Liviuț și Veorica!...


Liviuț și Veorica, împreună nu știu frica,
Și mă-ntreb mereu, mereu, cum îi rabdă Dumnezeu!?!...
Ea-i proastă cum alta nu-i, el e hoț, al Dracului  -
Bișnițar până mai ieri, Liviuț, ce poți să-i ceri,
La șefia P.S.D., s-a instalat repede
Că e bun la sforării și la alte porcării!...
Cum spuneam, ca bișnițar, specula iară și iar,
Să scape de sărăcia ce bântuia România,
Și cum totu-aici se poate, el a dat constant din coate,
Și-a acces precum se știe, până la președenție,
C-a tăiat în carne vie comunismul să-l reînvie!...
Inginer de meserie ( de s-ar duce pe pustie!)
Și-a făcut moșie mare, în Teleormanu-n floare
Are bar, restaurant, și-un hotel dă-l elegant –
De-unde banii pentru ele?...a făcut multe belele...
Căci bugetul l-a tocat când prefect s-a instalat,
Iar acuma cu TelDrum, a băgat asfalt pe drum,
An de an îl toarnă iar, cu firma lui de coșmar,
Fiind lucru de mântuială, doar să fie cheltuială!...
Și în orice-mprejurare, cu ceata de țiitoare
Ține-aprope, ține strâns, peste tot ele-au pătruns,
Peste tot le-a promovat, gașca lui e de rahat!...
Veorica, nătântolă, până mai ieri secretară,
Este mâna luI cea dreaptă – a urcat treaptă cu treaptă –
Azi conduce România, da-i prea mare pălăria
Pentru mintea ei năroadă, trei cuvinte nu înoadă
Făr’să spună vreo prostie ( mama ei de meserie!)
N-are har, n-are cultură, ”merge doar pe arătură”,
Iar pe-afară dac-o vezi, mai că nu-ți vine să crezi
Că așa o creatură, proastă, fără de cultură
Azi conduce națiunea – ne pierdurăm rațiunea?!...
Ea nu știe să vorbește nici măcar pe românește,
Face gafe peste tot, bagă mâna ”pân’ la cot”!...
Cu așa un specimen, pierdem tot mereu teren
În lume și-n Europa – să ne lase ”Penelopa”
Să mergă să-și ”torcă firul”, că m-apucă-acu’ sictirul
Și-mi vine să plec din țară ca să scap de Livioară
Și de tanti Veorica – ce i-aș vrea la ”mititica” –
Cu asemenea netoți, s-a umplut țara de hoți,
 Iar poporul geme, geme!...poate o veni o vreme
Să ne ”scuturăm” de ei, că-s mișei și derbedei!...
Doamne, vezi-i și-i trăznește, țara noastră o păzește,
C-a-ncăput pe mâna lor, hoților, bandiților,
Care ”mulg” azi România și nu știu ce-i omenia –
Proști , gângavi, venali, mojici, Domne tu să îi ridici
Până-n slavă și apoi, să-i cufunzi într-un noroi,
Că acolo le e locul, să stea în rahat ca porcul,
Să mănânce doar turtoi, că ne-au făcut mușuroi!...
Pușcăria le e locul, c-a dat peste ei norocul,
S-a înfăptuit minunea să conducă națiunea!
Și-au adus-o-n faliment, parca-ar fi stabiliment,
Ne conduc acum netoții, curvele și cu toți hoții,
Strâge-i Doamne  și-i trăznește, România izbăvește!...

Dragi prieteni condeieri!...


