POEME PENTRU TINE - NELU PREDA

NELU PREDA

POEME PENTRU TINE

Editura Izvorul cuvântului

Tehnoredactor – Nelu Preda

Corector – Camelia Ardelean

Coperta – Florin Căprar

Sursa grafică – necunoscută – media online

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

PREDA, NELU

Poeme pentru tine / Nelu Preda. Buftea: Editura

Izvorul cuvântului, 2017

ISBN 978-606-94346-3-5

821.135.1

Nelu Preda: Poeme pentru tine

Pentru prezenta ediție în limba română, toate drepturile ediției

aparțin autorului. Reproducerea prin orice mijloace, chiar și

parțială, a textului cuprins în acest volum, fără acordul scris al

autorului, constituie o încălcare a Legii drepturilor de autor și se

sancționează potrivit prevederilor acesteia.

CUVÂNT ÎNAINTE

Un poet îndrăgostit de... iubire

Poeme pentru tine: Nelu Preda, Editura Izvorul cuvântului

Buftea, 2017

Încă de la început, vreau să precizez că nu mă erijez în

critic literar, așa cum poate este de așteptat din partea cuiva care

prefațează o carte. De Nelu Preda mă leagă „doar“ o prietenie

virtuală de peste doi ani de zile, în care pot spune că am fost

împreună „și la bine, și la rău”, pe tărâmul magic al poeziei. Am

avut, astfel, șansa să-i cunosc sufletul și să-i intuiesc viața, prin

prisma versurilor sale. Am rămas profund uimită de faptul că,

deși este un împătimit al științelor exacte și a avut o profesie care

nu prea lasă loc de romantism, în sufletul lui, alături de o parte

pragmatică, există și o mare sensibilitate, surprinzătoare poate la

un bărbat.

Deși aflat la primul său volum de poezii, Nelu Preda

impune o notă masculină personală, ce reflectă fragilitatea unui

suflet greu încercat de viață, care se străduiește să își găsească,

(și) prin scris, echilibrul și împlinirea. În ciuda debutului tardiv,

la aproape 55 de ani, Nelu imprimă versurilor sale o candoare și

o prospețime adolescentină, de tânăr ce refuză să dea piept cu

cruda realitate. El reușește să ajungă la inima cititorului printrun

mesaj calin, sincer și direct, dându-ne de înțeles că niciodată

nu este prea târziu pentru a face ceea ce îți dorești, mai ales dacă

acest lucru îi poate bucura și pe alții.

Volumul Poeme pentru tine se adresează cititorului de

orice vârstă, care, în ciuda vremurilor de acum, mutilatoare de

suflete uneori, mai crede în iubire și în forța ei vindecătoare.

Nu intenționez să fac neapărat, după cum spuneam,

analiza literară a textului de față, ci să accentuez doar ceea ce

mi-a transmis mie, ca iubitor al cuvântului scris și mai ales al

versului clasic, poezia lui Nelu Preda. Poate că, ținând cont de

circumstanțe, o să fiu bănuită de subiectivism. Dacă este așa, mă

veți ierta, sper, fiindcă se mai întâmplă acest lucru între prieteni!

Dar cei mai în măsură să vă faceți o părere adecvată asupra

versurilor sale sunteți dumneavoastră, cititorii! După ce veți păși

pragul lumii idealiste (sau nu) cuprinse în paginile acestei cărți,

după ce veți fi impregnați de trăirile ardente ale autorului, veți

vedea dacă am avut sau nu dreptate!

Nelu Preda este, înainte de toate, un om modest, cu

simțul rațiunii: „Eu nu scriu versuri pentru nemurire,/ Căci tot

ce e sub soare-i muritor,/ Vreau să transmit vigoare și trăire/

Prin vers, spre cel ce-mi este cititor!/ Eu nu doresc nici laude,

nici lauri,/ Succesul este-atât de trecător…” (Eu nu…). El își

păstrează sinceritatea și în poezie, nu doar în viața reală: „O

coală așternută de cuvinte/ Poate schimba ceva în univers/ Sau

poate un poet care se minte,/ Să oglindească adevăru-n vers?/

În mine zace adevărul și minciuna,/ Pe amândouă pot să le așez

în vers/ Și poți să spui că mie mi-e totuna,/ Dar tot ce n-am

crezut, pe loc am șters!” (În mine...)

Din poemul Lăsați-mă să scriu..., se desprinde dorința

acută a poetului de a comunica, de a împărtăși și altora din

preaplinul inimii: „Lăsați-mă să scriu noianul de cuvinte,/ Ce-n

suflet clocotește și-n inima bătând,/ Condeiul să-l reverse pe

pagini, înainte/ De-a zorilor ivire, ferestre luminând,/ Poemul

despre viață, poemul despre lume,/ Despre deșertăciunea ființei

pe pământ/ Și despre greutatea de-a-ți face un renume/ De a-l

purta cu cinste, dincolo de mormânt!” (Lăsați-mă să scriu...)

Cum era de așteptat, Nelu Preda este un mare iubitor și

admirator al feminității, al femeii, în general: „Iubită, adorată,

soție, soră, mamă/ Sau fiică, nepoțică, tu ești un univers/ Și-n

lipsa ta, știi bine că totul se destramă,/ E-un sentiment ce nu pot

să-l reproduc în vers.” (Femeie)

Chiar și atunci când e singur, el este un permanent

îndrăgostit de iubire și nu ezită să transpună acest lucru în

versuri: „Iubire, te iubesc cum n-am iubit/ Și n-o să mai iubesc

vreodată-n viață,/ Ești sentimentul ce mă face fericit,/ Chiar

dacă-atârni ades de-un fir de ață!” (Iubire, te iubesc...)

Nelu Preda iubește și creația lui Dumnezeu în

ansamblul ei, viața și toate minunățiile pe care aceasta le oferă,

îndemnând cititorul să-și facă timp pentru a-și hrăni sufletul cu

frumos: „Andante, nu te mai grăbi, admiră cerul și pădurea,/

Cât norii nu sunt fumurii și n-a tăiat în ea securea!/ Andante,

ia-o mai ușor, de ce atâta frenezie,/ Când viața-i scurtă de trăit

și-i loc și pentru poezie? (Andante...)

Autorul este capabil de sentimente trainice și profunde

pentru persoana iubită, pe care o descrie cu puritatea unui

adolescent ce simte primii fiori ai iubirii: „Te aștept cu

nerăbdare, ești frumoasă ca floare,/ Și nu este o-ntâmplare,

părul tău e ca o boare,/ Trupul zvelt de balerină, pielea rumenă,

velină,/ Ochi rotunzi, fără de vină, mă pătrund de mă leșină./ Te

așezi în poala mea, ai parfum de micșunea...” (Bate vântul...)

sau: „Ca un zefir te-nvăluie iubirea mea,/ Prin păru-ți bălai

rătăcind se-nfioară,/ Pe pleoapele dulci, peste ochi-peruzea,/ Șialene

pe sânii pietroși de fecioară.” (Ca un zefir...)

Nelu Preda a strâns în suflet un noian de sentimente, care

au găsit acum momentul prielnic să se reverse, cu o forță de

nestăvilit: „Cât te iubesc, aproape că mă doare...” (Cât te

iubesc...). Ahtiat după iubire, el simte că doar astfel își poate

găsi împlinirea: „Cu tine-s împlinit, nu mint,/ Tu ești iubirea

mult visată,/ Ieșirea mea din labirint/ Spre dragostea

adevărată!” (Cu tine...)

Autorul refuză să își închipuie viața fără persoana iubită,

care, pentru el, este însăși rațiunea de a fi: „De n-ai fi tu, te-aș

căuta-n nisipul/ Clepsidelor în care timpul curge/ Spre infinit,

prefigurându-ți chipul/ De hetairă-n clipe demiurge.” (De n-ai

fi tu...) sau: „Ești o minune-n viața mea,/ Ai apărut când nu

speram;/ Blândă, cu ochi de peruzea...” (Ești o minune...)

Iubirea este, pentru Nelu Preda, cel mai puternic balsam,

chiar dacă, odată cu ea, vine și zbuciumul sufletesc: „Înger ești

sau demon, poate,/ Sufletul mi-ai subjugat,/ Mințile nu-mi mai

sunt toate,/ Liniștea mi-ai alungat.” (Înger sau demon?)

Deși autorul simte un regret explicabil pentru trecerea

necruțătoare a timpului, bătrânețea nu i se pare o povară, cu

jumătatea alături, deoarece, în viziunea lui, dragostea nu are

vârstă: „Trecut-au anii ca o clipă,/ Tu tot frumoasă ai rămas/ Și

mă îndemni să fac popas/ În poala-ți, fără nicio pripă./ Nu mai

fi tristă, tu, iubită,/ Căci senectutea e un dar,/ De n-ai ajuns-o în

zadar,/ Zi după zi e prețuită!” (Nu mai fi tristă...)

El refuză cu încăpățânare să îmbătrânească, chiar și (sau

mai ales) în iubire: „E-atâta primăvară-n noi,/ Când dau să iasă

ghioceii/ La tâmple, precum mielușeii,/ Dar sufletul e tot vioi!”

(E-atâta primăvară-n noi) sau: „Iubito, haide astăzi să

celebrăm iubirea,/ Ce ne-a unit destinul și ne-a făcut un trup!/

Alăturea de tine, eu mi-am găsit menirea,/ Iar sentimentul unic

mă face să erup,/ De parcă-aș fi un june, dar tâmplele-s

cărunte...” (Să celebrăm iubirea)

O parte din poeziile lui Nelu Preda îmbină sentimentul

iubirii cu cel al naturii, rezultând un tablou fermecător, aproape

ireal: „Cad fulgi de nea, iubito, din cerul ca marama,/ Ne

troienesc cu vise când tu mă ții de mână,/ Și ne plimbăm alene,

fără să ne dăm seama/ Că timpul a-nghețat și poate tot amână/

Unirea noastră...” (Cad fulgi de nea...) sau: „E toamnă-afarăa

mea iubită, dar sufletul mi-e, iată, plin/ De-o primăvară

nesfârșită și-al tău neprețuit alin./ Cu tine-alături orice toamnă

din emisfera boreală/ E un nimic, sublimă doamnă, iubirea mea,

vis de beteală!” (E toamnă...)

În frământările sale sufletești, luna pare confidenta

ideală: „Nopți mirifice ne-aduce/ Luna care-n cer străluce,/ E o

doamnă printre stele,/ Purtând gândurile mele./ Tu, crăiasă,

lună dragă,/ Îmi știi dragostea întreagă...” (Luna)

Nici florile nu sunt neglijate în poemele dedicate iubitei:

„Au înflorit iar crizanteme în toamna rece, brumărie,/ Miaduce-

aminte de-anotimpul în care noi ne-am cunoscut,/ Erai

mlădie și frumoasă, tu, doamna mea cu pălărie,/ Sunt ani și ani

de-atunci...” (Nostalgia crizantemelor)

Regretele se fac uneori simțite, cum era și firesc: „Regret

acum că, iată, trece vara,/ Și vine iară toamna mohorâtă,/ Ne

vom plimba tristețea seara,/ Prin parcul plin de frunza

doborâtă”, dar sunt repede înlăturate de prezența iubitei:

„Iubita mea, cu tine, azi, regretul/ Trecutei veri se schimbă-n

bucurie,/ Căci împreună-am întregit buchetul/ De ani frumoși,

și alții-or să mai vie!” (Regret...)

