IOANA - Fragment de roman

NELU PREDA

 

IOANA - fragment

În memoria regretatei mele mame, Ioana Preda (Oița), ucisă mișelește de către criminalul în „halat alb”, Claudiu Dumitrescu, un incompetent numit politic ca director al spitalului, care a ordonat torturarea prin inaniție, și agresiune fizică (era plină de vânătăi) și administrarea bănuiesc de L.S.D., fiindcă am internat-o în lagărul de exterminare numit „Secția de îngrijiri paliative”, a Spitalului Județean Dâmbovița, perfect conștientă și normală fizic și metabolic, iar a doua zi nici nu m-a mai cunoscut cine sunt. Am chemat Poliția să ancheteze actul criminal, dar m-au internat pe mine la Secția de Bolnavi Psihici Acuți o lună de zile, după care am găsit-o slabă scândură și deshidratată, nenorociții făcându-i doar glucoză să nu moară în spital. În perioada internării la psihiatrie, același criminal, Claudiu Dumitrescu, a ordonat să fiu bătut de supraveghetori cu răngile peste genunchiul stâng în somn, eu dormind pe dreapta, fapt ce mi-a generat o gonartroză traumatică, care m-a adus în pragul disperării, singur fiind și având o tentativă de suicid, fiindcă, oricum riscam să mor de foame.

 

                                                                                                                          

 

Capitolul 1         

 

Permisia

Era patru dimineața, și-n noaptea umedă și rece, de sfârșit de noiembrie, se auzeau pentru a doua oară cocoșii cântând ”cucurigu” și marcând hotarul viselor spre somnul cel mai dulce și mai ademenitor. În odaia strâmtă, cu două paturi din pari bătuți direct în podeaua de lut, saltele de paie și velințe de cânepă, se auzea respirația sacadată a patru suflete, câte două în fiecare pat, care se întrezăreau în lumina slabă a unui opaiț cu seu de oaie agățat la icoana cu Maica Domnului și pruncul. Erau două din cele trei fete și doi băieți ai lui Gheorghe și Lixandra Preda, porecliți în sat Cozmoi, nora, nevasta băiatului mai mare, Niculae, pe nume Ioana, pe care o alintau Oița și soacra ei, Lixandra. Stăpânul casei, Gheorghe fierar de meserie la ”Grivița Roșie”, era la București, împreună cu fiul mai mic, Sandu, care era elev la Școala de meserii. Stăteau pe Giulești la o gazdă – Coana Frosa și veneau acasă, în Săbiești, doar la sfârșit de săptămână. Gospodăria destul de grea – câteva pogoane de pământ la câmp, două vaci, doi cai, douăzeci de oi, patru porci, rămânea pe umerii Lixandrei, care dirija treburile și le orienta cu predilecție către noră, Oița, pe care iubirea fară margini pentru Niculae, o adusese din casa părintească în cea a socrilor, deși Niculae era plecat militar pentru trei ani, cât era în anul de grație 1959, stagiul militar. La cântecul cocoșilor, Lixandra miji ochii și se strecură ușor din pat să nu o  trezească pe Lenuța, mezina familiei, care dormea cu ea.

-Oițo, Oițo, spuse în șoaptă, scuturând-o pe aceasta ușor de mânecă, să n-o trezească și pe Petruța cu care dormea alături. Treci și rânește la vitele alea și dă-le de mâncare și apă, apoi mulge-le, că acuș se luminează și mai taie și niște lemne să mai ațâțăm focul ăsta, că s-a stins dă tot, auzi fă, sau n-auzi?!

 -Hai bre mămică, că visam așa dă frumos, să făcea că facem nuntă, eu și Nae, și era așa cald și frumos afară!

-Hai fă și termină cu prostiili, treci la treabă și nu mai pregeta ca o babă!

Oița se sculă tiptil, să nu trezească ”prințesele”, își schimbă cămășoiul de cânepă cu hainele de lucru – niște trențe peticite și răspeticite, tot din tort și ieși voinicește afară, în aerul rece și înțepător, punând mâna cu nădejde la muncă, la lumina unui felinar cu gaz.

N-avea decât 15 ani și era orfană de război, tatăl ei Codin, fiind răpus de sovietici în încercuirea de la Cotul Donului, lucru care nu i-a permis să facă decât două clase de școlă primară. Maică-sa Vasilica, a primit 50 lei pensie I.O.V.R., până la instaurarea Republicii Populare, când i-au suspendat-o pe motiv că defunctul erou, a luptat contra prietenului sovietic și n-a avut nici bani, dar nici viziunea necesară pentru a o îndruma spre școală, preferând să o lase slugărită de cei șase frați ai ei, care o trimiteau cu vacile la păscut pe te miri ce. Acum se măritase, chiar dacă era așa de fragedă ca vârstă – dragostea bat-o vina dar și nevoia de siguranță și stabilitate, dar nu în ultimul rând, sila de slugăreala și batjocura la care era supusă de frații mamei sale, în care „glasul sângelui” înghețase probabil.

-Muuuuu!

-Stai Bălana că nu te mănânc, zise Oița, trăgând cu o lopată balega și strujenii desfrunziți de porumb, lăsați de cu seară vacilor să-și facă de lucru. Termină în aproape jumătate de oră de rânit la vaci, la cai, la porci și la oi. Apoi începu să care fân la vaci, cai, oi și grăunțe la porci, iar apoi mai făcu o repriză de cărat apă la fiecare în parte, umplând  jgheaburile de lemn.

-Buuun, acum că se cuvine un pic de odihnă, zise soacra, apucă-te de muls, că nu-i mare lucru, stai pe scaun și dai din mâini! Azi ai bucurie mare, nu-i așa, o să vină Nae în permisie pentru o săptămână, să vezi ce-o să te răsfețe!

