De ce mă tem?...


De ce mă tem?...mă tem de bătrânețe
Dar nu în trup, în suflet și simțiri...
De insomnii ce nu-s în tinerețe,
Și de trăirea doar din amintiri.

De ce mă tem?...mă tem de neuitarea,
Acelor clipe ce-au produs în cuget,
Dureri mai mari decât e însuși marea,
Și rătăcit a pașilor mei umblet.

De ce mă tem?...mă tem de boala lungă,
De suferința ce-aș putea s-o am
Căci cursul vieții sigur poa-s-ajungă,
Precum căderea frunzei de pe ram.

De ce mă  tem?...de moarte, nu în sine,
Ci de cuprinsul veșniciei sale –
Aș vrea să mor în somn, ar fi mai bine,
Și n-aș simți plecarea pe-astă cale.

Dar ce mai mare teamă, este-aceea,
Că n-aș lăsa nimic în urma mea –
Un stih  notabil care-ar fi și cheia
Spre nemurirea ce-i atât de grea.

O dragoste adevărată


O dragoste adevărată-i când tu iubești și ești iubit –
Nu simți pământul sub picioare, plutești spre-naltul infinit,
Renaște sufletul din tine, resimți doar iz de primăvară –
Ușor la trup, vibrează totul, ești liber pentru-ntâia oară.

O dragoste adevărată-i, izvor de vers curgând ușor,
O viață binecuvântată, în care ai în toate spor,
Căci ce-i mai dulce și mai spornic decât iubirea-nălțătoare,
Care-i mai mult decât o hrană, face-ncercările ușoare.

O dragoste adevărată-i sublimul negândit atins,
E firmamentul unde-s stele de sentimente ce-au cuprins
Tot ce înseamnă armonie, atât în trup cât și-n simțire,
Tot ce clădește, uită, iartă și tot ce-i drum spre nemurire.

O dragoste adevărată, de o găsești tu s-o cultivi,
S-o aperi cu devoțiune de toți cei răi și invazivi –
Ca pe o floare delicată, tu cu lumină s-o hrănești,
Căci dragostea adevărată, o dată-n viață o-ntâlnești!

Dragoste cu cântec


Într-o zi s-au întâlnit, el și ea din întâmplare –
Ea, de douăzeci de ani, el, cu patrușcinci mai mare.
El cu vilă și un S.U.V., pensie-ndestulătoare,
Ea cu foamea în stomac și cu forme-mbietoare.

Ea cu farmec, vino-ncoace, el burtos și cu chelie,
Nu știu cum s-au ”adunat” și-au pus-o de-o ”pirostrie”.
Toată lumea s-a crucit – el bătrân și ea o jună,
Cum să stea ei împreună mai mult de o săptămână?!

Răsfățând-o-n toate cele, cardul s-a golit ușor,
Și din pensie în pensie, banii dispăreau în zbor.
Nopțile ce să mai spun, devenir-o schingiuire
Pentru dalbul amorez, puțintel mai slab din fire.

Ea focoasă, el plăpând, respirând cu greutate,
Într-o lună a-nceput s-aibă tare-n sănătate.
A-nțeles într-un târziu ce greșeală a făcut,
Însă nu vroia s-o piardă, de-aia i-a satisfăcut

Orice boare de dorință și-a ajuns falit, bolnav,
Iar de-aprope-o săptămână zace-n patul cel jilav.
Iubițica e cu altul, tânăr, mândru, nalt, fălos,
Iar moșneagul ce-i e soț, peste poate de gelos

A făcut infarct și zace părăsit într-un spital,
Iară soața-i papă banii cu iubitul – e vital
De acum să divorțeze, însă n-a mai apucat;
Juna soață-l moșteni, de tot a beneficiat!

Vila, S.U.V.-ul și strânsura ”fericitului” defunct,
Au fost puse în vânzare și păpate punct cu punct.
Fericiți trăiră-aceștia pentr-un timp – de, tinerețea,
Dar când banii s-au sfârșit, tipu-și părăsi feblețea!

Caută nefericita, altă  victimă pe ”piață”,
Altul singur, cu avere, care-a reușit în viață.
Dacă o să izbutească, pot să pun pariu cu voi
Că mai scap-afurisita încă-o vreme de nevoi!

Îi stă bine ca vădană, negru-o prinde de minune,
Știu că vă scandalizează, dar e tot în funcțiune!
Dragi bătrâni bogați și singuri, să nu vă aventurați
Lăngă tinere focoase, fiindcă viața v-o riscați!