Așa cum se întâmplă, însă, în viață, iubirea înseamnă

uneori și suferință, iar Nelu Preda nu ezită să-și pună sufletul

sfărâmat în căușul palmelor cititorului, dezbrăcându-se de

inhibiții: „De-ar fi să mor, nimic nu mi-aș dori,/ Decât să scriu

un ultim vers duios,/ Care spre tine ar călători,/ Dus de un

mesager misterios!” (De-ar fi să mor...) sau: „Simt o durere

surdă când mă gândesc la tine,/ Am fost îndrăgostiți, ne-a fost

atât de bine,/ Dar îndoiala oarbă sosit-a între noi;/ Ne-am

despărțit și, iată, din unul suntem doi!” (Durere)

Alte poeme ce sugerează durerea despărțirii de cea care

îi este dragă și care mi-au atras atenția sunt: Cad stelele...,

Curcubeu, De ce mă minți..., De-ai fi tu...; Iubito, nu mă

chinui...; La pas..., Plâng norii..., Tăcerea ta..., Ți-am ridicat

altar din amintiri.

Poetul Nelu Preda evocă cu duioșie chipul tatălui, plecat

de mult din această lume, dar rămas viu printre amintiri: „Icoana

ta ne este vie pururi/ Și te vom pomeni din tată-n fiu,/ Iar

lacrimile ne curg astăzi râuri,/ De ziua ta, cum numai fiii știu!”

(De ziua ta) sau: „De-ai mai trăi, tăticule, mi-aș face/ Timp să

petrecem molcom amândoi,/ Căci niciodată n-a fost pentru noi/

Răgaz să stăm în liniște și pace!” (De-ai mai trăi...)

Autorul poartă recunoștință și respect celei care i-a dat

viață, conștientizând sacrificiile acesteia pentru a-l crește și a-l

face om: „Iubire caldă cum mi-a dat,/ Eu nicăieri n-am mai

aflat,/ Căci toate mamele ne sunt/ Ca niște zâne pe pământ.”

(Mama) sau: „Ea m-a-nvățat să buchisesc, și slova și cuvântul,/

I s-a părut lucru firesc să-mi ceară legământul,/ Să fie cartea

lucru sfânt în viața mea de-atunci,/ Și m-am ținut de legământ,

și-am învățat pe brânci!” (Mamei)

Nici bunicii nu sunt neglijați în periplul său pe ulița

copilăriei: „Bunica deapănă iar amintiri/ Și basme cu Ilene

Cosânzene,/ Iar noi, copiii,-n ochi avem luciri,/ Pe-alocuri

încețate de Moș Ene.../ Bunicul ne privește visător,/ Cu ochii

plini de drag și bunătate;/ A fost și el cândva fecior,/ S-au dus și

ani, s-a dus și sănătate.” (La gura sobei)

Nelu nu uită să dedice câteva versuri și fostei sale

învățătoare, cea care i-a călăuzit primii pași când era pe băncile

școlii, amintindu-și de ea cu respect și recunoștință

(Învățătoarea) sau prietenului său, cățelul Sorinel, pierdut în

condiții tragice (Sorinel).

La polul opus nostalgiei degajate din versurile susamintite

stă umorul autorului, care nu trebuie trecut cu vederea:

„Iubito, iar m-ai înșelat, de cum la muncă am plecat,/ Ar trebui,

neapărat, să-ți cauți alt cornut-bărbat...” (Blestem) sau: „Se

gândi: acum ce vrei? Ce mai, asta e brodeala,/ Facem un menaj

în trei... și-ncheiară socoteala!” (Dragoste cu năbădăi) sau:

„Te-am văzut din depărtare, faină fată ești, fătucă,/

Frumusețea-ți este mare; cum fac să te am, tătucă?/ Moșule, nuș`

ce să zic, și eu sunt la trup aprinsă,/ Tânăr nu mai ești mata,

dar îmi place să fiu stinsă!” (Fătuca) etc.

Nelu Preda rămâne însă, înainte de toate, un romantic,

asociind natura cu viața și iubirea. Astfel, el construiește un

triunghi imaginar, în care își țese cu migală visele, poemele

următoare fiind sugestive în acest sens: Castelul din nori..., Deai

ști..., Eva, Neant, Nemuritor, Pe țărm de vis..., Tărâmul

visului..., Vis.

Nu este uitat nici rolul poetului, pe care îl „vede”,

desigur, în manieră proprie: „Nu vrea nici glorie, nici faimă,/

Vrea doar ca versul său să fie/ Cu înțeles, să aibă noimă/ Și-un

dram din cea filozofie/ Folositoare-n ale vieții,/ Nu doar cuvinte

sunătoare,/ Cotabile la cursul pieții,/ Brizbrizuri

nefolositoare!” (Poetul)

Nelu Preda nu ezită să ne împărtășească importanța

poeziei în viața lui: „Poezia e sufletul poetului,/ Ce mângâie

hârtia cu șoapte de dor,/ Rostite cu vârful penelului,/În versuri

ce poate-l fac nemuritor.” (Poezia...)

Cu un suflet atât de sensibil și profund, nu este de mirare

că autorul iubește natura și florile, dedicându-le poeme calde și

pline de prospețime (Armonie, Bătrânul râu, E iarnă-n

munți..., Îmbrățișarea iernii, Ploaia, Triste ploi, Trandafirul;

Tu, floare..., Tunel de flori) sau reușite rondeluri (Rondelul

crizantemei, Rondelul frunzelor ce cad, Rondelul toamnei,

Rondelul senectuții).

Prietenii sau alte personaje care i-au marcat existența își

găsesc, de asemenea, locul în veșnicie, prin versurile sale, în

poemele: Camelia, Eminului, Luceafărului, Lui Ioan Gyuri

Pascu, Tina, Zbor către stele (omagiu Maestrului Radu

Beligan).

O altă trăsătură care îl definește irevocabil pe Nelu Preda

este optimismul, majoritatea poeziilor sale emanând speranță și

încredere (Când soarele răsare, Mai dă-mi..., Speranța... etc.)

și puterea de a merge mai departe, indiferent de greutățile

apărute în cale, inclusiv în dragoste: „Iubito, largă-i zarea,/ O

țin doar pentru tine/ Și, sincer, resemnarea/ Nu este pentru

mine!” (Resemnare)

Întrebări existențiale ale omenirii se află prezente în

poeme precum: Timpul, Clipe sau Viața. Aș mai aminti

poemele dedicate unor momente sau personaje importante ale

Creștinătății: De Înviere..., De Florii, Fecioară Preacurată...,

toate demonstrând faptul că Nelu Preda se inspiră și din viață,

nu doar din visele sau năzuințele sale.

După cum veți putea constata, cartea lui Nelu Preda este

bazată pe simțire autentică, sinceritate și îndemnul lăuntric de a

scrie, care se face prezent în fiecare vers. Ea reunește bucurii,

suferințe, speranțe, dezamăgiri, pierderea ființelor dragi, adică

tot ceea ce înseamnă viața, cu suișurile și coborâșurile ei.

Versurile denotă o bogată experiență emoțională (a unui eu liric

cu trăiri intense), pe care autorul nu se sfiește să ne-o

împărtășească și nouă.

Printre miile de poeți contemporani, vă veți întreba,

poate, care va fi locul lui Nelu Preda! Asta nu pot să vă spun de

pe acum, doar timpul, cel mai bun prieten al nostru, dar și cel

mai aprig dușman, este cel care va decide. Eu pot doar să vă invit

să citiți o carte în care sufletul își va găsi hrană, mângâiere și

alinare! Depinde de dumneavoastră cum o veți percepe!

Camelia Ardelean

11 februarie 2017

Poem pentru tine

Poemu-acesta-i pentru tine, iubita mea din depărtări,

Tu ai plecat pe căi străine – ne-om întâlni în alte zări!

Când soarta ne va reuni, va fi exact cum îmi doresc:

Tu, muza mea cea călătoare, iar eu, poetul pitoresc,

Care-ți va recita poeme, de dragoste, dar și de dor,

Ce l-am simțit ades, amarnic, credeam aproape c-o să mor

De-a inimii grea apăsare, ce o simțeam în lipsa ta,

Căci fără tine, fericirea nici nu mai poate exista!

Cu tine-n gând, am scris poeme – te-or aminti în nemurire,

Chiar dacă noi vom trece iute în fantomatică nefire,

Iubirea noastră fi-va-n veacuri nepieritoare și senină,

Prin versul ce mi-ai inspirat, tu, muza mea, ca o regină!

Andante...

Andante, nu te mai grăbi, admiră cerul și pădurea,

Cât norii nu sunt fumurii și n-a tăiat în ea securea!

Andante, ia-o mai ușor, de ce atâta frenezie,

Când viața-i scurtă de trăit și-i loc și pentru poezie?

Andante, nu te mai grăbi să tragi concluzii din cuvinte,

Așteaptă, faptele vorbesc și nu țin loc de jurăminte!

Andante, nu iubi decât iubirea-mpărtășită,

Și nu vei suferi în van, nu-ți va fi viața răvășită!

Andante, nu te mai grăbi, viața oricum e trecătoare,

Admiră stelele pe cer, fii visător, plin de candoare,

Și dacă după toate astea, simți că vei fi deja-mplinit,

Andante, ești pe calea bună și sigur vei fi fericit!

Armonie

Se-aude susur de izvoare

Și mierle ciripesc ușor,

Zefirul suflă ca o boare,

Iar păpădii plutesc în zbor.

Un pâlc răzleț de căprioare

Mai paște-n liniște-n zăvoi,

Deși e seară și în zare

Se văd sosind turme de oi.

Ușor foșnește-n plopi frunzișul,

Privighetori cântă-n surdină,

Pe maluri iau în piept suișul

Mioare cu lâna seină.

E-atâta armonie-n jur,

Pe cer încep s-apară stele

Și liniștea prinde contur,

Cu pace-n gândurile mele.

Pot spune că-i un colț de rai,

Cum nu am să mai văd curând,

Care mă lasă fără grai,

Și-n liniște stau, admirând.

Într-un târziu, merg înspre casă,

Căci noaptea și-a intrat în drept,

Dar armonia ne-ndoioasă,

S-o simt din nou, abia aștept!

Ascult cum înflorește un cais

Ascult cum înflorește un cais,

E-atâta de real, nu este vis!

Vino, iubito, să îl ascultăm,

Iubindu-ne sub el, de dor să ne-mbătăm!

Ascult cum înflorește un cais,

Am sentimentul c-aș fi în paradis

Cu-a mea iubită; floarea-i miroseam,

Iubirea ne prindea când nu gândeam.

