dintre muritoare, ea-i aleasa,-i cea mai cea. Dar tu dragoste mi-ești dată, ca venită din povești, Ești sublimă, minunată, sufletul mi-l ostoiești – Simțământ precum acesta, unic și nemăsurat, Niciodată-n viața asta nu mi s-a mai întâmplat Și te chem pe înserate, să vii cu iubita mea, Simțămintele curate vreau să le trăiesc cu ea – Ea e unică sub soare, unică-ntre muritoare, Iară tu, ești uimitoare – cum de mi-ai adus-o oare? Dragoste nemuritoare, ești minune-n viața mea, Chiar de sufletul mă doare când sunt depărtat de ea, Tu-mi dai viață și candoare în al vieții labirint – Iubita-

Iubita mea-i o poezie, atâta-i de armonioasă, La trup și suflet simfonie, e blândă, caldă și voioasă. Iubita mea e vers duios, ce mângâie și oblojește, Iar din al inimii prinos, cuvântul scris ea-l sfințește. Iubita mea e ritm și rimă, poemul drag și cântător, Eresul care mă animă în tot ce e înălțător. Iubita mea e minunată, rimează-aprins în dor și cânt, Cu poezia dedicată, ca ea nu-i alta pe   pământ. Iubita mea e slovă sfântă, căci are nume de-ametist, Și simte inima că-i frântă, dacă mă vede că sunt trist – Iubita mea e trup și suflet cu mine-n toate câte sunt, E dăruire și răsunet, e unică pe-acest pământ. Iubita mea e melodie, de violină și oboi, Și mi-e în suflet simfonie ce o gustăm ades în doi – Iubită draga a aceasta, ce o iubesc nețărmurit, E aurul din lumea asta, de focul sacru lămurit. Iubita mea-i o poezie, atâta-i de armonioasă, Aș face și o erezie ca să o știu la mine-n casă – Să-i fiu, să-mi fie fericire, pe zi să ne iubi

Tu simțământ năvalnic, ce-animi întreaga fire, În suflet ești organic, copleșitor – Iubire – Căci munții mari din vintre și stelele pe cer, Le muți prin jurăminte și-atât de mult mister. Ești tot ce omenirea, are mai bun în sine, Căci ea, Dumnezeirea ni te-a lăsat, știi bine Să fim cu năzuința spre îngerii din cer, Ce poartă biruința – doar dragostea o cer, Iar noi urmași ai Evei, bătrânului Adam, Cunoaștem gustul sevei iubirii, ce-i un ram În arborele vieții din verde Paradis – Ca roua dimineții ce n-are compromis Iubirea e totală, completă, sau deloc, Căci dacă e formală, e doar un simplu joc – Iubita mea, cu mine, iubim intens, arzând, Iubirea noastră este sacrală mai curând – Oficiem Iubirea în orice gest și vorbă, Cunoaștem dăruirea – nu ne iubim de formă ; A lumii-împărăteasă, miracol, tu Iubire, Să vii ca ploaia deasă, mustind de fericire, Să ne pătrunzi în suflet ca mirul cel curat, El să ne lumineze, iubind nemăsurat!

Adorm târziu în miez de noapte, avându-te pe tine-n gând, Și-aud aievea mii de șoapte, doar numele tău repetând – Te văd un înger de lumină zburând pe cerul albăstrui, Iar eu cu suflet fără vină te așteptam pe cărărui, Să vii minunea vieții mele, căci te aștept cu drag și dor, Ești îngerul venit din stele și am temei să te ador – Minunea nopților albastre – tu strălucești pe firmament, Iar sentimentele ce-s caste eu ți le dărui permanent Și chiar de-i   noapte, e lumină în sufletul de tine plin, Merg cu picioarele pe tină, și-ți spun poeme doar puțin – Poeme dragi despre iubire, poeme despre drag și dor, Să-ți fie veșnic amintire dacă-o să mergem în pridvor, Să ne iubim cu dăruire, să ne iubim nevinovat, Căci versuri calde de iubire, ți-am dedicat nenumărat – Și visele de peste noapte le vom trăi aievea-n fân, Tu mă vei alinta cu șoapte și iar eu al inimii stăpân Te voi iubi cu dăruirea aceluia ce vreau să-ți fiu, Căci lângă tine mi-e menire

Despre dragoste pot spune că e cea mai de dorit, Din atâtea lucruri bune, altul n-am mai întâlnit Minunat în lumea asta, pentru el și pentru ea – Însă-ți poți găsi năpasta – dragostea e și belea De nu ești cu tact și grijă, ea se poate nărui, Și sare precum o schijă, crunt ea te va chinui – Sentimentele curate de le pui precum o coală, Pot fi lesne zmângălite cu-a vanității cerneală, Maculând tot sentimentul cald, suav, cotropitor, Ce se stinge-n suferință și-n al sufletului dor, Rămânând două destine, ce-au fost suflete pereche, Suferința s-o aline, îmbrăcând o haină veche – Haina dorului năvalnic, singuratic și-ascuțit, Cel ce-a fost cândva romantic, poate-ajunge chinuit, De o vorbă spusă-aiurea, de un gest făcut precar, Ridicând ades securea, fără a dori măcar. Dragostea e dulce-amară, cultivați-o cu alean, Nu este un moft de-o vară, nici idilă de un an – Dragostea adevărată, e-o minune de-o aflați, Voi cu multă dăruire, de-o aflați

Ochii tăi îi văd prea rar, când îi văd mă-aprind văpăi, Sunt frumoși, dar în zadar, fiindcă sunt numai ai tăi – Dă-mi-i mie, te-aș ruga, că-s frumoși cum alții nu-s, Și-ți dau toată viața mea și orice mai vrei în plus. Ochii negri de-abanos, sunt ai tăi, mult îi iubesc, Altceva așa frumos, c-am văzut, nu-mi amintesc ; Aș da luna de pe cer, soarele și-un roi de stele, Ca privirea-ți de mister să vină-n visele mele. Ochii tăi strălucitori, au acel ce-i ”vino-ncoace”, Îi privesc de câte ori ești în preajmă și n-am pace – Trebuie să fii a mea, altfel nicicum nu se poate, Dragostea, mă știe ea, mă-nțelege și socoate Că în ochii tăi adânci, stă misterul fericirii, Aș escalda și stânci dincolo de legea firii, Râuri largi aș traversa, chiar de-ar fi cu riscul vieții, Numai pentru-a inversa chiar ivirea dimineții, Fiindcă-atunci privirea ta, e călină, iubitoare, Și nimic n-ar exista să-i fie-asemănătoare – Ochii tăi de căprioară, sufletul mi-au m

Dacă-ar fi să nu mai fii, aș fi o poveste tristă, Cu simțăminte pustii, cum în lume nu există – Aș fi un umil pigmeu pe o tristă scenă-a vieții, Pomenindu-te mereu, frunză-n vântul dimineții. Dacă tu nu ai mai fi, viața mea ar fi povară, Beznă deasă-n plină zi, și-ofilită primăvară – Trilul de privighetori mi-ar părea un marș funebru, Iară zi de zi în zori, m-aș mira că sunt integru. Dacă tu nu ai mai fi, aș visa numai coșmaruri, Rătăcind prin catacombe și golit de idealuri – Doar icoana ta cea dragă aș purta-o căpătâi, Ar pricepe lumea-ntreagă cât de scumpă îmi rămâi. Dar tu ești ca o minune manifestă-n viața mea, Ne iubim și toate-s bune, viața nu e-așa de rea – Să ne bucurăm de viață cât îți sunt și cât îmi ești, Căci mosorul are ață și iubirea-i ca-n povești!