Nedumerire

Privesc uimit prin veacuri înapoi,
Ce-a fost poporul nostru și ce este;
A izbândit războaie și nevoi,
A fost adevărat, nu e poveste.
 
Mă-ntreb unde-s voinicii de-altădat,
Cu care Mircea-i biruia pe turci,
Sau Țepeș drept și binecuvântat
Ce pe dușmani îi ridica în furci.

Unde-s răzeșii lui Ștefan cel Mare,
Cu care-a izbândit la Podu-nalt -
Ce s-a-ntâmplat cu vița lor și care
Este motivul că suntem sub șpalt?

Unde-i sămânța veche traco-getă,
Ce-a subminat-o de am decăzut
Sub stăpânire și sub rea vendetă
Sub lăcomia care-i la-nceput,

Dar ne sufocă zi de zi mai tare,
Toți veneticii care-au năvălit
Pentru un pat și ceva de mâncare,
Azi sunt stăpânii de nemulțumit.

Ne-au luat și gaze, și petrol, și codri,
Și aurul ar vrea ca să ni-l fure,
Iar guvernanții parcă-s ipohondri,
Se schimbă la conducere în ture

Și acirează numai după mită,
De parcă-ar fi cu toți fanarioți
Le-aș spune-acuma una să sughită
Grijania lor de hoți și mafioți!

De-aceea voi urmașii vii ai celor
Ce glia au stropit-o cu-al lor sânge,
Rupeți grăbnic jugul sălbaticelor
Ființe ce vă fac ades a plânge!

Să faceți iarăși România Dodoloață,
Dușmanii să pleznească de amar,
Și toți românii ce mai sunt în viață
În țară să găsească un salar!

Să nu mai pribegească-n băjenie
După o slujbă care să-i hrănească
Să fie-n țară numai omenie
Să-ți fie drag în Țara Românească!

Bazar sentimental

Poemul mi-e bazar sentimental,
Găsiți în el și lacrimi și surâsuri,
Căci sufletul îmi e fundamental
Clădit să vă desfete în eresuri.

Scot sentimentele ce le-am trăit,
Le pun în versuri pentru a destinde,
Sau pentru cei ce viața i-a-nrăit
Dojana care poate îi desprinde

De ură și otrava sufletească
Ce macină adânc și nemilos,
Eu fără plată-i fac să își dorească
S-atingă sentimentul cel frumos

De dragoste, alean și chef de viață,
De optimism ușor molipsitor;
Așa ceva n-o să găsiți în piață,
Poemul vă va fi de ajutor!

Dar sigur ca în orișice bazar,
Poemul poate fi și trist și rece,
Cu ”mărfuri” felurite și bizar
Cum fantezia doar realu-ntrece.

De-aceea pentru voi ce-ați poposit
Prin micul meu modest, poem-bazar,
Am un îndemn - fiți harnici la citit -
Efortul vostru nu va fi-n zadar!

Mama

În chinuri grele m-a născut,
M-a alăptat și m-a crescut,
Condeiu-n mână mi l-a pus
La școală când m-am dus.

Iubire caldă cum mi-a dat,
Eu nicăieri n-am mai aflat,
Căci toate mamele ne sunt
Ca niște zâne pe pământ.

Trecut-au anii dar și-acum,
Sunt tot același - nu știu cum,
În fața ei sunt tot fecior
Și de povețe-ascultător.

Dar ea, o văd, a-ncărunțit,
Iar ochii ei abia mijit
Mai văd, se mișcă chinuit;
Ce nu aș da să văd c-a-ntinerit.

S-a stins discret cum a trăit,
Când se crăpa de răsărit,
Cu toți copiii căpătâi
Ca o prințesă, cea dintâi.

Din cer de unde te-odihnești,
Tu mamă să-mi mai spui povești
Atunci când îmi apari în vis
Blândă, în verde paradis.

Floarea iubirii...

   

Floarea iubirii greu îmbobocește,
Petalele-și desface cu sfială,
Mirabilă culoare deslușește
Corola sa fără-ndoială.

Floarea iubirii este trandafirul,
Catifelat, frumos mirositor
Asemenea precum potirul,
Cu elixir înrobitor.

Floarea iubirii ești chiar tu iubito,
Îmbujorată ca o garofiță;
Ești unică neprețuito
Curată, ca un ram de viță.

De n-ai fi tu!

            de Nelu Preda

De n-ai fi tu, te-aș căuta în noapte
Pe cerul sidefiu și plin de stele,
Prin ale vântului fluide șoapte,
Sau printre valuri ce se sparg rebele.

De n-ai fi tu, te-aș căuta-n nisipul
Clepsidelor în care timpul curge,
Spre infinit prefigurându-ți chipul
De hetairă-n clipe demiurge.

De n-ai fi tu, aș fi nemângâiat,
Pe veci te-aș căuta-ntre muritoare;
Când te-aș găsi aș fi invidiat
De zei în ceruri fără de hotare.

Însă tu ești și nimeni nu-i ca tine
Iubita mea, ce bine că exiști,
Tu ai adus tot ce e bun în mine,
Așa că-nveselește-ți ochii triști,

Sărbătorește astăzi fericirea
De-a fi noi doi și ea, iubirea!

Poezia

              de Nelu Preda

Poezia e sufletul poetului
Ce mângâie hârtia cu șoapte de dor,
Rostite cu vârful penelului
În versuri ce poate-l fac nemuritor.
 
Poezia este ca vântul
Care suflă în corabia sufletului,
Tălmăcindu-i cuvântul
Ce devine asemenea leacului.

Poezia e dulce ca mierea,
Sau amară ca fierea uneori;
Ea mângâie durerea,
Sau îți alungă somnul până-n zori.

Poezia e ca o fecioară
Care se lasă curtată de poet,
Cu gândul ca să o ceară
Alene să danseze-un menuet.

Poezia, da, ea poezia,
Hrănește spiritul și trupul
Precum pe zei ambrozia,
Și te determină să-ai scrupul.