Ascult cum înflorește un cais,

Sunt fermecat și mi-aș dori un bis,

Să îl ascult cu-a mea iubită,

Fiindcă o face fericită.

Ascult cum înflorește un cais,

E primăvară și am zis

Să scriu un vers; nu ezitați,

Dacă vă place, comentați!

Bate vântul...

Bate vântul tare-afară, inima mi-o înfioară,

Dar ușor se face seară, viforul de mai coboară;

Te aștept cu nerăbdare, ești frumoasă ca floare,

Și nu este o-ntâmplare, părul tău e ca o boare,

Trupul zvelt de balerină, pielea rumenă, velină,

Ochi rotunzi, fără de vină, mă pătrund de mă leșină.

Te așezi în poala mea, ai parfum de micșunea,

La fereastră-i o perdea, te ascunzi pe după ea.

Vântul suflă tare-afară, dragostea spre noi coboară,

Ne-nvăluie ca o boare cu miros de lăcrămioară.

Te iubesc și mă iubești, înger pentru mine ești,

Bate vântul ca-n povești, te-ai ascuns. Mă păcălești?

Bătrânul râu...

Bătrânul râu curge pe glie,

Printre câmpii, și munți, și dealuri,

Multe-a văzut și multe știe,

Dar le păstrează-ascunse-n valuri.

A fost întâi o picătură

De ploaie scursă pe-un tăpșan,

S-a adunat ca viitură,

Cu mii de soațe-ntr-un noian.

Prin piatră seacă și arzândă,

Prin arșița deșertului,

El a scăpat, plătind dobândă

Verdeața vie, malului.

Învolburat ca un coșmar

Al picăturilor primare,

Se scurge într-un estuar

Și moare liniștit în mare.

Asemeni lui, multe-am trăit,

Hoinar fiind pe-acest pământ,

Da-s liniștit, o picătură

Din mare fi-va-mi pe mormânt.

Bazar sentimental

Poemul mi-e bazar sentimental,

Găsiți în el și lacrimi, și surâsuri,

Căci sufletul îmi e fundamental

Clădit să vă desfete în eresuri.

Scot sentimentele ce le-am trăit,

Le pun în versuri pentru a destinde

Sau, pentru cei ce viața i-a-nrăit –

Dojana – care poate îi desprinde

De ură și otrava sufletească,

Ce macină adânc și nemilos,

Eu fără plată-i fac să își dorească

S-atingă sentimentul cel frumos

De dragoste, alean și chef de viață,

De optimism ușor molipsitor;

Așa ceva n-o să găsiți în piață,

Poemul vă va fi de ajutor!

Dar sigur că, în orișice bazar,

Poemul poate fi și trist, și rece,

Cu ”mărfuri” felurite și bizar,

Cum fantezia doar realu’-ntrece.

De-aceea pentru voi, ce-ați poposit

Prin micul meu, modest poem-bazar,

Am un îndemn: fiți harnici la citit,

Efortul vostru nu va fi-n zadar!

Blestem

Iubito, iar m-ai înșelat, de cum la muncă am plecat,

Ar trebui, neapărat, să-ți cauți alt cornut-bărbat,

Căci nu e prima dată când mă-nșeli, așa, ca o perversă,

De-aceea scriu acest poem, cam fără de adresă!

Eu înțeleg că poate-ai tăi hormoni îți joacă festa,

Dar tu, te rog, socoate că sunt om și nu sunt vesta

Ce-o-mbraci și-o scoți când vrei și-ai chef,

Dar fără să socoți că strici al dragostei fief!

Te iert și-acum, cum te-am iertat a nu știu câta oară,

Tu ai noroc că-s cumpătat și nu mai vreau ocară!

De certuri sunt sătul și-ți spun, cu limbă ca de moarte,

Dacă tu crezi că sunt nebun, n-ajungem prea departe,

În dialogul ăsta surd, te faci că plouă-n noapte

Și negi chiar, până la absurd, infame-a` tale fapte!

Mă consolez că ești a mea, când sunt și eu prin jur,

Deși ești ca o piază rea, să te-alung nu mă-ndur,

Dar te blestem să-mbătrânești mai iute, prematur,

Iar farmecele-ți femeiești rămână făr’ contur,

Să te zbârcești ca o stafidă în soarele de prânz

Și trupu-ți, precum o silfidă, s-ajungă ca un mânz

Proaspăt născut și tremurând, nesigur și plăpând,

Să-ți piară cheful, mai curând, de-amor fără de rând!

Ca un zefir...

Ca un zefir te-nvăluie iubirea mea,

Prin păru-ți bălai rătăcind se-nfioară,

Pe pleoapele dulci, peste ochi-peruzea,

Și-alene pe sânii pietroși de fecioară.

Ca un zefir zboară gândul spre tine,

Departe ești, dar atât de aproape,

Făptura-ți în minte o port și e bine,

Icoana-ți iubită o port peste ape.

Ca un zefir ne va fi întâlnirea,

Fluidă și caldă, precum un sărut,

Iubirea ne este în viață menirea,

Nu-ntâmplător, iată, a apărut!

Ca un zefir cald să ne fie și viața,

Frumoasă și blândă cu noi amândoi,

Alături pășind, începând dimineața,

Prin roua din iarbă cu umerii goi!

Cad fulgi de nea...

Cad fulgi de nea, iubito, din cerul ca marama,

Ne troienesc cu vise când tu mă ții de mână,

Și ne plimbăm alene, fără să ne dăm seama

Că timpul a-nghețat și poate tot amână

Unirea noastră, care de mult o așteptăm.

Zăpada pură, albă, să ne pecetluiască

Iubirea, mai profundă mereu s-o deșteptăm,

Când iarna va începe din nou să geruiască!

Cad fulgi de nea, iubito, pe bradul de Crăciun,

Lumini sclipesc în el, verzi ca privirea ta,

Dea Domnul să avem un an cu mult mai bun,

Să fii mereu cu mine, să te pot săruta!

Iar când colindătorii ne vor ura de bine,

Cu mere și colaci să-i așteptăm în prag,

Un prunc să ne ureze în anul care vine,

Iar noi să-i omenim cu vin fiert și mult drag!

Cad fulgi de nea, iubito, sunt albi ca pielea ta,

Care, mă-ntreb, e-aievea sau nu-i adevărată,

De n-ai fi ca văpaia, aș spune că ai sta

Lințoliu peste pat, de frig îmbujorată!

Cad stelele...

Cad stelele în noapte, iar gândurile mele

Îmi amintesc de șoapte și doruri multe, grele,

Iar luna ca un pașnic durerii mele martor,

Pe bolta unde veșnic e-al aștrilor sobor,

Străluce și nu-i pasă de-a mea durere surdă,

Nu-i nimenea acasă, nu are cin’ s-audă

Al meu oftat sau poate cum singur îmi vorbesc,

Stând în singurătate, doar liniștea-mi doresc.

Iar tu, în depărtare, privești aceleași stele,

Și luna la culoare este la fel cu ele,

Cerul e ca și smoala, iar liniștea opacă,

Vezi, ție îndoiala a început să-ți placă

Și a distrus, cu timpul, tot ce-a fost între noi!

De vină-i anotimpul sau starea de război

Ce-a fost instaurată în cuplul nostru, oare?

Să fii tu vinovată? Vezi dragostea cum moare?

Nu, nu ești vinovată doar tu, a mea iubită,

E vina împărțită și asta mă irită,

Căci visele țesute de noi cu amăgire

Au fost atâtea, sute, și toate de iubire!

Iar stelele ce cad acum în depărtare

Și orizontu-l rad, nu sunt o întâmplare,

Vor să ne amintească iubirea noastră mare

Și să pecetluiască în noapte o-mpăcare!

Camelia

(poetei Camelia Ardelean)

Ești sora mea pe-aripi de poezie,

Ne-am întâlnit în spațiul virtual

Și-a devenit atât de uzual

Al nostru dialog spre armonie.

În vers cu ritm, și rimă, și măsură,

Mi-ai fost un ghid în ale prozodiei,

Să pot să dau un farmec poeziei,

În foarte complicata-i țesătură.

De-aceea-ți mulțumesc prin versu-acest,

Modest omagiu în fraternitate,

Iar versul tău va fi-n eternitate,

Căci e-n perfecțiune manifest!

Sărutul meu frățesc pe a ta frunte

Și virtual, pe slova ce-o creezi,

E un simbol și ai putea să vezi

Că timpul n-o să poată să-l înfrunte.

Când soarele răsare

Chiar de ești trist, târziu, în noapte,

Cu gânduri ca șuvoiul, negre,

Și-auzi, nevrând, nespuse șoapte,

Dar toate mințile-s integre,

Veni-va dimineața cu zorii luminoși,

Când soarele răsare în raze de lumină,

Iar gândurile negre rămân la păcătoși,

Tu, suflete curat, ca mierea de albină

O să-ți găsești odihna, aleanul va pleca,

Și optimismul sigur de tot te-o cuceri,

Când soarele răsare, lumina-ți va seca

Tot pesimismul nopții și n-oi mai suferi.

Te-oi așeza la masă, condeiul vei lua

Și versuri minunate pe coală vei așterne,

Orișice supărare în vers vei dilua,

Schimbând-o în mesaje sublime și fraterne.

Când soarele răsare, vei fi alt om, mai bun,

Fiindcă-a lui lumină îți va pătrunde-n suflet,

Iar versul ce-l vei scrie – al omenirii bun,

Va face să devii pentru condei atlet.

Caniculă

E cald și totul se lichefiază,

Sudorile te trec, dar în zadar,

Căci oxigenul se rarefiază,

E bine să îți cauți un umbrar.

Iar soarele e nemilos și arde,

Întregul univers zici că a fiert,

Țipenie nu e pe bulevarde,

Iar aerul fierbinte e inert.

Să îl respiri nu îți mai vine,

Ai vrea-n salină ca să fii,

Mai bine poate îți convine

Să scrii, la munte, poezii,

Pasteluri despre primăvară

Și iarnă, toamna răcoroasă,

Fară canicula barbară,

Care te ține-nchis în casă!

Cântec de dor

Mi-e dor de tine și de mine,

Mi-e dor de nopțile-n pridvor,

Fiind alăturea, știi bine,

Ne ostoiam ultimul dor!

Mi-e dor de zilele cu tine,

Mi-e dor de-a ta îmbrățișare!

E rău... sau poate că e bine,

Să trec asemenea-ncercare?

Mi-e dor de florile de mac,

Mi-e dor să ți le dăruiesc,

Cu dorul nu știu ce să fac,

Mi-atât de greu, mărturisesc!

Mi-e dor însă-a rămas puțin,

Mi-e dor, dar o să vin curând,

Iubirea-mi, cupă de pelin,

Tu s-o-ndulcești până la fund!

Mi-e dor!

Castelul din nori...

Castelul din nori e în visele mele,

Sub ploaie și vânt ține piept curajos,

Iar dacă-i senin și e cerul cu stele,

În juru-i păstrează un văl nebulos.