-Deabia aștept, mămică, că nu l-am văzut din august de când am fost la el la Bacău la unitate! Doamne, ce frică mi-a fost să merg cu trenul și să văd atâtea lucruri noi. Când am ajuns în Bacău și am întrebat de unitate, mi s-a spus că sunt aproape trei kilometri până acolo și mi să părea că nu să mai termină de mers. Doamne, ce dă tancuri am putut să văd acolo, nu mai văzusem în viața mea!

-Hai, lasă melița și dă-i din mâini, că tre să termini, să tai și lemne!

Supusă, Oița termină de muls, apoi se duse afară la grămada de lemne, aduse  tot de ea de la pădure, cu croznia, seară de seară, că te și mirai de unde mai este teafără, dar tinerețea și vigoarea ei o mențineau pe linia de plutire și începu să taie cu o putere nefirească unei adolescente, din grămada de lemne, puse vertical în jurul unui anin, din curtea mare și plină de șire de paie, coceni de porumb și stoguri de fân care nu mai încăpuseră în fânaru cel mare, câteva brațe bune de lemne și se duse să ațâțe focul în soba oarbă care încălzea simultan odaia și tinda casuței modeste din paiantă. Zorii mijeau, se făcuse lumină, iar Oița era lac de sudoare, dar mulțumită că a scăpat de robota cu care o ”binecuvânta” soacra Lixandra în fiecare dimineață. Era obișnuită cu munca de mică, fiindcă maică-sa, Vasilica, rămăsese văduvă la 23 de ani și neavând altă sursă de venit, muncea cu ziua la bogătași, până-n Republică, apoi la fermă la Ghimpați. Bineînțeles că o lua și pe Oița peste tot, chiar dacă ea muncea ca un adult și primea doar jumătate din plata cuvenită. Dar era mare lucru să aibă un ban al ei, pentru diversele necesități, dar mai ales pentru balul care se ținea în fiecare sâmbătă seara în localul lui Aurel, unul din negustorii bogați ai satului, local naționalizat acum, Oița fiind o dansatoare înăscută, iar Niculae așișderea, împreună formând o pereche care stârnea furori, toată lumea făcând cerc în jurul lor și admirându-le dansul desăvârșit, în armonie cu muzica în rirm îndrăcit de Brâu, Sârbă sau Geampara, ce răsuna din scripcile și acordeonul lăutarilor tuciurii. Așa s-a îndrăgostit și de Nae, care se trăgea din Cozmoiești, familie nu prea bine văzută de bunicul său, tatăl Vasilicăi, Ion Tefu, care s-a cam împotrivit căsătoriei lor, la balul unde muzica îi acapara pe amândoi stând nedespărțiți întreaga durată a acestuia, până târziu în noapte, când oboseala îl făcea pe cel mai temerar dintre dansatori să bată în retragere.

În sfârșit, se lumină de ziuă și se cuvenea să bage ceva în gură, fiindcă mațele îi chiorlăiau de foame după munca solicitantă și noaptea dormită cu atâta nesaț. Cât ea muncise, Lixandra dăduse trezirea mezinei Lenuța și Petruței, care se înfruptaseră din franzela unsă cu miere și batonul de salam pe care Gheorghe, îl aducea la fiecare venire acasă la sfârșit de săptămână și căruia Oița nu-i simțea nici mirosul.

-Ia Oițo maică și legumește și tu ceva – zise Lixandra întinzându-i Oiței o bucată de mămăligă de cu seară, perpelită un pic pe foc și frecată cu usturoi.

- Ce e asta mămică? – zise Oița

- E niște mămăligă perpelită un pic pe jar și frecată cu usturoi! Mănâncă, că ți-o fi foame și ție!

-Mămăligă frecată cu usturoi?! Săracă am fost ca orfană, la mama acasă, dar n-am pomenit și n-am mâncat așa ceva în viața mea. Mănânc-o dumneata, eu mă duc până la mămica, că oi găsi ceva omenesc de mâncat.

-Ete fă, c-oi fi neam boieresc cumva, dă faci mofturi?!

Oița nu-i răspunse nimic, plecă în jos capul și își văzu de calea spre maică-sa, unde mai găsea liman de alinare a umilințelor la care era supusă de mama socră, un suflet hain, în ciuda faptului că ea crescuse fără mamă, sau mai bine zis cu mamă vitregă și suferise la rândul său destul de mult. Nici acum soacra nu avea o viață prea fericită, cu Gheorghe, un om aspru și respingător, care o iubea foarte mult, dar avea un mod foarte dur de a-și manifesta dragostea. Doar când era un pic abțiguit lăsa să se vadă  că o iubește prin tandrețea cu care se manifesta, în rest, din proasta dracu’, n-o scotea arătându-se mereu nemulțumit oricât încerca să-i fie pe plac.

Oița o luă pe poteca de pe marginea drumului, dintre șanț și garduri, evitând zloata de noroi de pe drumul frământat de roțile căruțelor o coti pe ulița la stânga, coborî valea prin care curgea o viroagă, apoi urcă pieptiș vreo trizeci de metri și ajunse la fântâna cu cumpănă a Alexeștilor. Deschise poarta de uluci, făcută cu dichis, cu mult timp în urmă de taică-său Codin, care fusese tâmplar de meserie și intră în tinda casei părintești.

- Sărut mâna mămică, bună dimineața! Ce mai faci matale?

- Bună dimineața, maică. Ce să fac, mă trezii și eu cu noaptea în cap, am rânit la vacă și la porc, le-am dat să mănânce și să bea apă, am aruncat un ciur de boabe la păsări și pusei de-o mămăligă să-mi astâmpăr foamea cu-o strachină de  lapte cu mămăligă și-oi mai face și vreo două ouă prăjite. Tu, ai mâncat ceva?

- N-am mâncat mămică nimic încă, fiindcă am avut mult de muncă în dimineața asta, zise Oița, fără să-i spună de tărășenia cu mămăliga perpelită pe jar și frecată cu usturoi, fiindcă tot ei i-ar fi „scos ochii”, că de, ea a vrut pe Nae al lui Cozmoi și mai ales, ea a vrut să stea la socri până se întorce Nae din armată, dar mi-era dor de dumneata și n-am mai așteptat să pună masa.