Îngeri pe pământ


Atâția îngeri sunt și pe pământ,
Nu doar în cer, dar trec neluați în seamă,
Ne dau și nouă spirit și avânt
Și luare-aminte la cuvântul ”mamă”!

Căci mamele sunt îngerii de-aici
Ne dau și viață, ne cresc, ne veghează,
Simt sufletul, vreo boală, parcă zici
Că-n ele somn nu-ncape, doar vibrează

De grija pentru noi, copiii lor,
Iar noi, ce facem – creștem și plecăm
În lumea largă, iar pe dumnelor,
Din când în când dacă le vizităm!

Dar ele rabdă dorul, lipsa noastră,
Cu-atâta stoicism căci numai dragul,
Le ține-n viață, viață aspră,
Și-așteaptă-ntr-un târziu să trecem pragul

La casa lor umilă, ancestrală,
În care sunt stinghere când sosim –
Ar vrea-o de ar fi monumentală,
Să stăm mai mult în ea, să huzurim!

Însă, grăbiți cu viața ce destramă,
Curând le părăsim și-ntr-un târziu
Aflăm că îngerul ce ne-a fost mamă
Ne-așteaptă liniștit într-un sicriu.

Realizăm atunci cu-amărăciune,
Că n-am vorbit cu ea cât am fi vrut,
Dar e târziu, e timp de-nchinăciune
La căpătâiu-acestui  înger frânt!

Mă iartă mamă - înger de lumină,
Ce te-ai urcat cu sufletul la cer;
Rămân cu amintirea ta senină,
Și remușcarea-n cugetul stingher!

Îmi ești balsam!


Îmi ești balsam pe sufletul rănit,
 Iubirea mea, ce-ai apărut în cale,
Tu rănile, cum știi mi-ai oblojit –
M-au vindecat doar zâmbetele tale,

Iubirea noastră e atât de pură,
Cum n-a mai fost și n-o să fie alta –
Îmi ești cum este rugul pentru mură,
Sau ce însemnă pentru nufăr, balta.

Te-am întâlnit când nici nu mai speram
Să întâlnesc iubirea  așteptată,
Ești pentru mine, teiul pentru ram,
Sunt sigur, nu ne-om despărți vreodată.

Și dacă-a fost să îmi pătrunzi în viață,
Voi face tot ce pot să te păstrez –
Știu, totu-atârnă de un fir de ață,
Dar eu fac totul să-l consolidez –

Doar împreună răsuci-vom firul,
Din ață va ajunge un odgon,
Pe față ne va mângâia zefirul –
Vom fi un cuplu la un milion!

Am găsit dragostea!


Dragostea azi am găsit-o, în inima ta –
Am descoperit iubirea, în sufletul îți sta.
Sunt alt om, acum viața pot să o trăiesc,
Liniștit, știind că am, pe cine să iubesc!

Ca o floare înflorită, farmecu-i firesc
Mă cuprinde, mă vrăjește, parcă amețesc –
Dragostea adevărată, chipu-ți feciorelnic,
Îmi aduc o fericire – parcă-i îndoielnic,

Prea frumos apare totul, dar e-adevărat,
Ne iubim nemăsurat și  iată s-a-ntâmplat –
Ne-am găsit unul pe altul, ne-am îndrăgostit,
Ca noi doi pe-această lume, nimeni n-a iubit!

Jumătăți pentru întregul ce-i desăvârșit,
Tu ca mine, eu ca tine, n-am mai întâlnit!
Dragostea adevărată astăzi o trăim –
De mai sunt și alți-n lume, noi îi fericim!

Recunoștința


Recunoștința-i floare foarte rară,
Când o primești, tu să o prețuiești
Căci binele ce-l faci o să apară,
Precum viteazul cărții de povești

Cu forțe întreite de izbândă,
Pe Zmeul rău punându-l în genunchi –
Recunoștința merită dobândă,
Și merită cântată din rărunchi!

Ce-i mai frumos și bun pe lumea asta,
Când stânga n-a știut ce face dreapta,
Iar binele făcut i-atât și basta,
Fără tam-tam, fără a adăsta

Și făr-a aștepta ceva în schimb,
Recunoștința chiar de e târzie,
E ca un corolar și ca un nimb –
Din somnul greu te-aduce la trezie!

Deci, faceți bine făr de ezitare
Și făr-a  trâmbița în patru zări,
Recunoștința floare rară-apare
Când nu visezi, cu-alese desfătări!