În vârful de munte, el stă solitar,

Acvilele doar își fac cuibul în el,

Că-i soare sau ger, el nu are habar,

Să fiu ca și dânsul ar fi al meu țel.

Dar nu e posibil, eu sunt muritor,

Cu patimi și vise, cu lacrimi curgând,

Din jale sau clocot fierbinte de dor,

Sperând să o văd pe iubită curând.

Dar ea nu visează asemeni cu mine,

Castelul ei pare clădit pe nisip,

Bătut e de soare în zile senine,

Se schimbă întruna la corp și la chip.

Îmi simte durerea și gândul hoinar,

Ce zboară în versuri, în sus, către stele,

Dar inima-i - stâncă nu are habar,

De-a mea suferință și slovele mele.

Îmi caut refugiul în visele mele,

Croite în versuri, așa cum le simt,

Castelul din nori se-nsoțește cu ele

Și liniștea-mi vine precum le presimt.

Cât te iubesc...

Cât te iubesc, aproape că mă doare,

Departe sunt, la tine mă gândesc,

Îmi mângâi sufletul atâta de firesc

Și alta nu-i ca tine, azi, sub soare!

Ne-am întâlnit atât de fortuit,

Când nu speram să întâlnesc iubirea,

A fost destinul, iar astăzi fericirea

Ne umple inima și-a trebuit

Să o mobilizăm ca să încapă

Surplusul manifest de sentiment,

Ce nu e temporar, e remanent,

Renaște după fiece etapă

A dragostei născute între noi!

Cât te iubesc, din doi, noi suntem unu`

Și nu aș spune că forțez destinu`,

Când suntem mai tot timpul amândoi!

Cât te iubesc, îți spun astăzi în versuri,

Dar sunt sărace în a exprima

Ce simte pentru tine inima,

Iubita mea unică-n universuri!

Cât te-am iubit...

Cât te-am iubit, nu o să știi vreodată,

Erai ca aerul pe care-l respiram,

Ca plaja pentru marea-nvolburată

Sau frunzele pentru-nverzitul ram!

Cât te-am iubit, nu poate să îți spună

Nici teiul lângă care te-așteptam,

Nici strălucirea razelor de lună,

Sub care eu la tine doar visam!

Cât te-am iubit, aproape c-am uitat,

A fost demult, cândva, în tinerețe,

Iar ieri te-am întâlnit și-am ezitat

Să mă apropii și să-ți dau binețe.

Cât te-am iubit! E prea târziu acum,

Chiar dacă-ai vrea și tu să mă iubești,

Ar fi precum un biet poem postum,

Citit doar dacă tu binevoiești.

Cât te-am iubit!...

Clipe

Alerte sau prelungi, trec clipele în viață,

Te-ntrebi unde-o s-ajungi, legat de-un fir de ață,

Sublime sau anoste pot ele să ne fie,

Destine pot să coste, dar nimeni să nu știe!

Clipe de dor, clipe de jale, putem avea adeseori,

Dar șansele ne sunt egale, să devenim învingători,

Clipe în care biruința ne-mbată și putem greși

Sau clipe-n care stăruința ne-ajută în a reuși,

Clipe în care, inspirați, sublimul îl putem atinge,

Și altele, când disperați, căderea n-o putem învinge,

Clipe de dragoste, în care, în celălalt te poți topi,

Când sufletul nu are stare, cu-al celuilalt s-ar contopi,

Clipă de clipă, trece viața, parcă mai ieri eram copii,

Nu vrem, dar se scurtează ața, iar tâmplele ni-s colilii,

Iar clipele nu știm când zboară, timpul am vrea să stea în loc,

Tineri am fost odinioară, dar vremea are-al ei soroc!

Privim cu dragoste nepoții, prin ei și vremea vom învinge,

Moartea nu ne mai dă emoții, vom fi eterni când ne va stinge!

Creăm cu pana noastră minuni de feerie

Creăm cu pana noastră minuni de feerie,

Pe site-ul nostru-apoi le publicăm cu drag,

Sub forma unor versuri legate-n poezie,

Citite-apoi de public cu sufletul său larg.

De cinci ani site-ul nostru cu drag ne găzduiește

Și văd colegii noștri cum înfloresc în vers;

E-o școală pentru toți și versu-l rânduiește,

Să aibă armonie, să fie-un univers.

Cinci ani de poezie, cinci ani de funcțiune,

În spațiul acesta deschis și virtual –

Laborator de versuri în plină acțiune,

”Negru pe alb” ne este balsam spiritual!

Cristina

Ai ochii-albaștri precum cerul,

Aș vrea să le pătrund misterul

Privirii calde de-odaliscă –

Toată atenția-mi confiscă.

Ai păr ca pana corbului,

E neputința verbului

De a-l descrie unduios,

Cum stă pe umeri dalbi, în jos.

Ai pielea precum laptele,

Cum nu-mi auzi tu șoaptele?

(Mi-e dor s-o mângâi, s-o sărut –

Oare nu asta tu ai vrut?).

Când mi-ai trimis fotografia,

Nu mi-ai știut biografia?

E prea târziu, căci vâlvătaia

În suflet a aprins văpaia

Și nu visez decât la clipa

Când doru-și va lua aripa

Și voi vedea-o, bat-o vina,

Pe draga mea dragă, Cristina!

Cu tine...

Cu tine-s împlinit, nu mint,

Tu ești iubirea mult visată,

Ieșirea mea din labirint

Spre dragostea adevărată!

Cu tine zbor spre înălțimi

De vis și-ating extazul,

Precum un vuiet de mulțimi,

Ce pot și rup talazul!

Cu tine doar nu mă simt ”nud”,

Când mă destăinui ție,

Privirea ta de-un verde crud

Iubește și mângâie!

Cu tine!...

Curcubeu

Mi-s gândurile curcubeu, mă bucur, dar mă și-ntristez,

Aproape ești atunci când eu încerc să te imaginez.

Mă bucur fiindcă ne-am iubit, ca nimeni alții-n astă viață,

Dar totul s-a sfârșit subit, când tu ai dispărut ca-n ceață.

Te-am căutat, m-am întristat la gândul că m-ai părăsit,

Am fost atât de bulversat, că multe nopți nu am dormit,

Nu-nțelegeam cum, poate tu, m-ai părăsit fără vreo vină,

Dar știu acum că sufletu’ ți-a fost o pată de lumină.

Într-un târziu, te-am regăsit, într-un spital luptând cu moartea,

Adusă de-un nefericit, șofând băut pe zebră noaptea.

Mi-s gândurile curcubeu, mă bucur, dar mă și-ntristez,

Nici nu mai știu dacă sunt eu, zi-noapte stau și te veghez.

Dar nu-i nimic prea mult acum, când ești fragilă și plăpândă,

Ți-aș da și sufletul oricum, ca lupta ta s-aibă izbândă,

Vom fi din nou că altădată, inseparabili și uniți,

Iubito, fii te rog bărbată! Noi te iubim, tu să nu uiți!

Daniela

Dedicată d-nei Daniela Dima

O recunoști doar după mers

E silueta sa plăpândă...

Dar îți stârnește interes

Prieteniei dă dobândă.

O vezi în dimineața rece,

Grăbită vine către gară

Vitează este cam cât zece

Tovărășia-i nu-i povară.

Tovarășă a tinereții

Te-am regăsit și-s bucuros!

Te-a-ncărunțit noianul vieții,

Însă se pare cu folos.

Cel mic acuma este mare,

Bunică te aștepți curând,

Familia ți-e-nfloritoare,

Chiar de-s necazuri când și când.

Și soțu-ți este cumsecade;

Te-a ocrotit și te-a iubit,

Mi-a fost tovarăș de nădejde

Să-l faci mereu doar fericit.

Mă bucur că mi-ai fost alături,

Mă bucur că te-am re-ntâlnit!

Tu, Dana vei rămâne pururi

Miracolul ce l-am trăit!

De ce mă minți...

De ce mă minți, iubito, că iubirea

Sublimă-nfiripată între noi

Nu se divide nici la cifra doi,

Și nu își va putea găsi menirea?

Tu știi prea bine cât am investit,

Noian de vise și de sentimente,

Ai vrea ca să devină sedimente

Oceanului pe care a plutit

Corabia ce ne-a purtat pe valul

Iubirii fără de asemănare,

Ea ne-a ghidat din zare până-n zare,

Pân-am atins cu grijă malul

Și am ajuns să ne prefacem

Că nu mai știm ce e iubirea.

Iubito, lasă amăgirea,

Ce-a fost frumos, hai să refacem!

Să fim din nou ca la-nceput,

Doi porumbei îndrăgostiți

De universu-ntreg iubiți,

Iar cearta, de neconceput!

De Florii

Azi de Florii, Florine și Florica,

Primiți cele mai calde din urări,

Să fiți voioși, să nu știți ce e frica,

Prosperi să fiți și doldora-n cămări!

Alături de cei dragi, voi să petreceți

Această zi a numelui ce-aveți,

În dans și ospătare să vă-ntreceți,

Din suflet supărarea s-o ștergeți!

S-aveți o viață lungă și ferice,

Și plină de iubire, romantism,

Să fiți iubiți precum Euridice,

Nu vă-ngenunche nici un cataclism!

Să curgă banii ca din ceruri ploaia,

S-aveți o sănătate ca de urs,

Iar la necazuri să întoarceți foaia,

În optimism și țel fără recurs!

O ultimă urare v-adresez:

Să vă păstrați un suflet de copil,

Un curcubeu sublim în ecosez,

Vitraliu de culori în unic stil!

De Înviere...

De Înviere, îngeri se scobor

Din cer, cu-nfățișare omenească,

Dar poposesc întâi lângă vreun nor,

Să-și stingă aura Dumnezeiască.

Și merg cu-acei ce ruga o ridică,

Către Isus, Păstorul fericit,

Care în chin s-a stins, dar fără frică,

Să-nvingă moartea, El a izbândit.

Răsună psalmi suavi, ca vechi litanii,

Miros de smirnă, mir și liliac,

Din suflete alungă vârsta, anii,

Și nimeni nu mai crede-n zodiac.

În cimitir ard candele aprinse,

Lumină pentru cei ce s-au sfârșit,

Și ramuri de finic la cruce prinse,

Tot ritualul e desăvârșit.

La miezul nopții clopote răsună,

E semnul că Isus a înviat

Și-nconjurăm Biserica străbună,

Cu-alai, iar sărbătoarea s-a-ncheiat.

Și pâlcuri, pâlcuri, toți, având făclii,

Merg către case, aducând lumină,

A doua zi, ei aducând solii

Că-i Paștele și este-o zi senină.

De n-ai fi tu...

De n-ai fi tu, te-aș căuta în noapte,

Pe cerul sidefiu și plin de stele,

Prin ale vântului fluide șoapte

Sau printre valuri ce se sparg rebele.