Dragi prieteni condeieri, eu nu scriu abia de ieri,
Nu-s un geniu ca Nichita să scriu poezii cu litra
De Alpan în buzunar, geniul e lucru rar –
Nu dau cepul la butoi de vinars când scriu cât doi,
Ci scriu treaz și nemâncat, socotesc că nu-i păcat!...
Allan Poe, iar scria, marihuana o servea
Și hașiș si heroină, nu obișnuiesc, e-o vină?!...
Genii de-astea de carton, decedate pe peron,
Și urcate-n firmament, din alcool luând talent,
Aberații și himere de la mine nu poți cere –
Scrisul meu e așezat, fără penis și rahat,
Fără nici un pornoșag, de-asta mă dați în vileg
Că sunt umil un poetaș construit doar din talaș?!...
V-aș ruga să încercaț un poem ca să ”turnați”
În vreo douăzeci minute – pentru mine sunt prea multe!...
N-am pretenții de poet, poate că nu am talent,
Dar vă rog să încercați versul meu să-l cercetați
Dacă e așa anost cum mi-a spus mai ieri un prost,
Dacă versu-i perimat și eu scriu chiar de rahat,
Dacă versu-i infantil și scriu poezii la chil!...
Dacă nu, vă rog frumos să nu-l terfeliți pe jos,
Fiindcă are chichirez, ăsta este al meu crez,
Când citește cititorul, să-i dezvolte căpușorul
Cu ceva înțelepciune – fără nici o sfiiciune,
Eu vă spun că tot ce scriu, cuprinde ceea ce știu
Despre viață, despre lume, chiar dacă nu am renume!...
Eu scriu de amorul artei, nu sunt la marginea soartei
Să trăiesc din poezie, lucrul ăsta să se știe,
Cărțile le dăruiesc celor pe care-i iubesc,
Buni prieteni și amici, de-asta nu poți ca să zici
Că ar fi o nerozie, fiindcă-așa îmi place mie!...
Și-astea fiind acuma spuse, îmi pun condeiele-n huse,
Vă salut, vă-mbrățișez – să citiți, de-asta creez!...
Și cum tot ce-i mult nu-i bun, pe prieteni am să-i sun,
Să le dau o veste mare – un volum îmi mai apare,
Cum spuneam, le dăruiesc la cei care mă iubesc;
Dacă sunteți printre ei, vă salut și-am să închei,
Mă găsiți chiar pe Facebook, asta-a fost tot și mă duc
Să scriu înc-o poezie, așa cum îmi place mie,
Clasică, ne-alambicată, s-o priceapă lumea toată...
Dacă ăsta-i un păcat, timpul meu l-am consumat
Cu curaj și demnitate, să v-arăt, că da, se poate!...
Asta este poezie care-mi este dragă mie,
Vă salut și vă respect, laude nu prea aștept,
 Și vă-ndemn să fiți poeți, nu să scrieți doar când beți!...

Te văd, te simt, te-aud și te rostesc!


Te văd, te simt, te-aud și te rostesc, un sentiment de plinătate curge,
Este ceva sublim, Dumnezeiesc, oricât de mult ar fi, nu îmi ajunge!...
Te vreau, te strig, și-ntr-un târziu te văd, ești minunată, părul lin îți curge,
Oricât aș căuta să întrevăd, destinul nostru neștiut se scurge,

Și-n orice floare, nor, sau vreo stea, te văd pe tine, mult de tot dorită,
Iar Paradisu-n care să trăiești ai vrea, eu îl clădesc, să fii tu mulțumită;
Dar dacă-ar fi să nu-mplinesc ursita, de tine să nu pot să fiu aproape,
Rămâi tu unica și mult-dorita, până ce Hades îmi va coborî pe pleoape!...

În visul meu de noapte te visez, mai minunată, cum n-ai fost vreodată,
Și din frânturi apoi te recreez, vrăjit de plăsmuirea minunată –
Dar visu-i vis, aș vrea să îl trăiesc, aievea tot ce simt să se-mplinească,
Eu către asta, sincer, năzuiesc, nu va fi om ca mine să iubească!...

Însă nu ești atunci când mă trezesc, a fost doar plăsmuirea minții mele,
Și stau în noapte, singur pătimesc, și mă gândesc la toate cele rele;
Dar timpul lucră în favoarea mea - știu că mirată tu te vei întoarce,
Și fiecare clipă va să stea trăită-n ritm intens, din ea vom stoarce

Tot sentimentul drag, înălțător, trăirea-n cote maxim cu putință,
Iubirea va avea aripi de zbor, iar viața va uita orice sentință –
Vom fi un cuget și un singur trup, și dragostea va fi încântătoare,
Caci simt cum lângă tine eu erup, și nimeni n-a iubit atât de tare!...


O iubire-înălțătoare!