            - N-ai așteptat pă dracu’! Las’ că mi-a spus mie Maria lu’ Bese care e treaba cu mâncatul tău. Dă câte ori vine pă la soacră-ta dimineața, o găsește cu Petra și snama aia mică, Lenuța mâncând la bunătăți și pă tine te vede numai în curte la treabă, sau la câmp cu animalele. Ai gustat și tu vreodată dân salam cu franzelă d-aia dă la București, bomboane și câte alea mai aduce Cozmoi în fiecare sâmbătă când vine acasă?!

            - Nici nu le-am mirosit măi mămică, dar ce să fac? Știu c-am fost proastă, m-am luat după Nae să stau la mă-sa până vine din armată. Acu’ ce să mai fac, nu vreau să-l supăr nici pe el să  stea cu inima îndoită pentru mine, că e și așa destul de grea armata. Am primit ieri scrisoare de la el. Trebuie să sosească astăzi la prânz. Vine o săptămână în permisie.

            - Bine, hai să mănânci c-oi fi lihnită de foame! Las’ c-o vede pă ea Dumnezeu! Hai să-ți fac două ouă ochiuri și uite o strachină de lapte cu mămăligă.

            - Ce să fac mămică, dacă știam nu mă ducea să stau la ei, până vine Nae din armată. Stăteam aici cu dumneata. Și-așa din pogonul pe care mi l-ai dat ca zestre, tot porumbul l-au vândut și i-au cumpărat Petruței mașină de cusut, iar porcul care au zis că e al nostru, tot așa, l-au vândut și i-au cumpărat câte ceva Ioanei, ca zestre. Eu m-am ales cu munca și cu praful de pe tobă. Nici măcar niște opinci noi nu mi-au luat de la Cornățel de la bâlci. Cum s-au îndurat să-mi ia stambă pentru o rochie, nu știu, că nu mai aveam cu ce pleca în lume și noroc că am purtat cu grijă pantofii cumpărați de Nae, sunt ca noi încă. Mi i-a cumpărat pe cartelă de la Răcari.

            Zicând toate astea cu năduf, Oița începu să înfulece din ouăle ochiuri cu o bucată de mămăligă încă caldă, apoi cu o lingură de lemn, goli rapid conținutul strachinei de lapte cu mămăligă.

-Sărut mâna pentru masă, mămică! Nicăieri nu e ca la dumneata. O să vin cu Nae și pe aici, să-l mai vezi și dumneata, cu toate că știu că nu prea-l ai la inimă. De ce nu poți să-l înghiți nici dumneata,  nici unul din Tefulești nu înțeleg, că nu e nici pe departe ca tat-său Gheorghe.

-Ei, maică, o să vezi tu pă dracu’, cu Niculae al tău. Ce naște dân pisică șoareci mănâncă! De câte ori a dormit săraca Lixandra în fânar când să îmbăta Gheorghe. Om mai rău și mai păcătos la gură, n-am pomenit, dar ce-i drept, e harnic și cinstit! Dar ce folos, că dân proasta dracului n-o scoate, da de, ce să zici, că poate-și merită soarta, nu vezi cu să poartă ea cu tine?!

-Lasă mămică, Dumnezeu e mare și le vede pe toate, cât despre Niculae, Nae nu este nici pe de parte ca tată-său. Mă iubește din toată inima și nu m-a jignit niciodată cu cel mai mic cuvânt. Păcat că e prea cuminte și-i cântă în strună lui socră-meu. Unde s-a mai văzut ca un om însurat să-i dea salariul lui taică-său, de parcă ar mai fi copil încă?! Da’ las’ că după ce termină armata, dacă nu ne dăm de-a bașca, nu mai stau cu el în ruptul capului. Mi-a scris că a terminat școala de conductori de tancuri și a avut cel mai mare punctaj dintre toți; l-au făcut sergent și instructor conductor. Mă duc s-o ajut pe soacră-mea că tre să tăiem niște păsări și să facem niște cozonaci, să-l primim cum se cuvine pe Nae, c-o fi sătul de mâncarea din armată. Îmi scria că nu-i scoate din arpacaș cu cartofi de război, uscați și  apoi fierți.

-Las’ că tac-tu Codin, a mâncat în război aproape numai terci de ovăz și n-a mai murit, l-a omorât o grenadă rusească, mânca-iar pământul, dă nonorociți, că ei mi-au tăiat și pensia dă văduvă dă război! Numa’ io știu cum te-am crescut ca pă-o floare, să-și bată joc acuma ai lu’ Cozmoi dă tine!

-Nu mai e mult mămică, două luni și se lasă la vatră Nae. Se schimbă atunci placa. Dacă nu vrea să ne facem casa noastră îl las, îți jur!

-Eh, nu prea-mi vine să crez, da’, tu le faci tu le tragi, numa’ că mă doare sufletul pentru tine, că numai eu știu cum te-am crescut și nu vreau să te ia nimeni dă proastă.

-Lasă mămică, că o să fie bine, eu am încredere în Nae, că mă iubește și o să fie pentru cuibușorul nostru. Hai că plec să mă pregătesc de venirea lui. Pe la prânz trebuie să sosească, e trenul pe la 11:15 la Ghergani și pe jos face vreo jumate de oră. Rămâi sănătoasă și vezi că o să venim mâine, duminică și pe la matale.

-Pă la ce oră veniți, să pregătesc și io dă mâncare și să frământ dă niște scovergi?

-Păi pe la prânz, mămică, nu te omorî cu mâncarea, că venim după masa de prânz.

-Bine, maică, hai mergi sănătoasă!

