Țara mea, sublimă mamă!...


Țara mea, sublimă mamă, casa bunilor strămoși
Ce-au luptat fără de teamă-n anii buni și luminoși –
Sau în anii de restriște când de furi ai fost călcată,
Tu i-ai gonit pe miriște, n-ai putut fi devastată!...
 
Țara mea cu dulce limbă, precum apa de izvor,
Românașii toți se plimbă, munții tăi sunt un pridvor
Și pe dealuri, pe câmpii, Marea Neagră-o savurează,
Dar nu doar ai tăi copii – toți străinii-o vizitează!...

Căci ai codri seculari, brazi pe munții strămoșești,
Jnepeni, mici dar sunt și mari cu izvoare ca-n povești!...
Ai cabane-n vârf de munte, temerari cabanieri,
Iar turiști stau s-asculte la povești ”născute” ieri!...

Delta mândră ne desfată,  clipocit de pești în larg,
Și egrete ce se-arată chiar și-n zbor făcând arțag!...
Sturioni cum alți-n lume nici că poți a mai găsi,
Pelicani, pescari cu glume, de nu-ți vine-a părăsi

Arealul de fantasme -  minunată-i Dunărea,
Chiar de am atâtea toamne, sunt îndrăgostit de ea,
Fiindcă-i fluviu de poveste, tocmai din ”der Schwarzwald”
Izvorăște și ea este, o minune, care-n Deltă-ajunge ”cald”!...

Oameni gospodari se-arată peste tot în țara mea,
Chiar de nu-i urbanizată precum e  America –
Omenii sfințesc tot locul, ce păcat că n-au mulți bani,
Fiindcă-au încăput cu totul pe mâna la mulți mârlani!...

Ce azi ne exploatează – mama lor de mafioți –
Ne guvernează o loază – pe lângă ea mulți netoți,
Ce-ar dori această țară, paradisul pentru hoți
Mintea lor este precară – nu-s măcar fanarioți!...

Fost-au hoți fanarioții, dar ”au mai hrănit și vaca”,
Ăștia-o mulg ca idioții, pân va sucomba săraca!...
Mândră-i țara, bun norodul, dacă n-ar fi guvernată,
Cred c-ar fi o abundență, fără-a lor prostie toată!...

La poala crucii lui Isus - versuri -Sanda Tulics

Idolatrie


Sfânta Biblie-ntr-o doară, începui s-o studiez,
La un Institut de-ăl Biblic ce păstrează viu un crez –
Biblia e Legea Sfântă pentru orișice creștin,
Chiar dacă fiind stufoasă pentru mulți este un chin!...
Legile scrise pe piatră zece-n număr cum le știți,
Sunt cu toate tălmăcite – nici măcar nu vă gândiți,
Că-n traducerea directă, nu a Patriarhiei B.O.R.,
Lucrurile-s diferite – asta vede și un chior –
Legea a doua tălmăcită de ilustul John Wicliffe,
Aramaica fiind sursa, demonstrează că sunt fufe,
Toți cei din ortodocsie ce-au tradus-o defectuos,
Doar Satan având din asta o mulțime de folos!...
Dragii de prooroci scriseră ”Să nu îți faci chip cioplit,
Nici vreo înfățișare a celor ce-au viețuit,
 Ori în ceruri, ori pe țarnă, ori în ape sub pământ,
Nu le fă înfățișare la care te-nchini ”mormânt”,
Fiindcă Dumnezeu, Gelosul pe cei care îl urăsc,
Trei sau patru generații din păcate pătimesc –
Iar pe-acei ce îi iubește, Dumnezeu îi ocrotește,
Pân’la mia cea de ”neamuri” fiindcă-aceasta o dorește!...
Cercetând Ortodocsia și când apăru icoana,
 Dogma ce-i zic GĂUNOASĂ, revela ea năzdrăvana
Că-n Sinodul zis și Șapte, ecumenic negreșit,
Blasfemia-a luat amploare, legile s-au împuțit;
Nici mai mult, nici mai puțin, deștepți-au instaurat,
Cultul ”Preasfintei icoane”- poate cel mai grav păcat!...
Se vrea a fi venerată ca un Fiu de Dumnezeu  -
O bucată de lemn, iată, vrea pupată ca un zeu!...
O prostie fără seamăn -  de n-ar fi IDOLATRIE,
N-aș fi amintit de dânsa în această poezie!...
Toate astea-n mod ”blajin” – căci AFURISIȚI veți fi,
De nu vă executați și obedienți n-o-ți fi!...
Iată dar, de generați dragul creștin ortodocs,
Face instituțional păcate – ăsta nu-i un paradox?!...
Nu vreau să fac pe deșteptul, ”Credeți și nu cercetați!”
E-o deviză pentru fraieri – sper că n-o utilizați,
Luați degrabă și citiți Biblia adevărată,
Iar la cea oficială, să se pună o ERATĂ!...
Dacă nu îi bag în măsa, că și-așa sunt paraziți,
Precum dânșii pun pariu, printre creștini nu găsiți!...