O iubire-înălțătoare pentru tine m-a cuprins,
Sentimentul este mare, aproape de necuprins –
M-a făcut mai bun, mai altfel și e totul minunat,
Eu nu simt defel povara, fiindcă m-ai iluminat

Și în suflet și-n simțire totul pare mult ușor,
Simt un iz de nemurire, totul e încântător –
Urma pașilor în tină ce o lași am s-o sărut,
Cum Capela cea Sixtină îmi părea cu mult mai mult,

Draga ta făptură sveltă am să o îmbrățișez,
Ca pe-o zeitate celtă am să o înnobilez
Și pe-altarul fericirii am să dau un blând obol,
Frizând gustul nemuririi, sufletul nu-mi mai e gol,

Simt o plinătate care mă ridică în înalt,
Căci iubirea este mare și o treaptă încă salt
Către o înțelepciune ce o dă doar fericirea,
Chiar de-i luna lui Răpciune, simt că asta e menirea

Să iubesc tot Universul și pe tine fiind în el,
Să-ți dedic acuma versul și să fac din el un țel
Către nemurirea noastră ferecată azi în slove,
Cu parfum de căi celeste și de calde supernove,

Bolta cerului albastră ție să ți-o dăruiesc,
Pentru fericirea noastră, fiindcă e așa firesc
Să-ți dedic minunea lumii Paradisul pe Pământ,
Pân’ la țărmul nemuririi și să facem legământ

Că iubire ca a noastră nici n-a fost și nici n-a fi
Și pe bolta cea albastră, stelele lucind vor fi,
Simțăminte-înălțătoare mă vor face să plutesc,
Zi de zi încontinuare, tot mai mult să te iubesc!...

Mi-e dor, atât de dor!


Mi-e dor, atât de dor de tine, de ochii tăi pătrunzători,
De gura ta ce-o știu prea bine – mă ridica până la nori
Și de acolo până-n ceruri, iară apoi tot lângă tine,
Iubita mea, știi că alături mi-a fost mereu atât de bine!...

Dar am plecat în zări albastre, nevoia-a fost neiertătoare,
Un rost ca să îmi fac în viață, să fiu corect și ”în picioare” –
Să fac o casă pentru noi, pentru copiii ce i-om face,
Dar azi sunt singur, fără tine, un dor nebun nu îmi dă pace!...

Tu să m-aștepți cu stoicism fiindcă iubirea mi-este mare,
Nu este niciun cataclism o despărțire, deci fii tare
La revederea noastră aștrii vor sta în loc pe bolta-albastră.
Și nimeni n-o avea în lume altă iubire ca a noastră!...

Scrie, copilă!


Văd că îngerul tău, te îndeamnă să scrii.
O minune de versuri, strânse în poezii –
Scrie-ntruna, copilă, scrie, scrii minunat,
Versul tău nu va fi, niciodată uitat!...

Scrie vers de durere, scrie versul de dor,
Ce-mi coboară în suflet și îl face ușor –
Dacă-ar fi după mine, o statuie-aș clădi,
Iar pe ea sus pe soclu, versul ți-aș dăltui!...

Să rămână-n vecie, pentru oameni săpat,
Să-ncălzeasc simțirea, versul tău minunat,
Dorul, nefericirea, să le stingă-al tău vers,
Tot ce-i rău și urât, tot de el va fi șters!...

Și de-o fi vreodată să citesc tot ce-ai scris
Cele scrise de tine, ce nu au compromis,
Voi fi-n inimă trist însă și fermecat
De simțirile tale ce-n vers le-ai ferecat!...

Scrie, scrie, copilă, suflet drag și candid,
Versul tău e ca pâinea, coptă-n țest, fără rid,
Dar cu gustul de vise, ca un fulg de păun
De-l citești, simți că ești infinit mult mai bun,

Către ceruri plutești, aninat de un vis,
Simți că inima-ți este prinsă în Paradis –
Versul care clădește și te face mai bun,
Tu copilă-l dospește, căci eu vin să-l adun,

Să îl coc în văpaia dorului necuprins,
Să îl scald în izvor când afară a nins,
Să înghețe de teamă și topească de dor,
Iar apoi mai aproape să îi fie ușor!...

Scrie versul, copilă, scrie, scrii minunat –
Versul tău nu va fi niciodată uitat,
Pe cărarea de doruri astăzi merg furișat,
Căci aș vrea lăngă tine să nu am vreun păcat!...