Dimineața


Dimineața, simt că viața îmi pulsează-alert în vene,
Liniștit mă duc și piața o parcurg hai-hui, alene –
Cumpăr fructe și legume, tot ce e mai bun, gustos
Și sunt pus numai pe glume, c-așa-s eu năbădăios!

Savurez din plin cafeaua c-o țigară canceroasă,
Și fiindcă-i făcui safteaua, precupeața nu mă lasă,
Și îmi dă ca bonus încă un mănunchi de pătrunjel –
Cu voința ei de stâncă...dar eu ce să fac cu el?!

Îl pun liniștit în traistă, și-mi continui lent plimbarea,
Doamne tu cu-această castă, ai umplut piața și zarea!
Toți vând în această țară, prea puțini mai și produc –
Cum scăpăm de-această tară?...cum scăpăm de-acest bucluc?!

Dacă zorii dimineții ar aduce-acum un Sfânt,
Să conducă cursul vieții și-astă țară pe Pământ,
Să adune paraziții, hoții, zbirii, speculanții,
Toți corupții și bandiții, toți călăii ăstei nații,

Aș simți că dimineața e o binecuvântare,
Noi am savura viața, de la mic și pân la mare,
Piața-ar fi mereu bogată în țăranii muncitori,
Viața-ar fi echilibrată și nu ne-ar mai da fiori!

Iubito, astăzi vom dansa!


Iubito, astăzi vom dansa, un dans păgân, cum n-a mai fost vreunul,
Ușor noi ne vom balansa, și-am să îngân, poeme delicate ca nebunul...
De dragul tău voi scrie tot ce simt, iubirea care e nemăsurată,
Și-n gândul meu acuma eu resimt, tot ceea ce n-am spus în altă dată!

Și vom dansa lasciv, pe muzică alene, cu corpurile unduind discret,
Fără s-avem motiv, noi ne vom teme, că sufletul cumva, ar fi inert
Și nu va recepta trăirea vie, a muzicii baroce, din clavecin cântată,
Iar tot aleanul ce-o să vie, ne va vibra în voce, iubirea cea adevărată.

Iar dansul nostru de-azi iubito, veșnic ne-o fi în amintire viu, aprins,
Precum iubire-am reunit-o și-atâtea grele-obstacole a-nvins...
Dar dansu-acesta-i memorabil, e unic cum n-a fost și n-o să fie,
Căci azi destinul e cu noi amabil și muzica e pentru suflet alifie!

Gelozia


Iubita mea-i tare focoasă, însă de-a pururea geloasă,
M-ar vrea al ei, numai în casă, de dau binețe-a sa angoasă,
Se manifestă violentă, cu-njurături – tare-i prezentă
Pe la capitolul scursuri, când ea devine eminentă...

Ce să-i mai fac?! E persistentă, afirmă dragostea-i măreață,
Cu-njurături, parcă-i dementă, în zori de zi, de dimineață!
Decât asemenea iubire, sincer, prefer o despărțire,
Decentă, fără păruire, deci draga mea, îți dau de știre,

Că te blochez pe Skype, Facebook, căci n-am menirea să educ,
Al tău impuls de eunuc, geloasă, și pe-un pui de cuc,
În mână dacă-l iau și mângâi, ai fost tu dragostea din-ntâi,
Dar, îmi ajunge, serios, complexul tău de om gelos,

Și nu-mi mai trebuie iubirea, ce știe numai mărginirea,
Și îngrădirea, și furia!...Ajunge, asta-i  poezia!

În zori


Mă plimb în zori de dimineață, când soarele n-a răsărit,
Iar lumea-ncepe-a prinde viață, și somnu-i dulce de dormit.
Privighetori își cântă trilul, fantastic – parcă-i recviem,
Le-admir cu prisosință stilul – scheaună câinii, încă ghem.

Îmi sorb cafeaua c-o țigară, ce poate fi mai delicios?
Scrâșnește un marfar în gară, apatic însă zgomotos,
Iar eu continui melancolic, plimbarea lentă, cu folos
Și pentru corp, care empiric respiră izul fabulos

De muguri verzi, dar și de flori care abia au înflorit,
Și pentru spirit, ce fiori resimte-n aerul vrăjit.
De-aceea zorii, pentru mine, sunt dezirabili și plăcuți,
Mă plimb și-mi e atât de bine – nu-i necesar să mă saluți!

Unde-i primăvara?


Fu iarna ca o primăvară, iar primăvara-i ca o iarnă,
Cu viscol aprig pe afară, zăpada care să se cearnă
Și în troiene spulberate acoperă toți ghioceii,
Iar chiciurile înghețate, sclipesc pe pomi ca peruzeii.