Oița făcu drumul înapoi prin valea cu viroaga știută, acum seacă. Coti dreapta pe ulița mare și numaidecât, ajunse la casa socrilor. Casa, modestă, cum erau majoritatea atunci, avea o tindă și două odăi destul de mici și era acoperită cu șindrilă, o raritate în Săbiești, unde majoritatea caselor erau acoperite cu stuf sau paie. Vis-a-vis de casă, puțin mai în spate, era o bucătărie din paiantă, cu o aplecătoare și o sobă cu plită unde  până dădea zăpada și viscolul, Lixandra și Oița pregăteau mâncarea la focul de strujeni de porumb de pe care vacile mâncaseră foile. Casa era cu fața spre răsărit și după ea, urmau fierăria lui Gheorghe, hambarul de grâu, cel de porumb boabe, staulul vitelor și deasupra tuturor dintr-un capăt în altul, un sfert porumbarul pentru știuleții de porumb, iar restul fânarul care chiar încăpător fiind, nu putea dovedi tot necesarul de hrană pentru animale, restul fiind în curte în stoguri și șire meșteșugit așezate, să nu le ude ploaia și zăpada. Lângă staulul vitelor, era saivanul oilor, douăzeci la număr, care iarna stăteau acasă și în rest la cioban la Ghimpați, cioban care le avea în grijă și le dădea partea cuvenită de brânză. Urma apoi cotețul porcilor, în care patru grăsuni guruiau și înotau în mocirla din țarc, care le ajungea până la burtă. Se făcuse aproape nouă și ziua era mohorâtă, cu o burniță deasă și rece, iar Oița n-avea decât o bundă subțire peste cămășoiul și rochia de tort. În picioare avea niște opinci din piele de vacă netăbăcită, în care pătrunsese umezeala și o rebegise frigul. Intră în tinda casei să se încălzească un pic la focul din soba oarbă.

-Veniși Oițo, fă? Ce bunătăți ai mâncat la măta?

-Sărut  mâna mămică, ia niște ouă ochiuri și niște lapte dulce cu mămăligă. Mata ce mâncași cu Petra și Lenuța?

-Ete și noi ce ți-am dat și ție, da’ de, tu ești mai cu moț! Am băut și câte o bolcuță de lapte fiert și gata! Pune și tu afară pă plită tuciul ăla mare cu apă, și adu niști strujeni d-ăia dă porumb să facem focul, să tăiem două puici și-o rață, că de, vine Niculae al nostru. Să simtă și el că a venit la mama acasă, dân armată.

- Bine mămică, acuș le pun, da, cine-o să taie păsările, că n-avem nici un bărbat în acasă.

- Lasă că îl chem pă Dinu al lu’ Lupoi, că sigur e acasă, da întâi să dea tuciul de apă în clocot.

Oița se duse și aduse un braț bun de strujeni, aprinse focul în soba de sub aplecătoarea  din stânga bucătăriei, și puse tuciul cu apă să fiarbă. Acum problema era să prindă cele două puici și rața în curtea destul de mare. Nu s-au gândit să le prindă de cu dimineață când păsările încă nu se treziseră, așa că acum Lixandra chemă și fetele din casă, ca împreună să încolțească și să prindă păsările.

-Uite p-aia moțată, florie și p-aia mare porumbacă, Oițo,

Pune tu mâna cu nădejde că Petruța parcă-i moartă. Oița se repezi și înșfăcă aripa porumbacei și i-o dădu Lenuței s-o țină, apoi o înșfăcă și pe moțată și le legă pe amândouă cu câte un curmei de tei de picioare și le puse într-o târnă să nu se târască pe aripi.

            -Acuma hai să prindem și o rață, zise Lixandra, Oițo vezi tu maică, că ești mai ageră, prinde-o p-aia gârlejata cu aripile negre.

            -Acuș, mămică, numai să o înghesuim lângă pătul.

Oița o înșfăcă și pe rața cu pricina, și o legă și pe ea cu un curmei de tei să nu fugă și o puse lăngă puici în târnă.

            Oițo, vezi de mai bagă în focul ăla niște strujeni că mai e un pic și dă apa în clocot în tuci. Io mă duc să-l chem pă Dinu să taie păsările. Vezi de opărește-le, jumule-le, pârlește-le, spală-le cu mălai și ciopățește-le, că eu mă duc să frământ de cozonac în casă și să pun coca la dospit în copaie la cald. Lixandra merse la vecinii din spatele casei, ai Lupei și-l strigă pe fecior, pe Dinu, care avea vreo 19 ani și muncea cu ziua la G.A.C.-ul înființat de la naționalizare încoace și la G.A.S.-ul de la Ghimpați. Astăzi, fiind sfârșit de săptămână, sămbătă, și sezon mort, când se arase și semănase la câmp, Dinu, își făcea de lucru prin gospodărie și la mat la Aurel, că-i cam plăcea.

-Dinule, mă’ Dinuleee! Ieși mă un pic că am și io vrei trei păsări dă tăiat, hai mamă, că te cinstesc, bună dimineața!

            Dinu ieși din casă frecându-se somnoros la ochi și cu ochii abia mijiți.

            -Ce noroc ai avut vecină, bună dimineața. Trebuia să mă duc la Ghimpați la G.A.S. la așezat de șire de coceni pentru animale, dar a născut nevasta brigadierului și a lăsat treaba pentru luni. Hai, să mă bagi în păcat cu viața sărmanelor dobitoace.

            -Noroc, nenoroc, dacă nu erai tu, mergeam or’ la Gaicu or’ la Bese, făceam io treaba cumva. Hai!

            Dinu o urmă și tare se minună când văzu cele trei păsări destinate a fi tăiate.

            -Trei o dată, mai țață Lixandră, da’ ce haraiman făceți?

            -Vine Nae în pemisie, maică și tre să-l primim cum să cuvine, că a suferit dăstul la oastea asta amarnică. Ce-am mai plâns când a plecat militar. Nici lui nu i-a fost ușor, da’ i-am zis: ”Dă armată și dă morte, nu poate maica să te scape!” Erea trenul plin dă recruți când a plecat dân gară dă la Ghergani.

            -Hai țață Lixandră, dă-mi un cuțit să le execut pă sărmanele dobitoace. Tu Oițo, nu puteai să le tai că nu-i scofală mare!