De n-ai fi tu, te-aș căuta-n nisipul

Clepsidelor în care timpul curge

Spre infinit, prefigurându-ți chipul

De hetairă-n clipe demiurge.

De n-ai fi tu, aș fi nemângâiat,

Pe veci te-aș căuta-ntre muritoare,

Când te-aș găsi, aș fi invidiat

De zei în ceruri fără de hotare.

Însă tu ești și nimeni nu-i ca tine,

Iubita mea, ce bine că exiști,

Tu ai adus tot ce-i mai bun în mine,

Așa că-nveselește-ți ochii triști,

Sărbătorește astăzi fericirea

De-a fi noi doi și ea, iubirea!

De vei pleca...

De vei pleca în miez de noapte,

Să știi că te voi aștepta,

Iar clipele de-alean și șoapte

Mi-or fi balsam în lipsa ta!

De vei pleca de dimineață,

Eu îmi voi ține firea,

Dar amintirile, pe față,

Mi-or lumina mereu privirea.

De vei pleca la prânz, în grabă,

Te vei uita ‘napoi

Și dacă cineva te-ntreabă,

Nu-i spune de noi doi!

De vei pleca pe înserat,

La mine te-i grăbi,

Dar vreau să știi neapărat

Ce mult te pot iubi!

Dar de-i pleca, să nu te-ntorci,

De mine de-i uita,

Te-oi blestema, lacrimi să storci

În toată viața ta!

De vrei...

De vrei să vii diseară, am să te-aștept cu drag,

Covor din flori de vară am să aștern în prag,

Vei fi ca o mireasă, de mire așteptată,

O tânără crăiasă, iubită și-adulată!

Vom sta întreaga seară de vorbă în pridvor

Și-o să privim la lună, să ne-mbătăm de dor,

Apoi, când luna bună va merge la culcare,

Vom face noapte albă de lungă-mbrățișare.

Târziu, în dimineață-mi vei adormi în brațe,

Și-apoi, către amiază, ne va trezi în mațe

O foame ancestrală și hulpavi vom mânca,

Eu din a ta mânuță, iar tu din mâna mea.

Ne vom iubi pe urmă, la fel ca-ntâia oară,

De vrei să vii, iubito, te-oi aștepta diseară!

De ziua ta

Astăzi e ziua ta, iubite tată,

Alți ani, mereu sărbătoream!

Acum e doar o zi îndurerată,

Cu candele aprinse lângă geam.

E sfântul Nicolae și copiii

Se bucură de darul ce-au primit,

Noi pomenim și morții, dar și viii,

Iar amintirea ta ne e zenit.

Ai fost un tată blând și iubitor,

Ne-ai dat mereu curaj să izbândim,

Viață ne-ai dat și mare ajutor

Obstacolele să le depășim!

Dar boala nemiloasă te-a răpus,

Când multe mai aveai de terminat,

Și multe mai aveai de spus,

Te-ai dus la ceruri și-i păcat!

Icoana ta ne este vie pururi

Și te vom pomeni din tată-n fiu,

Iar lacrimile ne curg astăzi râuri,

De ziua ta, cum numai fiii știu!

De-ai fi tu...

De-ai fi tu aceea care să-mi răpească inima,

Cu o simplă sărutare, să-mi stârnească patima!

Patimă nimicitoare, ce mă duce-n prag de moarte,

Când te văd nepăsătoare, visele vor să mă poarte

Către negre, lungi coșmaruri, ce somnul mi-l tulbură,

Idei – râu în estuare, moarte-n mări de purpură!

Însă tu nu-mi ești aproape, nici cu gândul, nici cu fapta,

Îmi voi îneca amarul, scriind versuri despre alta,

Mai mlădie, mai sprințară, decât tu ai fost vreodată

Și în suflet să-mi răsară dragostea adevărată!

O voi întâlni aievea, uite-o, e chiar ea aleasa!

Mă cunoaște dintr-o mie, mă poftește să-i văd casa

Și părinții mi-i prezintă, frați, surori și alte rude,

Ne-om căsători îndată,-n vara care-o să ne-asude.

Tu rămâi dar sănătoasă, inimă de piatră seacă,

Și-o statuie-n sentimente ar putea să te întreacă!

De-ai mai trăi...

(tatălui meu, Nicolae Preda, in memoriam)

De-ai mai trăi, tăticule, mi-aș face

Timp să petrecem molcom amândoi,

Căci niciodată n-a fost pentru noi

Răgaz să stăm în liniște și pace!

Mereu am amânat ziua în care

Să îți acord mai mult din timpul meu,

Credeam c-o să trăiești ca și un zeu,

Dar bătrânețea e neiertătoare.

Acum e prea târziu și-o să regret

Cât voi trăi că n-am stat împreună

Mai mult, c-aveai o vorbă bună

Și-o mină, parcă văd al tău portret!

Privind la el, ne alungăm aleanul,

Căci ne lipsești așa de mult,

Aș vrea să fii din nou, să te ascult,

Dar implacabil trece anul,

Mai trece unul, iată-s doi,

De-ai mai trăi, am face-o groază

De lucruri care-acum contează,

E prea târziu pentru-amândoi!

Nu pot decât să-ți port iubirea

În suflet, trează pe vecie,

Să ne-ntâlnim în veșnicie,

Să ne-mplinim cu toți menirea!

De-ai ști...

De-ai ști de câte ori, în vis, te-am mângâiat duios

Pe-obraji și capul de copil cu părul unduios,

De câte ori te-am alintat în visele de noapte,

Și cât de mult am așteptat blândele tale șoapte!

De-ai ști ce vise mi-am făcut, de-ar fi să mă iubești,

Suava-ți ființă de povești de-ar fi să-mi dăruieși,

Ți-aș ridica un piedestal în mintea-ndrăgostită,

Ca tine, nimeni pe pământ nu ar mai fi iubită!

De-ai ști de câte ori aștept în fața casei tale,

În nopțile de lung nesomn, privind ferestre pale,

Și dimineață-ntr-un târziu te întâlnesc în cale,

Ești încă mică, să mai crești, frumoaso, dumitale!

De-ar fi să mor...

De-ar fi să mor, nimic nu mi-aș dori,

Decât să scriu un ultim vers duios,

Care spre tine ar călători,

Dus de un mesager misterios!

În noapte ți-ar aduce versul meu,

Surprinsă ai rămâne și mirată,

Plânsul să-ți stăpânești îți va fi greu,

Căci n-o să-mi mai vezi fața niciodată!

M-am stins departe, clocotind de dor,

Iubirea noastră-a fost nefericită,

A trebuit să plec, iar din pridvor

M-ai urmărit cu ochii, prea iubită!

Ți-aș scrie,-aș adăuga un ultim vers:

La tine am visat și dorul greu

M-apasă, căci departe am de mers,

Însă la tine m-am gândit mereu!

Nu-mi vei afla mormântul și nici crucea,

Iubito, să-mi aprinzi o lumânare,

Chiar în răspântia care ducea

La locul nostru drag de întâlnire,

Al tuturora de un leat cu noi,

Acolo unde-am stat întâia oară

De vorbă și-am dansat, doi câte doi,

Și ți-am adus cu drag o lăcrămioară!

Dar să nu plângi, aici îmi este bine,

Mai scriu o poezie uneori,

Iar gândul mi-e întruna doar la tine,

Ne-om revedea, iubito, printre nori!

De-aș ști...

De-aș ști pribeagului amor să îi răspund cu un oftat,

Aș fi de tot triumfător, iar viața-mi fără de păcat!

Dar nu-i deloc precum aș vrea, amorul mult mă mai incită,

Sărmana-mi inimă-n belea, degrab' se lasă cucerită!

Și nu e mult, dar nici puțin, să-i rabd în taină vâlvătaia,

Știută doar de menestrel, ce-n versuri stinge-acum văpaia!

Vezi-mi, iubito, suferința, iubirii mele îi răspunde,

Iar sufletul cu abundența de gânduri bune se pătrunde!

Iubește-mă cum te iubesc, și-ntreg amorul ne va sta,

Iar pe hârtie-al meu dantesc condei nu va mai debita

Cuvinte reci și nici blesteme, acelora ce mi te-alungă,

Le-oi accepta pe varii teme, cuvintele spuse-ntr-o dungă!

Iubește-mă!...

Din răsărit...

Din răsărit de soare de te-ai naște,

N-ai fi la chip așa strălucitoare

Cum ești, și iată că ușor mă paște

Iubirea ce o simt năucitoare!

Și nu e chip să scap din a sa vrajă –

Iubirea pentru tine-i complicată,

Din ce în ce, întinde a sa mreajă

Și-o simt mai dulce și mai delicată!

Și te iubesc cum n-am iubit vreodată,

Da, te iubesc cu drag și disperare,

Ești pentru mine cea mai dulce fată,

Suavă și gingașă ca o floare!

Din răsărit de soare de te-ai naște,

N-ai fi frumoasă precum ești acum

Și sigur niciodată n-aș cunoaște

Mireasma ta, iubito,-al tău parfum!

Din răsărit de soare-i începutul

Iubirii noastre cald împărtășite,

Căci ne iubim acum, iară trecutul

Îngroapă reticențe răvășite.

Dragoste cu năbădăi...

Dragoste cu năbădăi, cine-ar fi crezut să fie,

Între ea și doi flăcăi, ucenici de meserie?

Îi iubea pe amândoi, ce necaz pe capul ei!

Cum să ia unul din doi, c-amândoi sunt frumușei?

Se gândi: acum ce vrei? Ce mai, asta e brodeala,

Facem un menaj în trei... și-ncheiară socoteala!

Toată lumea s-a crucit, căci s-a dovedit să fie,

Trioul prea fericit, fără nicio dușmănie.

Au făcut copii și casă, așa, în devălmășie,

Un pluton lacom la masă au hrănit cu dărnicie.

Peste ani și-aduc aminte cum era în tinerețe,

Toți pe-o bancă stau cuminte, dând la trecători binețe.

Ca ei nu s-a pomenit nicăieri în țara asta,

De-aceea v-am povestit, s-o auziți și pe asta!

Durere

Simt o durere surdă când mă gândesc la tine,

Am fost îndrăgostiți, ne-a fost atât de bine,

Dar îndoiala oarbă sosit-a între noi;

Ne-am despărțit și, iată, din unul suntem doi!

Cum, oare, fericirea a fost întunecată

De despărțirea noastră, deloc planificată?

Ce-a fost frumos, azi, iată, e numai amintire,

Nu știu ce nu aș da pe-o clipă de iubire

Din partea ta, acum, că ești de neatins,

Pe-altarul fericirii, eu mă declar învins

Și simt un gol în suflet, cum nu am mai simțit –

Iubirea-a fost reală sau tu doar m-ai mințit?

Dar nu-i nimic, durerea, cum vine, o să treacă

Și voi găsi iubirea care pe-a ta s-o-ntreacă,

În alte brațe sta-voi și voi găsi amorul,

Iar fără de durere privi-voi viitorul!

E iarnă-n munți...