Taină mare e iubirea!...


Taină mare e iubirea, nici nu știi când o s-apară,
Stăpânește toată firea și de-o simți întâia oară
E atât de minunată că n-o uiți cât mai trăiești,
Simți așa că deodată, mai curat, mai ager ești!...

Simți un sentiment acut, de alean și dor de ea,
Și rămâi aproape mut când o zărești prin perdea,
Minunată ca o zână, tu un Făt Frumos te-ai vrea
O pereche foarte bună, să formezi în veci cu ea!...

Dar o taină, e o taină, nu o-mpărtășești în jur,
De-aia e iubirea faină, fără nici un înconjur
Poți să-i spui iubitei tale: ”te iubesc atât de mult,
Dorurile dumitale le-nțeleg și da, le-ascult!”...

Toată firea-atunci conspiră întru-al dragostei folos,
Găuri negre stele-aspiră, pentru a fi mult mai mănos,
Firmamentul ce respiră suflu cald plin de iubire,
Galaxii care conspiră pentru-ntreaga omenire!...

Și din ea, eroii noștri, unici, tineri, iubăreți,
Trec pe podul cu pilaștri, ce unește două vieți,
Nemurirea îi așteaptă în condeiul de poet,
Care-a zugrăvit iubirea, fără cel mai mic regret;

Și de ce-ar avea regrete, zugrăvind din plin iubirea,
Când cu ochiul de erete, observa atent privirea
Celor doi îndrăgostiți ce e plină de-nțeles,
Inspirându-l – ia ghiciți – versuri de-a scrie ades!...

Da, iubirea e o taină, doar îndrăgostiți-o știu,
Se găsește-n lumea faină la tot ce e blând și viu –
Dacă-aflați această taină, sigur veți fi fericiți,
Deci iubirea ce-o să vină și-altora s-o dăruiți!...

Vor afla și ei sectetul  unic în ăst univers,
Doar iubirea e tichetul pentru-un reuși un vers –
Ea clădește și ridică la castelele din nori,
Stelele iubirii noastre, cică-ar fi cu toate sori!...

Tinerețe, vino iarăși, n-am știut să-ți prețuiesc
Nici mulțimea de tovarăși nici tumultul tău firesc –
Tânăr de-aș mai fi acuma aș cunoaște taina ei,
Nu aș mai accepta gluma de-a iubi în ceruri zei,

Taina mare a iubirii, eu în suflet aș ascunde-o,
Și chemarea fericirii fără greș eu aș aude-o –
Iar acum la senectute, mii regrete n-aș avea,
Căci pe vrute sau nevrute am pierdut iubirea mea!...

Dialog cu dragostea

-     -     De unde ai venit la mine, tu dragoste atât de mare,
Nu ai simțit că nu mi-e bine, că sufletul atât mă doare?...
Da, știu că tu ești minunată și vreau să fii în viața mea
Însă făptura prea curată ce o iubesc, oare mă vrea?...

Și de mă vrea, a câta oară să îi mai spun că o iubesc,
Și că iubirea o să doară, dacă n-o am, și pătimesc?...
-  -        Tu ai răbdare fii cuminte, căci toate au pe lume-un rost –
Îmi spuse dragostea-'nainte de-a termina s-o iau la rost... 

Ea te iubește în tăcere,  tu nici nu știi cât te adoră,
Îi este teamă de iubire, fiindcă ea este-o auroră,
Dintre acelea boreale în mii de colorate franjuri,
Așteaptă dar semnele sale și nu îi provoca deranjuri...