            -Da ce vrei mă deșteptule, să mă trezesc cu copii cu pete sau alte alea?! Tu nu știi că femeile n-au voie să omoare animale. La mintea ta ar trebui să înjunghii eu și porcul de Crăciun!

            -Ia custurea asta maică. Taie mai bine dân toate cuțitili, că parcă aș fi văduvă, Gheorghe a meu, parcă n-ar fi și el fierar, cu tot dichisul; tocila și foalele stau în paragină dă când și-a luat servici la ”Grivița” la București, da’ ce să facă de când cu G.A.C.-ul ăsta? Toate sărăciili satului s-a înscris la P.R.M. și la Colectivă. A venitără și la noi să ne înscriem, da’ Gheorghe nu a vrut. Să vedem ce-om face până la urmă, că pă atâția i-a bătut și schingiuit să să-nscrie. Gheorghe al meu cred că le crapă capul și intră la ocnă.

            Dinu, luă custurea de la Lixandra și păsările pe rând de la Oița și harșt, harșt, le făcu felul la toate trei. Le aruncă înapoi în târnă să nu se morfolească de zloată din curte și își frecă mulțumit mâinile.

            -Hai țață Lixandră, că am pornit ziua cu dreptul, de, țuică bună ca la dumneata, puțini mai are p-acilea.

            -Lasă Dinule maică, să fii sănătos, zise Lixandra și-i întinse un țoi cu țuică gălbuie și aromată.

            -Sănătate, țață, zise Dinu, dând peste cap țoiul și strâmbându-se de tăria tuicii și de plăcerea degustătorului înveterat, în ciuda vârstei.

            -Sănătate, Dinule maică, mulțumesc, mergi cu bine pă unde  ai treabă azi! Oițo, după ce mor păsările, treci și fă ce ți-am spus și pregătește și o croznie bună dă lemne să încingem cuptorul dă pâine. O să frământ io, cozonacii și păine cât încape o dată pă vatra cuptorului.

            Oița se conformă și opări, jumuli de fulgi, spălă cu mălai și ciopârți puicile și rața, apoi se duse la grămada de crăci și tăie o croznie cât era necesar să încingă vârtos cuptorul de pâine făcut de Gheorghe, care era tare priceput la toate cele.

            -Gata, mămică! Am terminat cu păsările. Să-mi spui ce pun la fiert pentru un borș și ce fac din restul cărnii.

            -Apăi, maică, pune măruntaiele, căpățânile, gâtlejurile și coșcovele de la toate la fiert pentru borș, iar restul o să le facem o prăjeală înăbușită, cu mujdei dă usturoi, să mai guste și gura lu’ Nae ceva bun.

Oița ascultă,  punând pe plită oala mare de lut, de-aproape o oca, în care puse apa, legume, și carnea după cum îi dăduse de înțeles soacra. Rămase în continuare, supraveghind focul care trebuia întreținut cu cocenii ce ardeau aproape precum cartonul. Pe lângă Oița, stătea și Petruța, chipurile să învețe cum se face borșul, dar fără a o ajuta măcar cu vreun țâr de lucru. Ea stătea mai toată ziua în odaia bună, unde dormea doar Gheorghe cu Lixandra când venea acasă și unde, la fereastră îi puseseră mașina de cusut pe care o cumpăraseră vânzând porumbul Oiței, mașină la care încerca să însăileze câte o rochie.  Cu toate că fusese ucenică la o croitoreasă experimentată, prinsese greu și uita repede, mișcându-se în ritmul melcului. În tindă, Lixandra frământa de zor pâinea și apoi cozonacii care urmau a fi coapte, după ce se dospeau. Pe lângă ea, curioasă și atentă, Lenuța, care n-avea nici zece ani, observa tot ce face maică-sa și băga la cap, în ciuda aparenței de joc cu care făcea totul. Îi ajuta Lixandrei la tot ce avea nevoie, cu seriozitate nefirească pentru vârsta ei. După ce termină de frământat, Lixandra puse coca la dospit și strigă la Oița:

- Oițo, poți să faci focul să încingi cuptorul ăla!

- Bine mămică, zise Oița și aprinse focul în cuptorul burdușit cu vreascuri uscate care ardeau cu vâlvătaie încingându-l până la maximum. Să știi că a fiert și carnea pentru ciorbă, să vii matale să-i mai pui sare și borșul după cum crezi de cuviință, că mie mereu îmi zice Nae, că nu gătesc la fel de bine ca matale. Lui îi place mai sărat și mai acru decât mie și e mort după ardeiul usturat, mai ales după ce bea o țuică. Lixandra suflă în zeama fierbinte din lingura de lemn și gustă.

- I-ar mai trebui o țâră de sare și un pic dă borș. Puse sare și borș după cum crezu și apoi merse să vadă dacă coca de pâine și cozonac a crescut.

- Oițo, s-a încins cuptoru’ ăla? Strigă ea din ușa tidei.

- E aproape gata mămică, mai are câteva minute de ars ca să se jăruiasă tot lemnul care-a rămas. Ai putea să faci pâinile și cozonacii!

Lixandra începu să porționeze coca de cozonac în patru părți întinse cu un făcăleț și puse umplutura de nucă apoi puse în tăvile unse cu unt-de-lemn, iar pâinile le făcu rotunde și destul de mari, cât să ajungă familiei numeroase care va sta la masă.

-        Oițo, Petruțo, hai să mă ajutați să car cozonacii și pâinea la cuptor!

Fetele se grăbiră să-i vină în ajutor și luară câte două tăvi cu cozonac. Câte una în fiecare mână, ducându-le la cuptor pe o tablie de lemn.

-        Lenuțo, ne te mai fâțâi p-acilea, ia și tu pă fundul ăsta o pâine și du-o la cuptor, zise Lixandra.