E iarnă-n munți, s-au pus troiene pe piscuri, văi și pe poteci,

Cad fulgi pufoși și cad alene pe cetinile de brazi reci,

E iarnă-n munți și lopătarii își scutur’ coarnele de stânci,

Iar urșii hibernează-alene în scorburile lor adânci.

Ies lupii-n haită să vâneze câte un cerb mai slăbănog

Și căprioarele mănâncă otava moale prinsă-n stog

De vânători și pădurarii ce au în grijă tot vânatul

În iarna asta; primăvara, le-or împușca. E-al lor păcatul!

Pe drumurile din pădure trec sănii-n șir, trase de cai,

Pline de strigăte voioase din piepturi prinse în alai,

Cu zurgălăi strânși la zăbală și cușme dacice pe cap,

Și chiote pe care munții, cât sunt de mari, nu le încap.

Pe pârtii se întrec schiorii în pluguri și în cristiane,

Iar cozile la teleschiuri dau încasări de milioane;

Miros de vin cu scorțișoară și țuică fiartă cu piper,

Dar faptul că sunt la dietă mă face-aproape să disper!

E iarnă-n munți, ca o poveste de pe tărâmul fermecat,

Aș sta mai mult, dar timpul liber îmi e de slujbă ferecat;

Mă-ntorc spre urbe cu tristețe , ce-a fost frumos s-a terminat,

Însă în suflet port amprenta sejurului de neuitat!

E soare iar...

E soare iar și zici că-i primăvară,

Haide, iubito, să ieșim afară,

În parcul vechi, cu arbori de castan,

În care ne-am plimbat, an după an!

Să depănăm doar amintiri sublime,

Și depănarea lor să ne anime

Al dragostei fior, să-l mai simțim,

Când, mână-n mână, pe alei pășim.

E soare iar, în suflet e căldură,

Și-afară-adevărată uvertură

De ciripit voios de vrăbiuțe,

Ce se zburlesc sub razele călduțe.

Haide, iubito, să fim iarăși tineri

Și să uităm, de luni și până vineri,

De părul argintiu și junghiuri,

Iar viața s-o privim din unghiuri

Mult inedite și utile:

În week-end nu mai luăm pastile,

Ci doar ”tablete” de amor,

Apoi pot liniștit să mor!

E toamnă iar...

E toamnă iar, iubito, plouă des,

Melancolia astăzi ne cuprinde,

Însă e viu același interes

Și dragostea în suflet se întinde!

Mi-ai apărut în cale într-o toamnă,

Când frunze ruginii cădeau pe-alei;

Erai, cum ești și azi, distinsă doamnă,

Frumoasă, de-i băgai în draci pe zei.

Eu te-am văzut, fiorul m-a cuprins,

În suflet am simțit privirea-ți vie;

Cu șansă, stăruințe, am învins:

Azi suntem doi, în strânsă armonie.

De-aceea toamna este bun prilej

De-aducere aminte-a tinereții –

Chiar dacă-i mohorâtă – frunze bej,

Nu ne-nconjoară mantia tristeții.

Și încă-o toamnă trece brumărie,

Dar ne iubim la fel ca-ntâia oară;

Hai să ciocnim un vin de razachie,

Privind cum stropii argintii coboară!

E toamnă...

E toamnă iar afară, împrejur, cărările-nfrunzite ne așteaptă,

Cu nerăbdare merg și pot să jur, că tu ești nelipsită, ca o treaptă

În calea către dragostea supremă, care se cuibărește între noi;

Iubito, sunt într-o dilemă: e bun sau rău un meteo cu ploi?

E bine să rămânem în odaie, cu cheia răsucită vinovat?

Ca un pretext va fi să vină-o ploaie, să nu mai coborâm deloc din pat,

Să depănăm la vise și alinturi, privind la ploaia ce ne bate-n geam,

Reamintindu-ne acele mituri și stihuri despre râu și ram.

Sau bine-ar fi să fie numai soare, să admirăm copacii arămii

Din parc, mergând la o plimbare pe lângă crizanteme, mii și mii?

Să mergem mai apoi la o terasă, cu must și sfârâitul de pastramă,

De mână să te țin, a mea frumoasă, pe nimenea tu să nu iei în seamă!

Apoi, pășind pe-al frunzelor covor, ce se așterne aur pe alee,

Să mergem către casa cu pridvor și strat înmiresmat de azalee,

Să ascultăm cum sus, prin nori, în zbor spre depărtări mai calde,

Se-ndeamnă stoluri de cocori, înșiruiți precum smaralde!

E toamnă-afară-a mea iubită, dar sufletul mi-e, iată, plin

De-o primăvară nesfârșită și-al tău neprețuit alin.

Cu tine-alături orice toamnă din emisfera boreală

E un nimic, sublimă doamnă, iubirea mea, vis de beteală!

E ziua mea...

E ziua mea și n-am niciun regret,

Azi fortuit am renunțat la tort,

Fiindcă m-am procopsit c-un diabet,

Însă sunt zdravăn, fac orice efort!

E ziua mea și nu-mi doresc prea mult:

Doar să mai scriu o nouă poezie,

Ce se-adresează publicului cult,

Care degustă-această fantezie!

E ziua mea și iată-i cer senin,

Fac astăzi primăveri vreo 54,

Dar vârsta, sincer, o resimt puțin,

Viața-i precum spectacolul de teatru!

E ziua mea, am fost felicitat

De cei ce mă iubesc, care contează,

Iar celorlați le spun că e păcat

Și-i voi trata așa cum mă tratează!

E-atâta primăvară-n noi...

E-atâta primăvară-n noi,

Când seva stă să izbucnească,

Făcând copacii să-nflorească,

Și ne-nfioară pe-amândoi!

E-atâta primăvară-n noi,

Când dau să iasă ghioceii

La tâmple, precum mielușeii,

Dar sufletul e tot vioi!

E-atâta primăvară-n noi,

Îndrăgostiți suntem mereu,

Indiferent cât e de greu,

Suntem ai dragostei eroi!

Eminului

Din cânt de doină și cuvânt,

Luceafăr te-ai născut

Și-ai pus cu pana legământ,

S-ajungi recunoscut.

Condeiul tău clocotitor

Lăsat-a moștenirea

Și-ai devenit nemuritor,

Asta ți-a fost menirea!

Sub tei, un somn odihnitor

Să dormi în paradis,

Coroanele de merișor

Te străjuiască-n vis!

Nicicând noi nu te vom uita

Și la mormântu-ți sfânt,

Prinos pios pe rând vom da,

Ca veșnic legământ!

Ești o minune...

Ești o minune-n viața mea,

Ai apărut când nu speram,

Blândă, cu ochi de peruzea,

Mirat de tine eu eram,

Căci mi-ai părut de neatins,

Distinsă, demnă, sfidătoare;

Timiditatea mi-am învins,

Ți-am adresat o întrebare.

Am discutat și ne-am plăcut,

Sunt sigur, n-a fost întâmplare,

A fost aproape un făcut

Și-aproape inima mă doare

De bucurie și-mplinire

C-am reușit să te cunosc.

Mi-am dat acuma întâlnire

Cu tine și miroși a mosc.

Ești o minune, știi și tu,

Sunt fericit să te iubesc

Și asta-mi umple sufletu’,

Ce pot să mai nădăjduiesc?

Ești vinovată...

Ești vinovată că iubesc, că știu ce e iubirea,

Și totul a venit firesc, extazul, fericirea,

Mi le-ai adus fără să știi, însă irezistibil,

Cu toate că eram copii și totu-i incredibil.

Ești vinovată că privesc cu mult curaj în viață,

Privirile nu-mi mai feresc de cei ce dau povață

Că suntem tineri și-i păcat să ne unim destinul,

Însă eu țin neapărat să devenim doar unul!

Ești vinovată pentru tot ce am pe-acest pământ,

Iar să te pierd aș fi netot și-ți spun, cu legământ,

Că va fi tot cum ne-am dorit în viața noastră nouă,

Căci sentimentele-au sporit, chiar de mă rup în două.

Între trecut și viitor, prezentul mă animă

Să-ți fiu iubit și ajutor cu dragostea-mi sublimă.

Ești vinovată, sunt și eu la fel de vinovat,

Că ești a mea iubită, iar eu al tău bărbat!

Ești...

Ești visul vieții mele, aievea împlinit,

Ești tot ce-n lumea asta mă face fericit,

N-aș mai putea să caut un plus de fericire,

Decât să-mpărtășești cu mine-acea iubire

Clocotitor-ardentă, ce sufletu-mi consumă

Și schimbă fără voie a inimii cutumă,

Ce-obișnuia să guste melancolia lunii

În nopțile de vară; azi suntem ca nebunii,

Prinși în drăgălășenii, cine mai vede luna,

Când trupurile noastre, din două, devin una,

Când mă săruți cu patos și mă îmbeți de tot,

De-al simțurilor clocot, în care simt că înot?

Ești muza, ești iubita și partenera mea,

Și-aceste versuri ție ți le voi dedica;

Știu, nu-i destul, pe-un soclu tu meriți a te pune,

Dar poate-n nemurire vei fi, când se vor spune!

Eu nu...

Eu nu scriu versuri pentru nemurire,

Căci tot ce e sub soare-i muritor,

Vreau să transmit vigoare și trăire

Prin vers, spre cel ce-mi este cititor!

Eu nu doresc nici laude, nici lauri,

Succesul este-atât de trecător,

Îmi e de-ajuns să fiu citit pe site-uri,

Trăiesc momentul, nu-i întâmplător!

Eu nu-s poet, sunt versificator,

Metafora-i străină pentru mine,

Eu spun povești în versuri, curgător,

Citește, deci, cu-ncredere, străine!

Eu știu...

Eu știu aroma dulce a castului sărut,

Ce mi l-ai dat în crâng pentru întâia oară,

Nu aș fi bănuit ce mult o să mă doară,

Căci pân’ la următorul, atâta a trecut!

Eu știu, iubirea-i mare și mulți o pizmuiesc,

E unică sub soare și noi, la fel ca ea,

Visez îmbrățișarea-ți sub scânteieri de stea,

Gingașă, pătimașă, de-aceea te iubesc!

Eu știu, vei fi a mea, acum și-ntotdeauna,

Chiar de, câteodată, îmi pare ireal,

Împărtășim, știi bine, același ideal,

Și ale noastre trupuri vor fi, din două, una!

Eu știu...

Eva

Din mine-ai fost alcătuită sau, mai precis, din coasta mea,

Tovarășă mi-ai fost sortită în lumea asta-atât de rea;

Îmi știi și bune, dar și rele, fără de tine ce-aș mai scrie?

Ar spune muzele, și ele, ca să mă las de poezie.

Tu ești gingașă ca o floare, dar și un spin de trandafir,

Dac-ai simțit a mea trădare, nu mă salvează sfântul mir

Sau cine știe ce canoane, mătănii și-altele la fel,

Însă poți fi ”de milioane”, dacă mă simți că-ți sunt fidel!

Iubită, mamă și soție, pe toate știi să le-mpletești,

De parcă toate numai ție îți este dat să le-mplinești!