-    -      Da, ai dreptate cred, mărită, tu dragoste prea minunată,
O port în gând ca preaiubită, căci merită-a fi adorată –
În visul meu de noapte scurtă, eu am visat-o fericit,
Și-a regretat că nu-i mai mare, iar visul nu s-a împlinit...

-   -       Nu fi copil, ești alb la tâmple, iar dragostea nu e un joc,
Fii blând și răbdător în toate și sigur vei avea noroc –
Iubirea ta e-mpărtășită, mi-a spus iubita ta azi-noapte,
Când îngâna cam adormită, numele tău în mii de șoapte...

Ea te dorește-n viața-i blândă, ca pe-o minune ce îi ești,
La dragoste-ți va da dobândă, ai grijă să nu o rănești!...
-   -       Cum aș putea dragoste oarbă, să-i fac vreun rău mult-prea iubitei,
Când sufletul poate să-mi soarbă, din cupa dulce a ursitei?...

Un rău eu nu i-aș face dânsei - e blândă, caldă și isteață,
I-aș acorda doar girul șansei de-mi fi tovarășă în viață –
Iubirea mea nemăsurată, i-ar fi o binecuvântare,
Hai, dă-mi-o dragoste, odată, c-altfel mă usc stând în picioare!...

-     -     Știu sufletu-ți în întregime, l-am cercetat și e curat,
Imploră tu Sfânta Treime, să îți dea har nemăsurat...
Fii iubitor întru dreptate și dragostea va izbândi –
Și sigur pe a ta iubită cu dragoste-o vei dobândi!...

-    -      Îți mulțumesc tu, zeitate, a dragostei ocrotitoare –
Am sufletul cu plinătate și inima nu mă mai doare...
Aștept cu nerăbdare ceasul, când ea va fi numai a mea,
Și cu nesaț îi ascult glasul, de nimfă, ce s-o întrupa

În mine, în eternitate, cu mult alean și bucurie,
Vom fi un trup, spre plinătate, stârni-vom o alegorie
De sentimente minunate, ne vom simți ca-n Paradis,
Iar ție dragoste, se poate, să-ți dau obolul meu de vis?!...

Îți mulțumesc că vii la mine, când sunt prea trist și visător,
Tu dragoste, ce bine-ți vine atunci când vii în ajutor,
Îți dau obol cu bucurie, din sufletu-mi efervescent,
E tot ce poate să mai scrie,  mult prea umilul meu talent!...

Cum îi rabdă Dumnezeu?!


M-am sculat de dimineață, copleșit de chef de viață,
Și vă spun cu cumpătare, despre-un lucru de mirare!...
Am citit cu interes, un document -  un eres,
Despre-o conspirație, nu doar peste nație,
Ci privind tot mapamondul – mare mi-a mai fost afrontul,
O gașcă de criminali, sioniști din cei penali,
Și-au propus ca o sfidare să aibă Pământul,
Care, hrănește de generații, libere, atâtea nații!...
Nu vor dânșii mai puțin, decât sufletul creștin
Economic subjugat, de Mefisto guvernat,
Vor un Guvern Mondial, cum prevede în Cabal!...
Și-astfel au elaborat, La Basel într-un palat,
Un plan ce m-a-nfiorat, azi de dânșii aplicat;
Prin războiul economic, psihologic și psihotronic,
Să ne devină stăpâni, la toți ce-i numesc goimi!...
Am citit, m-am îngrozit, toată noaptea n-am dormit,
Și apoi m-am dumirit, că nu este de glumit!...
De-asta scriu acest eres, poate găsesc interes,
La iubitul cititor, curios, iscoditor, căruia-i rămân dator,
Să îi fiu îndrumător, să găsească,
Să citească și apoi să se uimescă,
Câtă maleficitate și câtă rapacitate,
Manifestă dumnealor, în demersul sfidător!...
Vă îndemn ca să citiți, pe Google o să găsiti,
Scrisul înfiorător, zis al Înțelepților,
Proveniți de la Sion, vă asigur, nu-i un zvon...
Vor să devină stăpâni, peste oamenii cei buni,
Specula să înflorească, luxul deșănțat să crească,
Punând doar conducători, devotați, ascultători.
Pe copii i-ar educa folosind imaginea,
Scrisul fiind periculos, dezvoltând armonios,
Doar gândirea creatoare, și-asta tare mult îi doare.
Vor să îndobitocească, toată stirpea omenească,
Și ușor să o conducă, sclavagism modern s-aducă!...
Eu mă rog la Dumnezeu, să-i orbească cum vreau eu,
Să le-nfrângă uneltirea, să-nflorească Omenirea;
Pe mișei să-i amuțească și-n Shambala să-i gonească,
Fiindcă aici pe Pământ, au făcut un jurământ,
Omenirea să-o robească, și Satanul să domnească,
Peste stirpea omenească!...
Mă întreb acuma eu, cum îi rabdă Dumnezeu?!...