Lenuța se conformă, deși nu prea îi convenea să fie oprită din jocul  ei captivant cu un băț de chibrit, desenând pe făina întinsă pe masa unde tronau pâinile. Lixandra luă și ea două pâini din cele opt și merse cu Lenuța la cuptor. Cu un vătrai lung trase jarul rămas pe margine, să mai dogoare, iar cenușa o trase afară într-un făraș mare de tablă de fier. Așeză în fundul cuptorului cozonacii, care se coceau mai anevoie, iar apoi cele opt pâini cât roata prășitoarei de mari și acoperi gura cuptorului cu un capac de tablă proptită cu un pietroi mare, adus de Gheorghe tocmai de la Ghergani de pe terasamentul căii ferate.

-          Acu nu mai rămâne dăcât să așteptăm să se rumenească pâinea și cozonacii, o să dureze pă puțin o jumătate dă oră. Oițo, adu tingirea aia mare și pune în ea trei linguri dă untură dân garniță și adu-o afară pă plită să prăjim și restul dă carne. Lasă carnea dă la rață să fac mâine o plachie cu orez! Poți să pui leușteanul la borș și să-l dai jos de pe plită.

Pe nesimțite se făcuse aproape prânzul și curtea Cozmoieștilor mirosea numai a copturi, prăjeli și borș, înnebunindu-i pe vecinii din jur, care nu pomeniseră așa ceva decât de Crăciun. La anul de grație 1959, lumea satului românesc era încă înapoiată și săracă, poate mai mult în duh decât în fapt. Majoritatea trăiau din roadele pământului lucrat cu dificultate, cu pluguri și utilaje rudimentare, trase de cai, din creșterea animalelor și aveau poate majoritatea ingrediantelor unei vieți mai ușoare și poate mai plăcute, dar le lipsea știința chiverniselii și a administrării, pe care, paradoxal poate au adus-o comuniștii prin educația de masă și gratuită, chiar silnică de multe ori.

Oița, era toată îmbujorată de dogoarea plitei lângă care stătuse ultimele ore, alimentând focul și mestecând în borș și apoi în carnea prăjită. La fel o înfierbântase și focul din cuptorul de pâine.

Deodată, Negruț, care era legat lângă o glugă de coceni, începu să latre fericit și să dea din coadă. Toate privirile se îndreptară spre poartă, unde un militar pus la ștaif, deschidea poarta cu seninătatea unuia de-al casei și cu nerăbdarea dată de dorul de familie și soție.

            - Nenica Nae, nenica Nae!, strigă într-un chiot Lenuța și se repezi în brațele lui. El o luă și o pupă pe obraji și pe frunte.

            - Lenuțo, ce mare ai crescut nenică, să nu te mai recunosc!

            - Nenică Nae, ce frumos ești îmbrăcat, ce uniformă ai, parcă ai fi din cărțile de școală!

            Într-adevăr, Nae purta o rubașcă rusească, cu bonetă pe același model, rusesc, pantaloni pană și cizme de piele neagră, care străluceau de lustruite și centură și centiron de sergent, cu epoleții împodobiți cu tresele de alamă de sergent și petlițe roșii cu însemnul de tanchist, un tanc T34 minuscul din alamă și pe umeri purta o raniță săldățească din buzunarele căreia scoase o pungă cu bomboane pentru Lenuța. Mantaua, făcută sul, o avea legată de gura raniței, pentru eventualitatea că timpul s-ar strica și s-ar pune pe ger și viscol de zăpadă. La vederea lui, Oița înlemni și toate că era aprinsă la față de dogoarea plitei și a cuptorului, se înfierbântă și mai tare, dar așteptă să fie ultima care îl va îmbrățișa și săruta. Lixandra începu să plângă de bucurie, și-l strânse în brațe cu drag și dorul de mamă care mocnise în ea atâtea luni la rând.

            - Năiță, mamă, băiatul mamii, credeam că nu trăiesc să te mai văd, așa dă mare mi s-a părut armata ta zise și-l pupă pe obraji cu afecțiune. Nae îi răspunse cu aceeași afecțiune apoi o pupă și pe Petruța, după care își îndreptă privirea plină de dragoste spre Oița care rămăsese, stană în fața lui neștiind ce să facă mai întâi. El o cuprinse după mijloc cu amândouă mâinile și o sărută apăsat și îndelung pe gură, iar ea îi răspunse cu aceeași pasiune. Într-un târziu, care lor le păru o fracțiune de secundă se depărtară un pas și se priviră în ochi unul pe altul, măsurându-se de sus până jos.

            - Oițo, parcă te-ai mai împlinit de când ai fost la mine la Bacău, la unitate și te-ai făcut și mai frumoasă!

 Oița era o fată foarte frumoasă, pe care mulți flăcăi puseseră ochii când ieșise la horă, dar ea n-a avut ochi decât pentru Nae. Avea cam 158 de centimetri înălțime, un corp svelt, bine proporționat, o față cu trăsături calde, dar ferme, o privire plină de îndrăzneală și tenacitate și un păr negru – corb, ondulat, pe care îl împletea în două coade ce-i ajungeau până la brâu. Și Nae era un tânăr bărbat de douazecișidoi de ani, bine făcut, atletic, cu ochi care te săgetau cu o privire tăioasă plină de curaj și încredere în propriile forțe. Avea cam 170 de centimetri înălțime, ochi căprui, și un păr negru ondulat ca și al Oiței, parcă Dumnezeu îi făcuse special să facă pereche. Niculae învățase 7 clase, cât era atunci gimnaziul și doi ani de Școală Profesională, la București unde se calificase ca și lăcătuș mecanic. Lucrase tot la ”Grivița Roșie” ca și taică-său Gheorghe, dar la Secția de Reparații-Lăcătușerie, unde fusese foarte bine văzut, având un bun bagaj de cunoștințe, mai ales practice, ținând cont că taică-său, Gheorghe avusese fierăria lui, până la naționalizare, când își luase serviciu. Militar plecase de acolo, așa că stagiul militar de trei ani i se punea la vechimea în muncă. Era bun și la carte, terminase gimnaziul cu cea mai bună notă din Plasa Ghergani, în promoția lui, dar nu prea se împăca cu matematica și nici taică-său nu l-a încurajat să facă liceul: „De măi Nae, că te-i face vreun profesor sau doftor!, du-te la muncă să câștigi bani, că eu mai am dă crescut copii în urma ta!”, așa că Nae merse la profesională unde luă examenul la limită, fiindcă domnul Sandu, învățătorul lui în gimnaziu, îi ținea mai mult în grădina de legume la săpat, plivit și udat, decât la ore, dar termină profesionala ca premiant. Printre alte probleme date la examenul de admitere la profesională, era și rădăcina pătrată din 2005, ori el săracul nici nu auzise de așa ceva la domnul Sandu. În armată, s-a afirmat destul de repede fiind destoinic și inteligent, așa că a promovat maximumul posibil ca militar în stagiu, fiind chestionat de superiori dacă nu vrea să rămână ca profesionist în armată, să mergă la Școala de Subofițeri, dar el a refuzat, fiindcă nu i-ar fi plăcut să trăiască toată viața la ordin.