Se spune c-ai fi mesagerul păcatului originar,

Dară eu văd numai misterul și te iubesc, iară și iar!

Ești marea binecuvântare din viața mea pe-acest pământ,

Chiar dacă dragostea mă doare, o port cu mine și-n mormânt,

Dar chiar și-atunci, de printre stele, voi coborî la tâmpla ta,

Oh, Eva visurilor mele, eu veșnic te voi aștepta!

Fătuca

Te-am văzut din depărtare, faină fată ești, fătucă,

Frumusețea-ți este mare; cum fac să te am, tătucă?

Moșule, nu-ș` ce să zic, și eu sunt la trup aprinsă,

Tânăr nu mai ești mata, dar îmi place să fiu stinsă!

Fata taichii, eu mai pot, dar de-o fi și-a fi să fie,

Mă oblig să-ți iau capot și-`a mai faină pălărie!

Zis și-apoi făcut, în luncă, sub cel mai stufos arțar,

Moșul dovedi să poată cât un tânăr armăsar!

Moșule, ce să-ți mai spun, nu-mi trebuie pălărie,

Nici capotul ăla bun, tu ești unul la o mie!

Poate ne mai întâlnim, ici, în lunca înverzită...

Ce să-ți spun, ca să zâmbim: mă făcuși azi fericită !

Fecioară Preacurată...

Fecioară Preacurată, din trupu-ți feciorelnic,

Născuși, precum se-arată, în chinul tău vremelnic,

Un prunc Dumnezeiesc, Isusul așteptat,

Prorocii cum grăiesc, iată, s-a arătat!

Tu, maica Lui preasfântă, regină între sfinți,

Ruga ce ne e frântă, te rog să ne-o asculți,

Minunea ta măreață, tu fă-o pentru noi,

Căci atârnăm de-o ață în viața cu nevoi!

Păcatul tu ni-l spală și fă-ne precum crinul,

Și pune-le o pală la cei ce vor veninul,

Credința ne-o-ntărește și fă-ne miei curați,

În turma ta ce crește, să devenim ca frați!

Adu-ne și nădejdea în ceas de rătăcire,

Condu-ne sufletul spre crez și fericire!

Toți sfinții-ți țin alaiul, în ceruri și genuni,

Tu ne deschide raiul și fă-ne mult mai buni!

Cântări de bucurie ți-aducem într-un glas,

Iar glasul, cu tărie, este-nsoțit de bas,

Cu mare exaltare cântăm și te slăvim,

Căci tu, mijlocitoare, ești tot ce-i mai sublim!

Femeie

Iubită, adorată, soție, soră, mamă

Sau fiică, nepoțică, tu ești un univers

Și-n lipsa ta, știi bine că totul se destramă!

E-un sentiment ce nu pot să-l reproduc în vers.

Ești jumătatea noastră la bine și la rău,

Suntem indestructibili când suntem împreună,

E unic sentimentul când sunt în jurul tău,

Când ne plimbăm alene și ne ținem de mână.

Ești mamă iubitoare și-atât de devotată,

Nu pui geană pe geană, în noapte alăptând,

Mă ierți cu ușurință dacă-ți greșesc vreodată,

Când plec, mă cheamă dorul să te revăd curând.

Iubită drăgăstoasă, ești blândă căprioară,

În brațele-ți gingașe aș sta o veșnicie,

De parcă aș iubi pentru întâia oară,

Iar dragostea ce-mi dai este o simfonie!

De mii de ani poeții îți dedicară versuri

Și tot n-au reușit să-ți zugrăvească firea,

Coloană vertebrală în aste universuri,

Femeie, consecvent, tu îți găsești menirea!

Floarea iubirii...

Floarea iubirii greu îmbobocește,

Petalele-și desface cu sfială,

Mirabilă culoare deslușește

Corola sa, fără îndoială!

Floarea iubirii este trandafirul,

Catifelat, frumos mirositor,

Asemenea precum potirul,

Cu elixir înrobitor.

Floarea iubirii ești chiar tu, iubito,

Îmbujorată ca o garofiță,

Ești unică, neprețuito,

Curată ca un ram de viță!

Gând călător

Te port cu mine-alături în gândul călător,

Ce mi te-nsuflețește, mirabilă-amintire,

Iubirea dintre noi nu-i lucru-ntâmplător,

Nu-i de pe-o zi pe alta și nici o nălucire!

Te port cu mine-alături în gândul călător,

Tu, muza mea călină, tu, floare între flori,

Balsam ești pentru suflet și mare ajutor,

În lupta cu fantasme ce des îmi dau fiori!

Te port cu mine-alături în gândul călător,

Ce zboară către tine când viața ne separă,

Te văd aievea-n vălul opac, seducător,

Al norilor din cerul iubirii de-astă vară.

Te port cu mine-alături, în gândul călător,

Dar timpul e prea scurt, fiindcă-s muritor...

Iarna

Toamna s-a retras grăbită de pe-ntinsul boreal,

Iar pădurea zgribulită s-a gătit azi ireal,

Peruzele și ciubuce scânteiază rece-n soare,

Pe copacii care-așteaptă zilele de grea ninsoare.

Și-ntr-o zi, pe negândite, a-nceput să fulguie,

Să se-aștearnă un brocart, unde să se zbenguie

Toți copiii-mbujorați ce fac oameni de zăpadă,

Săniile trag de-a rândul, frigul fără să îl vadă.

Clinchete de clopoței se aud în sat, pe văi,

Câinii latră vehement către grupuri de flăcăi,

Sănii mici, trase de cai, trec prin albele troiene

Și din coșuri de căsuțe ies fuioarele, alene.

Pe la streșini stau ”trofee” de la Ghiță cel defunct,

Care-a cunoscut cuțitul și nu a avut instinct

Să își părăsească țarcul, astfel viața să și-o cruțe;

A ajuns cârnați și șuncă, afumate-n cămăruțe.

Iz de cozonaci cu nucă și vin fiert cu scorțișoară,

Cetină de brad și pruncii, care liniștit coboară

Să ureze doar de bine la cinstiții gospodari;

Toți îi omenesc cu mere și plăcinte de-alea mari.

Asta-i iarna la români, ce din neam în neam se știe,

De Crăciun tot omu-i bun, chiar de este-n sărăcie,

Din puținu-i dăruiește celui care-i mai sărac;

Dar din dar se face Raiul și... pocnește încă-un drac!

Îmbrățișarea iernii...

Îmbrățișarea iernii, hlamidă de cleștar,

Cuprinde toată firea și ne aduce-n dar

Steluțe miliarde și ger năprasnic, rece,

Pe geamuri flori de gheață, iar ziua iute trece.

Troiane de zăpadă s-au așternut afară,

Pe derdeluș e coadă, copiii au dat sfară:

La noapte vine Moșul, cu sania-i de vis,

Și-n ea sunt daruri multe, făcute cu dichis!

Iar bradul de Crăciun a fost împodobit

Cu globuri și beteală, lumini cum n-am gândit.

E-atâta veselie în casa noastră dragă,

Ca să-l pândesc pe Moșul, voi sta o noapte-ntreagă!

Îmbrățișarea iernii aduce bucurii

Pentru întreaga lume – mai mult pentru copii!

Bine-ai venit tu, iarnă, un an te-am așteptat,

Cu-atâtea sărbători, de vis, de neuitat!

În mine...

În mine versul caută răspunsul

La întrebări ce sunt fundamentale:

O coală poate fi tot universul

Sau poate fi doar șir de vorbe goale?

O coală așternută de cuvinte

Poate schimba ceva în univers

Sau poate un poet care se minte,

Să oglindească adevăru-n vers?

În mine zace adevărul și minciuna,

Pe amândouă pot să le așez în vers

Și poți să spui că mie mi-e totuna,

Dar tot ce n-am crezut, pe loc am șters!

Imaginația mă poartă orișiunde,

Dar ce-i frumos, chiar de-i imaginat,

În suflete de cititori pătrunde,

Și scriu, sperând că e apreciat.

De-aceea, când citiți o poezie,

Cu sufletul primiți-o și cu tâlc,

S-o înțelegeți, fiindcă cel ce scrie,

Cu drag cuvintele le-a reunit în pâlc!

În suflet...

În suflet, toamna lasă urme-adânci,

Tristețea ruginie a frunzelor căzute

Pe munți, pe dealuri și pe joase lunci,

Se răspândesc, de vânt fiind bătute.

Afară-i frig, și ceață, și-nnorat,

Și stă să plouă, pentru-a câta oară?

Iubito, doar prezența ta m-a bucurat,

Inima a-ncetat să mă mai doară!

În suflet simt căldura-ți iubitoare,

Iar chipul diafan m-a fermecat

Și vocea ta discretă,-ncântătoare,

Cu melodia ei m-a vindecat.

Durerea ce-o sădise anotimpul

M-a părăsit de tot, sunt fericit,

Și poate că-mpreună ar fi timpul

Să fim un cuplu nou statornicit!

Înger sau demon?

Înger ești sau demon, poate,

Sufletul mi-ai subjugat,

Mințile nu-mi mai sunt toate,

Liniștea mi-ai alungat.

Când ți-am întâlnit privirea,

Inima mi-a tresăltat,

Nu mai uit că potrivirea

Întâlnirii mi-a lăsat

Gustul dulce, dar și-amar;

Aș dori-o repetată,

Dar n-am îndrăznit măcar

Să-ntreb dacă ești tentată.

Te visez de-atunci întruna,

Nopțile îmi stăpânești.

Înger, demon? Mi-e totuna,

Totul e să mă iubești!

Învățătoarea

Copil fiind, mersei la școală, în prima zi, cu pasul șovăielnic,

Întâmpinat fusei cu o domoală răbdare, precum un pomelnic

Rostit cu fermitate, dar cu evlavie și cu rigoarea celuia ce știe,

Ce importantă e cea ce va să vie, în viața-mi de școlar o bucurie;

Înaltă nu prea mult, dar impozantă, o ființă-așa de importantă,

În viața-mi fragedă, pasantă, să fie totdeauna elegantă,

N-am cunoscut ulterior, mi-a fost mereu de ajutor

În a-nțelege mai cu spor, ce-i bun ca să-mi creez un viitor.

A cărții slovă ne-a-nvățat, pe toți școlarii de un leat,

Și a ținut neapărat să stăm uniți, nu separat,

În universul recreat de-al buchiei grai imaculat.

Aș vrea și-acum, cu-adevărat, să fiu din nou acel băiat,

Avid de-a ști, citind pe brânci, în recreații, între bănci.

Cu ochii ei – sclipiri de stânci, ne tot scruta: „Voi sunteți țânci!

Istoria să o-nțelegeți, în viață ca să știți s-alegeți

Ce-i bun, căci altfel, voi culegeți ale dizgrației săgeți!

Literatură, geografie, tot fundamentul să vă fie,

A vieții grea caligrafie, spre altfel de filozofie!”