P.S. – Vă îndemn dragi cititori să căutați și să citiți ”Protocoalele Înțelepților Sionului”!...

Prietenia


Prietenia de-o găsești să o cultivi, e minunată,
E-un sentiment de plinătate pentru-orice om de pe pământ –
Plenar tu să o prețuiești atunci când e adevărată,
Să-ncerci cu multă demnitate să o menții pân’ la mormânt.

Ți-e confesor și ți-este frate, prietenul adevărat,
Poți apela în miez de noapte atunci când ai urgent nevoie –
Te judecă doar după fapte și nu îi este cu bănat.
Atunci când uneltiri și șoapte perfide sunt auzite fără voie!...

Recunoștința, floare rară e cultivată de prieteni,
Și-s primii ce te-ncurajează, cănd ești pe drum arid, virgin,
El explicații n-o să-ți ceară, căci știe, ”nu te duci la pepeni”
Iar girul lui te-nnobilează în fața oricărui străin!...

Desigur nu-i ușor în viață ca să menții prietenia,
Invidii ea mai și stârnește, asta-i valabil de când lumea –
Sunt fameni care se agață de răutăți și omenia,
E un cuvânt ce reușește să-i chinuie de-o vor vedea!...

Dar ca și aurul în flăcări, ce e probat spre curăție,
Prietenia trece proba, oricărei intrigi rea, perfidă –
Se-opacizează la ocări și nu e iute la mânie,
Și nu îmbracă iute roba judecătorului cu-obidă!...

Deci fraților, luați aminte, de o aveți, s-o prețuiți –
Prietenia te-mplinește, e-n viață catalizator
Respectă-a tale jurăminte, e pozitivă, să nu uiți,
S-o îngrijești căci ea dorește să-ți fie sprijin și-ajutor!...

Dragostea e minunată!


Despre dragoste, pot spune că-i un lucru minunat,
Fără ea nu prea se poate, totu-i de necontestat –
Mi-aș hrăni acum cu dânsa, sufletul cel pârjolit
Inima și ea ca plânsa vrea să știe că-s iubit!...

Dragostea îmi iese-n cale – Doamne cât am mai dorit;
Să am dorurile sale, s-o trăiesc, să fiu iubit,
Din genunea-ntunecată sufletul să mi-l extragă,
Să am parte de iubire, de la fata mea cea dragă!...

Dorurile manifeste în iubire-am să le sting,
Iubita mi-e minunată, viitorul nu mi-l plâng –
Cred că și în altă viață tot cu ea mi-am depănat
Chiar în zori de dimineață simțământul minunat.

Nu aș vrea din lume alta fiindcă ea-i desăvârșită,
Urma ei în colbul străzii de mine va fi iubită,
Fericit este pământul fiindcă ea calcă pe el,
Doamne, eu mi-aș da cuvântul să nu fiu cumva mișel,

Să uit dorurile sale ce în taină le-a simțit,
Fiindcă dragostea-i e mare ca acum n-a mai iubit –
Mi-a mărturisit în taină, sufletul mi-a bucurat,
O iubire-așa de faină nicăieri n-am mai aflat!...

Pentru toți aceia care azi iubesc și sunt iubiți,
Fac urarea-n oricare zi să fie fericiți,
Dragostea s-o ocrotească fiindcă este lucru sfânt,
E atâta de firească și ne-animă pe pământ!...