            - Ți-e foame Năiță, zise Lixandra, ai mâncat și tu ceva, că abia acum scot pâinea dă la cuptor. Mâncarea e gata, dacă ți-e foame rău, mănânci cu mămăligă dă aseară.

            - Am mâncat dimineață pe tren mămică, mi-au dat de la unitate hrană rece și foaie de drum dus-întors. Mai pot să aștept până se răcește pâinea.

- Bine maică, hai că scot pâinea și cozonacii și îi pun într-o velință să nu se încrudeze. Hai până atunci să bei un țoi dă țuică.

-Aia da, merge de minune măi mămică, abia îmi fac poftă de mâncare. Nu e chiar așa rău în armată când treci de bibănie, nu vezi că m-am mai împlinit și eu un pic, nu se cunoaște la față? De când sunt sergent, am toate cele la discreție, și mâncare și băutură, că mă cinstesc bibanii să-i mai scutesc de șmotru.

- Hai Oițo, că-n tine am nădejde, hai să punem pâinea și cozonacii pe laviță în odaia bună și să le acoperim cu-o velință mai groasă. Vezi după aia în cămară, dă scote niscaiva murături să avem la masă, că acuș vine nimiezili și tre’ să prânzim. Hai Năiță maică, să-ți pui ranița în tindă pă ladă și vino și tu să mai guști un țoi „la botul mânzului” până terminăm noi cu treaba.

- Că bine zici, mămică, n-am mai băut țuică de-a noastră de când a venit Oița la mine. Îmi mai îndârjește un pic pofta de mâncare, c-am cam amețit-o în tren cu ce mi-au dat de la unitate pentru drum. Ioana noastră ce mai face, nu i-ați trimis vorbă că vin, să vină și ea pe-aici s-o mai văd?

- I-am trimis vorbă Năiță maică, da’ o să vie mâine că e duminică și e și Nae al ei acasă dă la muncă. Cum o putea el să facă naveta zilnic la București nu știu. Să bați șaișpe kilometri zilnic pân soare sau viscol! Gheorghe al nostru e mai cu scaun la cap dă și-a luat gazdă la București și vine numa’ sâmbăta acasă și pleacă luni dimineață, da’ tre să să scoale dă la trei jumate noaptea, să ajungă la cinci la Ghergani la tren, că la șapte începe lucrul.

- Oițo, Petruțo, luați și voi masa și scaunili și puneți-le în tindă că e loc mai mult. Oițo, vezi dă adu pă urmă strachinili și lingurili și vezi pă poliță în cămară că e o ulcică verde, cu ardeiul iute murat dă l-am luat dă la sârbii dă trecură deunăzi pă uliță cu căruța. Ia vro trei-patru că știi că lu’ Năiță îi place la borș!

Cât femeile și fetele trebăluia care mai de care să pună masa, Nae dădu un tur curții cu țoiul de țuică în mână sobind din când în când. Se uită cu drag la cele două joiene, la porci, la oițele din saivan și la păsările răspândite prin toată curtea, cotcodăcind și scurmând pământul cu ghearele în căutarea de gândaci și râme, păsări care înoptau în dudul din spatele saivanului oilor, fără a avea vreu coteț, doar niște cuibare în grajdul vacilor, la căldură să nu înghețe iarna oule. Se uită cu drag și la șirul de corcoduși de pe lângă răzorul curții și de la poartă, corcoduși din care făceau Cozmoieștii țuica atât de apreciată. Negruț, câinele credincios al familiei, făcea tumbe, tumbe la vederea lui Niculae care se apropie de el și-l mângăie pe capul negru ca abanosul.

-    Negruț, băiatule, ce faci mă, mai știi cine sunt?

Câinele se gudură pe lângă el și începu să-i lingă mâinile cu o bucurie atât de evidentă că Nae se emoționă.

- Mi-a fost dor de tine, Negruțule, zise Nae, mângîndu-l pe cap afectuos.

- Nae, Nae, hai la masă, se auzi glasul Lixandrei

- Acuș, mămică, iaca viu. Hai Negruț, că-ți aduc și ție niște oase gustoase.

În tindă, femeile puseseră masa joasă, rotundă, pe care o tixiseră cu străchini de borș de găină, pâine caldă și linguri de lemn. Pe lângă ea, erau scăunele joase, pe care stăteai aproape ca pe vine, pe care mesenii se așezară care mai de care și începură să mănânce tacticos într-o liniște de puteai să auzi musca în zbor.

- Doamne ce ciorbă bună! Numai matale mămică poți fac asemenea ciorbă, nu se compară cu zeama lungă de cartofi de la popotă, nici cu a Oiței, care nu e rea, dar nu știu ce n-are ca să fie ca a dumitale, iar ardeii ăștia sunt minunați, mi-a luat gura foc!

- Eee, măi Năiță maică, așa e mâncarea mamei, n-o mai găsești nicăieri, oricât ai căuta.