Și din versu-ți ca neaua, diafan și curat,
Cât de mult m-aș hrăni, nu mă simt săturat –
Ți-aș intra în simțire, sufletul ți-aș robi,
Ca măcar pentr-o clipă să mă poți tu iubi!...

Sărman poet...


Sărman poet ce scrii în noapte, de fericire, printre lacrimi,
Închipuiești sublime șoapte și stavilă le pui la patimi –
Când scrii, tu uiți de toate cele, ești mult iubit și mult bogat,
Și stavilă le pui la rele, prin versul lin, dar răspicat!...

Ți-e bine în nefericire – condeiu-ți face  să vibreze,
În lumea ta de amăgire, ți-s visele așa de treze;
Suficient prin tine însuți, poți pentru noi ca să visezi,
Căci inima tu apărându-ți, din vise poți să întrupezi

Trăiri sublime, nestemate, în versuri care vor clădi
În inimi calde-nfiorate, iubirea dulce ce-o sădi,
Prinos de caldă mângâiere pentru acei ce vor citi
Dar vor găsi o amăgire și nu te vor mai ispiti.

Sărman poet, a câta oară rescrii tu ultimul poem
Și nu ai mai ieșit afară - ți-e mintea-nfășurată ghem,
Dar tu tot scrii și scrii într-una, perfecțiunea o dorești...
De n-o atingi, îți e totuna, măcar spre ea să năzuiești!...

Departe


Ești prea departe, dar în suflet îmi ești atâta de aproape,
Parcă îți văd iubitul umblet; te-aș săruta ușor pe pleoape,
Apoi în brațe mi te-aș strânge lipindu-te ușor de piept,
Sărutul tău nu mi-ar ajunge și altele am să aștept...
 
Iar tu, cât ești de generoasă, iubirea mea vei răsplăti
Cu gura-ți dulce, răcoroasă, în sărutări te-ai răzvrăti,
Iar eu de ele fermecat, pe brațe te-oi purta ușor
Și voi uita apoi pe-ndat’, că vreodată mi-a fost dor!...

Așa visez în vis de noapte, când depărtarea ne desparte,
Aud în vis a tale șoapte iar sufletul mi se împarte
În două zboruri de condor ce caută să te găsească,
Să ostoiască al meu dor și tot mai mult să te iubească.

Și-oricât de mare-i depărtarea, iubirea ce ți-o port sporește,
Urmează neclintit cărarea spre tine și mai mult dorește
Să-i fii aproape către visul unei iubiri cum n-a mai fost,
În doi s-atingem Paradisul – de unul singur, n-are rost!...

Ne-om regăsi în ceas de seară ca doi eterni îndrăgostiți,
Iubirea nu o să mai doară, vom fi de dragoste vrăjiți
Iar depărtarea și tot dorul vor dispărea din ecuații,
Va triumfa de tot amorul, în ale Cerului ovații!...

Ninge!


Ninge blând, cu fulgi pufoși, peste glie, peste hat,
Totu-i alb de-acei  frumoși, ce-au spălat orice păcat!...
Neau-a-mpodobit copacii cu-n lințoliu vaporos...
Doamne ușurează-ți sacii și fă totul mai frumos!...

Urmăresc un fulg ce-alene cade lin din cerul mat,
Mi se-așază peste gene simt răcoarea-i de agat,
Parcă zbor printre năluci – fulgi în dans amețitor,
Sunt din nou copil prin lunci și de-acasă îmi e dor!...

Minunat se-așterne neaua, totul-i dalb imaculat,
Curtea, casa și șoseaua – pârtia am terminat...
Mi-a prins bine dimineață, un efort, căci m-a trezit
Din această blândă ceață peste sufletul vrăjit!...

Ninge, ninge, ninge iară, Doamne cât m-ai bucurat
Cu minunea de afară – solul l-ai împovărat
Cu-o hlamidă minunată, bucurie pentru prunci –
Ea va fi încununată cu belșug de grâu în lunci!...