Prostia


De când e Lumea-a fost salvare prostia pentru acel care,
Poartă o pălărie mult prea mare și de aceasta, habar n-are!
Și tot prostia-i vinovată de răutatea arătată, chiar dacă este elevată –
Și cu diverse e ornată, prostia manifest se-arată!...
Și tot prostia, bat-o vina, mărturisesc, a fost pricina
Atunci când m-am îndrăgostit și numai șuturi am primit,
Însă sper că m-am lecuit și-n viitor am să evit
Relații toxice subit, ce m-au făcut nefericit!...
Înțelepciunea chinezească, ne spune că ”să te ferească,
De-acela ce nimic nu știe, dar e convins că-i ”meserie”
La gând și trup deopotrivă, dar dânsul este dimpotrivă!”,
Spuneam, deci Domnul te ferească de nepriceperea firească
A celui ce încearcă doar, să epateze în zadar;
Prostia este-o plagă mare  și cred c-abundă-n fiecare,
E important s-o ții în frâu, și să nu ”bagi căruța-n râu”
Mai mult decât îți e obada, dar mintea greșește năroada,
Și sâmburele de prostie ce îl avem în noi, se știe,
Își face-a sa scamatorie și ne conduce spre pustie!...
Și tot prostia-i vinovată, dacă-ntre un băiat și-o fată
E dragoste adevărată, dar o trăiesc doar separată –
E un mister – mi se arată, chiar dacă-i clipa minunată,
De-i prost, ratează a lui soartă, iar fata stă nemăritată!...
În viață și-n politichie e plin de proști și-asta se știe –
Iar dacă-ar fi și-ar fi să doară, ce urlete ar fi prin țară,
Dar mai ales prin Parlament, ce a ajuns stabiliment,
Prostia, urlă, e plenară, a dat deștepți-afar’ din țară,
Și au rămas toți idioții, pungașii dar și toți netoții,
Să guverneze România – imensă le este prostia –
S-o stăpânească sănătoși, dar sunt parșivi și puturoși,
Ne vând într-una la gogoși, ca niște vajnici ticăloși!...
Prostia dac-o dăm afară, probabil ar rămâne țara goală,
Căci cei ce-au fost la locul lor, lucrează-n Occident cu spor,
Și-au mai rămas aici bețivii, și proștii, dar și invalizii,
Bătrâni, copiii și nepoții, ceva din curve și toți hoții
Ce fac naveta-n Occident și vin acasă mai frecvent.
Vă spun cu inima în mână, prosita nu e nici o glumă,
Ea îi unește manifest pe proști în grupuri – eu detest
Această solidaritate, a proștilor, în libertate;
Ar trebui dată o lege pentru acel ce nu-nțelege
În ce constă democrația ce pârjolește România –
Sunt dobitoci care votează la legi și mai și guvernează,
În viață au numai noroc, se promovează reciproc,
De ești mai breaz și intri-n ei, te mușcă fiindcă sunt mișei,
Au spiritul de turmă treaz și nu suportă să fii breaz!...
Dar ca să concluzionez, prostia să îmi etalez –
Că ”unde-i minte-i și prostie”, proverbu-i românesc, se știe...
Dacă mai am câte-o durere, ea nu provine de la fiere,
Mă doar sufletul să văd, că nemul meu este nărod,
Și rabdă jugul tiraniei, clădită-n numele PROSTIEI!!!
Copii ai țării, deșteptați, prostia n-o mai tolerați,
Cu bâta-n mână să intrați, în Parlament, să-l asanați,
Apoi cu multă frenezie să scuturăm tot ce-i prostie,
Și să dăm educația salvând degrabă nația!...

De-ar fi să mă mai nasc o dată - versuri Nelu Preda

De-ar fi să mă mai nasc o dată...


De-ar fi să mă mai nasc o dată, eu tot pe tine te-aș iubi,
Te-aș căuta în lumea toată și te-aș afla și m-aș albi,
 Mi-ar deveni fața lividă, când te-aș găsi, de bucurie,
 Căci niciodată prin firidă nu am aflat ca tine-o mie

De feciorelnice codane, în lumea toată nu există,
Fiindcă tu ești de milioane, ești unică ești pacifistă,
Mlădie și fermecătoare, cum alta nici că voi găsi,
Chiar dacă-n viața viitoare, eu lumea o voi scotoci!...