Te-am așteptat cu nerăbdare, să vii cu flori și cer albastru,
Însă miroase a trădare ninsoarea ta de alabastru –
Ne lași ai iernii pe vecie, sau doar ne sperii cu zăpadă?...
Cu gheața - sticlă și lucie, cine mai poate să mai creadă

Că va veni iară căldura, și colțul ierbii s-o ivi,
Și va renaște ea, natura, iar toate se vor potrivi
Cu calendarul și măsura ce vremurile o dictează,
Însă tot așteptăm răsura, dar primăvara o bruiază.

Hai primăvară, fii normală, suntem sătui de-anomalii,
Nu ne mai adânci în boală, topește țurțurii zurlii –
Șunt nefirești ca și troienii de nea în valuri pe alei,
E martie, ce mama măsii, nu ne mai chinui cu ei!

Se credea!


Era o biliotecară, mult în viața ei citise,
Dar se pare că precară, mintea nu îi reținuse
Prea mult din a poeziei, artă-a scrierii curate –
Încercările duduei, fiind în rime scăpătate,

Fără ritm și cu măsura, cum dă Dumnezeu să fie,
Ca plimbarea cu trăsura - ce mare filozofie?!
Se credea nedreptățită, sau mai rău, invidiată,
De confrații ce-i irită, și-i arată calea dreaptă!

Aproape juma de an, i-am dres capodoperele,
Tot nădăjduind în van, că va învăța din ele;
După ce le-aduc la stadiul de vers clasic și curat,
Dumneaei, în loc de studiu, le expune la mezat –

Se fălește-n van cu ele, ca și când le-ar fi produs,
La origini fiind tembele, n-ar mai fi nimic de spus.
I-am propus colaborarea – cu tematica să fie,
Iar eu cu elaborarea, ca s-arate-a poezie.

Să le semnăm împreună – altfel, lucru  generos –
Dar cucoana se-mpăună zicând pe-un ton firoscos:
Au mai încercat și alții să profite – c-am talent –
Tu vrei să îmi furi ”talanții” – e un lucru decadent!

O noapte


O noapte vreau, măcar o noapte, aș vrea cu tine să petrec,
O noapte lungă printre șoapte, cu-mbrățișări să mă întrec
În a-ți cuprinde mijlocelul, subțire - aproape ți l-aș frânge,
Și-n a-ți culege din sorbire și lacrima care îți plânge

De bucurie și aleanul din dragostea împărtășită,
Chiar dacă el vicleanul – moș Ene, ne mai dă ispită,
Nu vom închide ochii-n noapte, sublimul ne va contopi
Vor fi doar gemete și șoapte, și dragostea ne va topi

În creuzetul de simțire și sentimente ce ne leagă,
O noapte vreau, măcar o noapte, și-apoi ce-o fi să se aleagă –
Dar după asta eu sunt sigur că viața-ntreagă-o vom petrece,
Ca unul – de-asta te asigur, dar eu te voi iubi cât zece!

Te voi iubi!...


Te voi iubi cum mă iubești, te voi iubi atât de mult,
Tu sufletul îmi stăpânești, iar inima mi-e un tumult.
Te voi iubi ca valul plaja, te voi iubi cum n-am iubit,
Privirea ta produce vraja și ea mă face fericit!

Te voi iubi intens, cu-ardoare, căci meriți tot ce e mai bun,
Iubirea ta e-atât de mare, iar eu te-ador ca un nebun –
Te voi iubi cu-nfrigurare, cu gingășie, dor, extazul
Și-apoi în orice-mprejurare, eu voi pulsa, dacă e cazul!

Te voi iubi a mea iubită, te voi iubi intens și blând,
Și te voi face fericită, soția mea vei fi curând –
Te voi iubi în nemurire, prin versul ce-ți închin acum,
Fi-mi muză, e a ta menire și vom parcurge-același drum!

Poem ciufut


Azi nu mă vizitează muza, e cam ciufută precum văd,
Îmi simt un pic umflată buza și scriu, dar nu prea întrevăd
Să iasă un poem mai fercheș, poate va fi o poezică –
Dacă-aș putea să-i dau peșcheș, la muza asta!...(mă oftică!)

Și scriu și șterg și iară scriu, nemulțumirea mă cuprinde,
Poemul iese cam sanchiu, iar eu și tocul mi l-aș vinde
Pentru a scrie detașat și cu un pic de tâlc și haz,
Căci de poem m-am atașat, iar să îl ștreg mi-ar fi necaz!