Nae mânca dar observa cu atenție mesenii și ce primiseră fiecare în strachină și remarcă faptul că surorile sale și Lixandra aveau bucăți cu carne, numai Oița primise prin grija Lixandrei, două gheare de găină. Își zise în sinea lui că e o simplă întâmplare. Pâinea coaptă pe vatră și dospită cu drojdie bună, era o delicatesă cu care rar se înfruptau, de regulă mâncând mămăligă cu te miri ce, până și cu chisăliță de corcodușe. Ce să mai spunem de borșul de găină și carnea de puică care urmă, dată prin mujdei de usturoi pisat și sărat. Și de astă dată, Nae observă că surorile lui și el, primiseră câte un copan sau piept de puică, iar Oița un gâtlej. În sinea lui începu să clocotească, dar se abținu să nu strice atmosfera de sărbătoare, pricinuită de venirea lui. La sfârșitul mesei, fiecare primi de la Lixandra câte o felie groasă de cozonac și iară Nae observă că Oița primise un capăt de cozonac fără umplutură. Tăcu, dar clocotea.

-    Hai să mergem în odaie să mai sporovăim și noi, Năiță, că oi avea multe să ne spui dăspre armată, zise Lixandra.

            Se duseră cu toții în odaia cu cele două paturi unde dormeau nopțile. Paturile erau joase și le folosiră acum pe post de scaune. Pereții erau văruiți și ornați cu șervete de pânză țesute la război și cusute cu meșteșug în culori vii și modele geometrice complicate. Pe paturi erau așezate macate ce cânepă țesute tot la război de Lixandra și mai nou de Oița, de când venise la casa socrilor. Învățase meșteșugul de la maică-sa Vasilica lu’ Tefu, care era maestră în asemenea activitate.

            - Nenică Nae, pot să stau eu lângă dumneata, zise mezina casei, Lenuța.

            - Du-te întâi și ia bomboanili alea și dă la fiecare câte una, zise Lixandra, Lenuței care se duse în tindă și scotoci în locul  numai de ea și Lixandra știut, în buzunarul unei bunde de cojoacă din cuier și scoase o pungă de hârtie de o litră cu bomboane spirtoase. Începu și dădu fiecăruia în gură câte o bomboană sărind-o pe Oița.

            - Lenuțo, lui lelta Oița nu-i dai bomboană?!

            - Eeee, păi ce, ea nu e de-a noastră nenică Nae!

            - Daaaa, care va să zică așa merge treaba aici cu Oița mea! Hai Oițo, ia-ți toate țoalele și mergem la măta, nu mai stai o secundă aici. Ce prost am fost să te las aici cât am fost militar. Mâine venim și luăm ce ai ca zestre și hainele mele civile.

            - Năiță, hai măi maică, nu fi supărat, lasă că n-o să mai fie așa, am greșit și noi. Ce-i spui io lu’ tactu’, când o veni diseară?!

            - Mămică, nu e treaba mea ce-o să-i spui, eu am terminat-o cu statul aici. Oița a suferit destul cu voi, auzi: nu-i de-a noastră! Zicând aceasta, Niculae se ridică de pe pat, o luă pe Oița de mână, luă din tindă ranița militară și plecă precipitat spre casa Vasilicăi, mama Oiței.

            - Bună ziua, mămică, zise Oița, iaca, Nae s-a supărat pe ai lui și am venit să stăm cu matale.

            - Bună ziua mamă soacră, zise Niculae, ce mai faci matale, ai cam slăbit de când nu te-am văzut!

            - Ce să fac maică cu necazurili și văduvia, dar și dă focu’ Oiții, că tare rău au mai chinuit-o ai tei. Mereu îmi spunea femeili, ce viață are acolo cu măta și cu snama aia dă Lenuța. Petruța e mai blândă și mai miloasă da, alilaltili, foc și pară, nu alta. Auzi ele să mănânce salam cu franzelă și miere, iar ei să-i dea mămăligă frecată cu usturoi! Ai mai pomenit așa ceva? Bine că ți-a dat Dumnezeu gându’ ăl bun și veniră-ți acilea! Nu mai spui că le ține cocoțate în vârful patului și toată treaba în gospodărie o face Ioana mea!

            -Lasă mamă soacră, a trecut vremea aia, o să stăm aici, că e mai bine  și pentru Oița și pentru dumneata.

            -Așa e maică, tot ce a muncit Oița s-a topit pă mașina dă cusut a Petruții și pă zestrea Ioanei, că de, Nae Țapu’ a avut pretențíi dă la ei, dă la Cozmoiești, că altfel nu o lua. După ce că a fost chinuită ca orfană dă război, Oița mea a trebuit să mai îndure și silnicia măti’ și a lu tactu’, care i-a mâncatără toată muncușoara. Stai să vezi diseară când vine Gheorghe ce-o s-o mai ea pă cocoașă Lixandra, când o auzi, c-ați plecat dă la ei!

            - Treaba lor, fiecare cum își așterne așa doarme, zise Nae, în ce mă privește am terminat prietenia, sunt ai mei, dar ce-au făcut nu e de răbdat și nici de tolerat.***

            - Hai maică, intrați în casă că am frământat niște gogoși. Tocmai începusem să le prăjesc în unt-de-lemn și o să le mâncați calde. În tindă, pe soba cu plită de fontă, sfârâiau gogoșile în unt-de-lemnul încins la focul de coceni de porumb. Mirosul era îmbietor și se răspândise afară, până în vecini, care probabil înghițeau în sec, până ce Vasilica le  ducea câteva ca pomană pentru răposatul său soț, Codin. De fiecare dată când gătea ceva bun obișnuia acest lucru în memoria și pentru hrana sufletului adormitului.

            - Hai, Năiță, ia maică și mănâncă, doar nu ești la străini să nu îndrăznești. Pune-ți zahăr cât vrei și mănâncă. Făi Oițo, tu dă ce nu-i pui, că de, el nu îndrăznește, până o mai prinde mămăliga coajă, așa e, zise Vasilica, întorcând cu dibăcie la gogoșile sfârâinde din tuci, pe care le scotea într-un lighenaș smălțuit de fier.