”Don Juan de ocazie” - Parodie după ”Escală”, de Camelia Ardelean


       Escală                          Don Juan de ocazie
   de Camelia Ardelean                                                    de Nelu Preda      
În visele-mi zălude făcut-am o escală                        Pe plaja cea fierbinte, făcut-am o escală
(Mușcat-am din himere cu iz de antracit);                 Și-am întâlnit o jună cu pielea de-antracit;
Destul m-a strâns destinul în gheara-i bestială,        Un corp de balerină și-o față bestială,
Vânând nădejdi caduce, destul m-am bălăcit!           Cu jind, pe lângă dânsa oftând m-am bălăcit!

Arunc din caravelă a iernilor povară,                        De, sexualitatea îmi este o povară,
Subit, singurătatea rămas-a peste bord;                     Ce bine-ar fi să fie, să o invit la bord,
De-o vreme, universu-mi respiră printr-o nară          Apoi un pic de ”iarbă” să tragem pe o nară
(Salvat-am fericirea de un atac de cord).                  Și-n ”încleștări” să tindem, către ”atac de cord”.

De când pendula sorții își odihnește mersul,              Dar juna pare însă, că știe cum e ”mersul”,       
Devine minutarul amicul meu fidel                             Și-ar vrea să îi devin instant  client fidel –
(Risipa de silabe îmi scrijelise versul);                       Ah ce coincidență, mai auzisem ”versul”;
Mi-e zborul fără aripi de mult uitatul țel.                   Se pare că doar banii ar fi ai junei țel.

Mi-am dezvelit lumina ținută în robie,                        Dar patima cumplită mă ține în robie,
Vigoarea-i amorţită o scutur azi un pic;                     Cu banii din dotare o ostoiesc un pic;
Pe un fișic de raze luate-n custodie,                           Căci altfel la Urgență ajung în custodie,
Prin zări însângerate, azurul mi-l ridic…                  Deci, hai acum cu juna, moralul să-mi ridic...

Dimineața de Crăciun


Dis de dimineață, astăzi m-am sculat, fiindcă e Crăciunul cel prealuminat,
Fața, ochii, trupul mi-am înviorat, la Izvorul Vieții de Hristos lăsat;
El e orișiunde ruga o-nchinăm, lui Hristos prea Sfântul și Îl lăudăm –
Căci la Betleem S-a născut, sperăm, Craiul cel pe care toți îl așteptăm!...

Bucurie mare toți creștinii au, Magii din pustie, aur, smirnă-i dau
Lui Iisus ofrandă, lângă Dânsul stau, Iosif și Maria mulțumire au,
Căci un prunc cuminte și blând s-a născut, scâncet de durere el n-a cunoscut,
Doar zâmbet mijește pe fața-i, tăcut, ca Rege al Lumii, L-au recunoscut!...

Eu, precum fac dânșii, sufletu-mi mângâi, cu rugă și cântec, asta mai întâi,
În Templul Dreptății – pe Dânsul clădit, Biserica noastră ce L-a pomenit
Astăzi în cântare și în rugăciuni, care să îi facă pe creștini mai buni…
Apoi merg acasă, praznicu-mpărțesc, la vecini și rude care azi iubesc

Mult mai mult credința în Tatăl Ceresc, și-n Iisus, azi Pruncul pe care-l măresc,
Bucurie mare-i în Creștinătate, în câmpii și dealuri, și-n orice cetate –
Asta-i dimineața de-un an așteptată, hai să-mpărtășim bucuria toată,
Nașterea  Cerească să o prăznuim, pe Iisus Preasfântul, cu toți să-L slăvim!...

S-a născut Cristos...


S-a născut Cristos, Regele-așteptat,
Cum proorocii spun, azi s-a întâmplat –
În ieslea modestă, nu într-un palat;
Prea-sfinte Iisuse, cât te-am așteptat!...

Betleemul care, azi te găzduiește,
Nașterea-ți sublimă azi sărbătorește –
Bucuria mare o împărtășește…
Toți cu mic cu mare, prăznuiesc regește!...

Post și rugăciune noi ți-am închinat,
Sfântul Duh în noi iar a luminat;
Sufletul vibrează și e minunat –
Azi cântări de slavă ție ți-am cântat!...