M-ai fermecat din prima clipă, frumoasă și deșteaptă ești,
Și pe a vântului aripă, tu ai să vii să mă iubești –
Ce clipe minunate, Doamne, mi-ai hărăzit ca să trăiesc,
S-au petrecut atâtea toamne, dar tot mai mult eu o iubesc!...

Că-i minunată, talentată, și muza mea-ntru poezie,
Și nu-mi ajunge ziua toată să o iubesc – asta se știe,
Sunt foarte binecuvântat ca să o am în viața mea,
Degeaba-am stat, m-am frământat, e niciodată nu e rea,

Iubirea mea o înțelege și o acceptă-n mod tacit,
Și niciodată n-ar alege ca să mă ia la tălmăcit –
Ea înțelege-a mea iubire și eu o știu că-i minunată,
Când poate, ea îmi dă de știre că îngerii i se arată,

Și a mai scris un vers cu teama că nu va fi desăvârșit,
Dar e naivă, nu-și dă seama că niciodată n-a greșit,
Iar versul ei e curgător precum e apa de izvor,
De-aceea mi se face dor să o sărut și-apoi să mor!...

Dar viața este minunată, declam deschis și răspicat.
Că fata asta preacurată definitiva m-a fermecat –
Aș da orice s-o am acasă stăpâna mea s-o las să fie,
Și-n orice zi ce e frumoasă, am să îi scriu o poezie,

Iar fericirea va fi mare cum n-a mai fost pe-acest pământ,
Căci ea îmi e împlinitoare, o port în suflet și-n mormânt –
E unică iubirea noastră cu poezie, dor și har,
Ca două flori ce stau în glastră, și nu-nfloresc așa-n zadar;

De-ar fi să mă mai nasc o dată, o alta nu mi-ar trebui,
Iubirea mea nemăsurată tot către tine ar ținti –
Ești tot ce am mai scump pe lume, ești o minune-n viața mea,
Te rog  șoptește al meu nume, să faci miracolul să stea,

Invocă îngerii din ceruri și sfinții toți din calendar –
Iubito, ai atâtea daruri și nu le știi câte-s măcar;
De-aceea spun – ești minunată sunt norocos, te știu, te am,
Cu tine pot ca lumea toată să o înfrunt – mă prind în ”ham”!...

Scrie... Copilă - versuri - Nelu Preda

Dimineața


Zi de zi, de dimineață, mă trezesc cu chef de viață,
Mă gândesc cu drag la tine iar asta îmi face bine –
Merg, mă plimb, fumez, mănânc, este timpul pentru piață,
Dar de asta nu mă plâng, îmi imaginez de tine;

Știu, la tine este noapte, visele te-au răsfățat,
Și eu te-am visat pe tine, bucuria a fost mare –
Cred că despărțirea asta pe-amândoi ne-a învățat,
Demonstrând că doar iubirea poate fi așa de mare!...

Sentimente minunate îmi trezești și te ador,
Visele sunt înglobate în trăirea mea complexă,
Dacă-aș ști că niciodată n-am să te mai văd, eu mor,
Hărăzește-mi Doamne astăzi o trăire mai intensă,

Ca să prețuiesc iubirea ce mă face face să renasc,
Am atâta bucurie, am atâta dor de viață,
Inima de dor e stoarsă totuși, parcă-ar fi în teasc
Dacă-ntârzii mult prea mult, risc să devin o paiață!...

De aceea, prea-iubită, fă-ți de-acum un plan isteț,
Pentru revedera noastră, ce va fi cândva în vară –
Altfel dacă faci, consider că mă crezi  un nătăfleț,
Și te rog ca să consideri ca n-ar fi întâia oară,

Tu iubește-mă într-una, fără teamă, fără margini,
Și curând nedespărțirea va prima în viața noastră,
Vom fi doi precum e unul, ne vom suplini la sarcini,
Și vom sta în continuare precum două flori în glastră!...

Va veni cândva și timpul să ne împlinim menirea,
De a fi eu soț, tu soață, cât trăim pe-acest pământ,
Să ne-mbete deodată fericirea și iubirea,
Împreună sta-vom astfel și dincolo de mormânt!...