Acum ce-o fi, și-o fi să fie, cu muză sau în lipsa ei,
Am încropit azi pe hârtie, aceste rânduri – de le vrei
A le citi, tu cititor, să nu mă judeci mult prea dur,
Căci pot să scriu și mai cu spor, dacă primesc ”un șut în ...ur!”

Iubirea


Iubirea îmi dă aripi, să zbor chiar și spre stele,
Precum o libelulă cu aripi diafane –
În suflet simt arsura privirii dragei mele,
Iar gândurile toate devin subit profane

În tot ce-nseamnă frica, sau orice neputință;
Iubirea-nnobilează, și cugetul și fapta,
Orice devine astfel, ușor și cu putință –
Mai iute și mai lesne îți va părea și treapta

Ce-o urci spre fericire, dar cere și efort,
Iubirea-i panaceul, e catalizatorul –
E tot ce motivează în viață și suport,
Cu ea alături sigur frumos ți-e viitorul!

Iubirea-i fericire, balsamul pentru suflet,
Și cine n-o cunoaște e cel mai oropsit,
Măcar o dată-n viață, tu fii al ei poet,
Trăiește-o și vibrează și fi-vei molipsit

De dragostea de viață, candoarea juvenilă,
Curaj și hotărâre în tot ce-nfăptuiești –
Curată-ți va fi viața, gândirea mai subtilă,
Pe  cea iubită ție,  cu drag o cucerești!

De-aceea prețuiește iubirea-n astă viață,
Căci nu mai ai vreuna în care să iubești,
Și mângâie-ți iubita, privește-o drept în față
Iar tot ce simți în cuget să îi mărturisești!

Însingurare

Când vezi că toți te vor înfrânt și vorba îți răstălmăcesc,
În groapă ei ți-ar face vânt, nu te mira, e omenesc –
Nimicnicia-i omenească, la fel ca ea-i și răutatea,
De ele, Domnul te ferească, pe tine și pe ea, cetatea,

Căci răii stau mereu la pândă și umblă-n haite aliați,
La răutate cer dobândă și sunt de sânge ahtiați;
Tu, doar privește-i cu răbdare și ocolește drumul lor,
Căci nu-i vreun folos mai mare, decât să nu faci jocul lor!

Mai bine-i în însingurare, decât cu lupii înfrățit,
Cu cât răbdarea ta-i mai mare, cu-atât vei fi mai fericit
Când o să faci bilanțul vieții, iar binele-ți va prevala,
Tu OM vei fi în ciuda ”pieții” și sensul i-l vei etala!

Am încetat...

Am încetat să mai alerg după iubirea ideală –
E un nonsens s-o tot visez, căci nu există nicăieri;
E mult mai bine să trăiești cu partea ei cvasicarnală,
Și ancorat în realitate – dacă faci altfel, poți să pieri!

Am încetat să mai aștept bunăvoință de la lume,
Când viața-mi pune un obstacol și-ar trebui un ajutor –
Mai înțelept, eu ”chem nevoia”, doar ea necazul să-și asume,
Și mă învață cum să scap, și cum să-mi fiu folositor.

Am încetat să mai condamn pe alții pentru-a mea ursită,
Pentru necazuri și eșecuri ce mi le-asum cu stoicism –
E prea devreme sau târziu, să spun că nu mi-e fericită
Viața, și nici poezia ce mă reflectă cu cinism.

Am încetat să mai descopăr, în papură vreun nod absent,
Căci, cum măsori ți se măsoară și bine faci, bine găsești –
Nu agreez neomenia nici ”lipsa” omului prezent,
De ai curaj și demnitate, în viață sigur izbândești!

Am încetat să mai pierd vremea cu mici nimicuri inutile,
E semn de-nțelepciune oare, sau doar un semn de bătrânețe?!
Cu munții nu mai dau eu pieptul, căci am ceva mai multe kile,
Dar amintirile”m-adapă”, cu anii dragi de tinerețe.

Am încetat să mai ascult pornirea inimii nătânge
Ce mă îndeamnă să admir codane blonde și brunete –
Îmi amintesc de vârsta mea și de-un pantof care mă strânge,
Și mă retrag cam rușinat, privit fiind mai ciudat de fete!

Am încetat prea multe poate, sau prea puține – cine știe?!
Un lucru-i cert pe lumea asta: la orice vârstă te-ai afla,
Să scrii cu sârg durerea-ți surdă și s-o transformi în poezie,
Poți lua un tom gros de hârtie, și muza nu te-o persifla!