Și în turma care tu o păstorești,
Azi răsună numai melodii cerești –
Îngerii se-adună, printre ei tu ești,
Craiul ce-i conduce și ne amintești

Că pe lumea asta, mare, minunată,
Pentru mântuire, un Cristos se-arată –
Ne rugăm azi ție să ne cârmuiești
Către Raiul unde tu ne păstorești.

Nașterea ta sfântă-i veste minunată
Peste Betleem o stea-i luminată –
Magii au văzut fața-ți prea curată,
Daruri și-nchinare ție îți arată.

Pretudindeni unde, este un creștin,
El sărbătorește, nașterea-ți cu chin
Iar Fecioarei Sfinte, astăzi îi închin,
Toată rugăciunea și-un pahar cu vin,

Vinul ce-ți e sânge, ca în Sfântul Graal,
Tezaurizat, într-un Sfânt Pocal.
Azi ne-mpărtășește templul cel carnal,
Și ne mântuiește sufletul toval.

Ziua de Crăciun, nașterea-ți curată,
O sărbătorește, omenirea toată –
Iar Biserica – turma-ți minunată
Cheia cea de boltă, sfântă și curată

Azi o prea-slăvește, Sfinte Tu, Iisus,
Căci tu ești ca ziua fără de apus,
Tu ești cheia bolții Templului Ceresc,
De-aceea creștinii, cu toți te iubesc!...

Vine Crăciunul!...

Vine Crăciunul, vin colindătorii, prin neau grea, pufoasă, diafană,
Se-aud colinde cum se crapă zorii, până în seara - fără de tăgadă
Sunt minunate-n spirit și simțire, ele ne-nalță și ne mântuiesc,
Colindătorii astfel dau de știre, că-n iesle s-a născut pruncul ceresc!...

La Betleem în islea cea săracă, în paie sub a vitelor suflare,
Un Dumnezeu sta să primească, a îngerilor binecuvântare;
Dar au venit și Magii cu alai și dar de aur, smirnă, plecăciuni,
Iar Steaua lumina precum în Rai, iar oamenii erau cu toți mai buni!...

Și-acest copil – un Rege Preacelest, un Fiu al Tatălui spre mântuire,
Aduce dragostea ca manifest, creștin, și-n inimi dă iubire,
Cu toți suntem mai buni și mai curați, căci sfânta naștere ne îmblânzește,
La trup și suflet doar imaculați, spălați de Fiul care pătimește!...

Vine Crăciunul, fiți și voi mai buni – fiți precum pruncii cei imaculați,
Căci așa-i datul nostru din străbuni, de Sărbători sa ne iubim ca frați,
Iar gerul cel năprasnic vă călească, deopotrivă-n spirit și în trup,
Și sănătatea-n voi să o sădească, fiți harnici și ascultători precum un stup!...

Iubito ce în miez de noapte...


Iubito ce în miez de noapte, îmi tulburi somnul ne-ncetat,
Aud în vis a tale șoapte, aș vrea să fie-adevărat
Tot visul nopților senine ce îl degust atât de-acut –
Iubito, dacă-ai fi cu mine, m-aș cufunda în absolut

Și te-aș aduce lângă mine să pot simți ce-am mai simțit,
Atunci când eu numai cu tine, iubirea pură am iubit,
Te-aș legăna pe mii de stele și tot pe ele te-aș culca,
Ți-aș dărui comori, castele, iar mai apoi te-aș aburca

Și-n brațe mijlocul ți-aș frânge pe sânii tari te-aș mângâia,
Iubito, dacă-ai fi și-ai plânge, tot clocotul ar reînvia,
Iubirea-ar fi nemuritoare și glorioasă-n absolut,
Dar dragostea-i amăgitoare eu n-am puterea să ajut,

Și chiar de-ar fi în nemurire, să ne sfințească sentimentul,
Acum degrabă și cu știre, să adoptăm comandamentul
De-a ne iubi cu disperare cum nimeni alții n-au iubit,
Iar pe a dragostei cărare să-atingem plus și infinit,

Și-n miez de noapte estivală, pe plaja caldă nisipoasă,
Ne vom iubi, vom da năvală în fericirea amoroasă,
Vom fi ca doi copii ai lunii, ce se reflectă în ocean,
Ne vom iubi precum nebunii, zi după zi, an după an!...