Anii-au trecut, ne-am revăzut, blândă precum am prevăzut,

Ninsoarea-n păr doar i-a căzut și focul din privire parcă i-a scăzut.

Eu, om matur, la casa mea, pensionară veche ea,

Mi-a mulțumit pentru că ea a stat mereu în mintea mea.

Prin lume, unde-am tot umblat, eu cărți poștale i-am expediat,

Ce bătrânețile i-au mângâiat, știind că eu nu am uitat!

S-a dus acum, e printre îngeri, nu am cuvinte și nici plângeri,

Când văd icoana ei, am strângeri și lacrimi de-amintiri, și-atingeri

dureroase-n suflet...

(În memoria învățătoarei mele, Raisa Ciobanu)

Irizații

E noapte și privesc la stele,

Mă minunez și mă-nspăimânt,

Cât de pierdut sunt printre ele...

De n-ar fi pașii-mi pe pământ!

Minuni lucinde, irizații,

În bolta cerului sclipinde,

Iubiri inspiră sau dizgrații,

Spre ochiul care le cuprinde.

Apare-apoi o stea pustie,

Ce defilează printre soațe,

Iubito, dacă-ai fi cu mine,

Ți-aș strânge sânii între brațe,

Ți-aș închina una din stele,

Iubirea-mi să pecetluiască,

Dar vorbele îmi sunt tembele,

Iar gura-mi este ca de iască.

Tovarășe din `naltul bolții,

Ce știți lucind a mea iubire,

Eu sufăr, voi nu suferiți,

Nepăsătoare-n nemurire!

Târziu, în noapte, mă retrag,

Nemângâiat de constelații,

Dar tot mă mai întorc din prag,

S-admir a` stelelor pulsații...

Iubire, te iubesc...

Iubire, te iubesc cum n-am iubit

Și n-o să mai iubesc vreodată-n viață,

Ești sentimentul ce mă face fericit,

Chiar dacă-atârni ades de-un fir de ață!

Iubire, dezinteresată și blajină,

Tu miști hotare și împărății,

Aduci în inimă mereu lumină,

Nu știi de-avere și de bogății!

Tu guvernezi întregul univers,

Iertând, iubind și netezind cărarea,

Chiar scrierea acestui simplu vers

Ți-o datorez, tu inspirând lucrarea!

Și de vor fi din cei nefericiți,

Ce încă nu ți-au cunoscut fiorul,

Tu să-i cuprinzi și să-i faci fericiți,

Ca să cunoască dragostea și dorul!

De-aceea te iubesc și te ridic

Pe soclul nemuririi tale,

Poemu-acesta ție ți-l dedic,

Ca o corolă plină de petale!

Iubirea-i o culoare...

Iubirea-i o culoare roșu-aprins,

Un sentiment sublim, de neînvins,

Ea crede, iartă și nădăjduiește,

Coloane către infinit clădește.

Iubirea-i sentiment ardent,

Când te cuprinde, pari absent,

Iar important e doar cel care

Împărtășește-a ta candoare.

Iubirea-i tot ce-i bun în viață,

Ne dă un sens, ne dă speranță,

Uităm de vanități, orgolii,

Putere-avem s-atingem polii.

Iubirea-i tot ce ne putem dori,

Doar la lumina ei poți înflori.

Tu, omule, iubește cu putere,

Aceasta-i cea mai mare-avere!

Iubiri marine

Pe plaje-aurii ne cheamă iubirea,

Iar marea, și ea, cu sublimu-i tumult.

Hai vino, iubito, ne este menirea

Să ne iubim acum și mai mult!

În briza marină scâncesc pescărușii,

Cu zborul lor lin plutesc spre-nălțimi,

Te-aștept să apari pe latura ușii,

În zorii de zi marini și sublimi.

În marea-nspumată, pășind împreună,

Apoi înotând alăturea-n larg,

Să-ncepem o zi pe-ndelete, mai bună,

Și s-admirăm cu nesaț un catarg

Al unei corăbii ce trece pe-alături,

Purtând călători și iubirea în ea!

Mereu înotând, nu poți să te saturi

De mare, decât apărând prima stea.

Și-nfometați, obosiți, dar ferice,

O masă frugală vom lua amândoi,

Apoi vom dormi, amândoi o matrice,

Pe plajă sub stele cu miile, roi...

Iubita mea cu ochi de peruzea...

Iubita mea cu ochi de peruzea,

Te-mbrățișez cu sufletul din mine,

Să se-ncălzească pielea-ți ca o nea,

De stelele din nopțile senine,

Să-ți fiu aproape chiar numai în gând,

Când depărtarea pașii ni-i desparte;

Eu mă gândesc la tine nopți la rând,

Să te visez, dar visele-s deșarte,

Nu te găsesc în ele-n bezna nopții,

Scenarii doar, fantastice, visez,

Dar știu c-aștepți desfășurarea sorții,

Când eu veni-voi să te vizitez.

Nimic atunci nu ne va despărți,

Vom fi un singur trup și-un singur suflet,

Doar bucuriile le-om împărți

Și vom simți că am trăit complet!

Iubita mea…

Iubita mea cu ochi ca marea

Şi părul unduind bogat,

De câte ori privesc la dânsa,

Gândul mi-alunecă-n păcat!

Iubita mea cu gât de lebădă,

Ca de Praxiteles sculptat,

Să ne iubim, căci în clepsidră,

Timpul se scurge şi-i păcat!

Iubita mea cu sâni ca neaua

Şi torsul zvelt, ameţitor,

Miroşi a tei şi-mi trece ziua,

Cum să te-mbii în dormitor?

Iubita mea, picioare de gazelă,

Cu mers grăbit şi-unduitor,

De cum te văd, devin o santinelă

A dragostei ce-ţi port clocotitor!

Iubita mea, eşti unică sub stele,

Iubirea noastră-i tot ce am visat,

Te-am plăsmuit în visurile mele

Şi iată, Dumnezeu, azi, mi te-a dat!

Iubita mea, e noapte-acum, târzie,

Voi adormi curând cu tine-n gând,

Obolu-ţi dat e-această poezie,

Citeşte-o şi păstrează-mă în gând!

Iubito, nu mă chinui…

Iubito, nu mă chinui, mi-ai spus că și tu mă iubești,

Că dragostea va dăinui, că sentimentele-s firești,

Că doar puțină gelozie ar fi ca sarea și piperul,

Eu cred c-ar fi o nebunie ce ar strica de tot misterul!

În dragostea adevărată, primești mai mult decât tu dai

Și împlinirea, de îndată, te face să te simți ca-n rai,

Simți tâmplele cum îți zvâcnesc, cum inima în piept îți bate,

Iar ochii se-mpăienjenesc, având un dor de libertate

A simțurilor, ce exultă de-al pătimașului lor dor,

Să te mai strâng o dată-n brațe și liniștit, apoi, să mor!

Dar tu nu vezi, nu simți, nu vrei să rezonezi cu-a mea iubire,

Iar disperarea că mă minți m-aruncă-aproape în bolire!

Dar nu-i nimic, voi căuta în alte brațe fericirea,

Căci pe pământ, pot să afirm, nimic nu e precum iubirea!

Iubito...

Iubito, când privirea ni s-a intersectat,

Cred că Dumnezeirea ne-a binecuvântat,

Tot răul și mâhnirea s-au risipit subit,

Când chipul tău feeric, eu l-am descoperit!

Pluteam ușor ca vântul, cu inima bătând,

Să îți descopăr casa, să te revăd curând,

Iar tu, ca o felină, cu mersu-ți grațios,

Mergeai ușor ’nainte-mi, iar eu priveam sfios.

La jumătatea străzii, tu te-ai întors subit,

Iar eu, timid ca mânzul, pe loc am înlemnit;

Tu mi-ai zâmbit șăgalnic, cu vocea cristalină

M-ai întrebat alene: „Cunoașteți vreo vecină?

Nu v-am văzut în zonă, dar sunteți cunoscut!”

Și-așa, din vorbă-n vorbă, idila a-nceput.

Și-acum, când trecem strada prin locul potrivit,

Îmi spui cu bucurie: ”Aici ne-am întâlnit!”.

Trecut-au anii-clipe și toți cu fericire,

Alăturea de tine - fântână de iubire;

Iubita mea, știi bine ce mult eu te iubesc,

Și numai lângă tine vreau să îmbătrânesc!

Și-apoi, inevitabil, când moartea ne-o scinda,

Acel rămas în viață cu flori s-o perinda,

S-aprindă o lumină la locul cel de veci

Și pân’ la revedere, să verse lacrimi seci.

La ceas de taină...

La ceas de taină, îngeri coboară din ceruri,

E vremea râvnei contra marilor ispite,

În suflet toți păstrăm mici juvaeruri,

De pesimism pot fi ușor răpite.

La ceas de taină, umbre mă-nconjoară,

Nemărginirea infinitului mă doare,

De parcă l-aș simți întâia oară,

Eu mic și el atât de mare.

La ceas de taină, iarăși eu te-aștept,

Să fii acum crăiasa visurilor mele,

Să pot ca să te strâng la piept,

Uitând de toți, de toate și de rele!

La gura sobei

E iarnă-afară, ninge liniștit,

Cu fulgi de nea în tainic dans tăcut,

De basme noi cu toți ne-am amintit,

La gura sobei cercul l-am făcut.

Bunica deapănă iar amintiri

Și basme cu Ilene Cosânzene,

Iar noi, copiii,-n ochi avem luciri,

Pe-alocuri încețate de Moș Ene.

Ferestrele au înflorit de ger,

În mii de albe flori de peruzele,

Ce răspândesc un aer de mister,

Amplificat pe laturi de perdele.

Gutuile se coc la foc mocnit,

Într-o firidă de la teracotă,

Mireasma este de nedefinit

Și nerăbdarea noastră fără cotă.

Bunicul ne privește visător,

Cu ochii plini de drag și bunătate;

A fost și el cândva fecior,

S-au dus și ani, s-a dus și sănătate.

Noroc că-i ținem treaz curajul,

Cu veselia noastră fără leac,

La gura sobei stă tot anturajul,

E iarnă-afară, chiar și-n prepeleac...

La pas...

La pas domol mărșăluiesc,

Pe drumul vieții solitar,

Sunt sigur azi că te iubesc,

Nu îndrăznesc să sper măcar

Că ai putea și tu, cândva,

Să mă iubești măcar un pic

Și nu m-ar crede cineva,

Cât par de ne-nsemnat și mic

Fără de tine și-al tău glas,

Ce mă-nfioară când șoptești

Cuvintele de bun rămas,

Când spui c-ai să mă părăsești.

La pas domol merg și acum,

Chiar dacă tu m-ai părăsit,

În viață-mi caut un alt drum,

Căci soarele a răsărit,

Și pasul meu domol, dar ferm,

În căutarea fericirii,

Va poposi pe un alt țărm,

Al mării-albastre a iubirii.

Lăsați-mă să scriu...

Lăsați-mă să scriu noianul de cuvinte,

Ce-n suflet clocotește și-n inima bătând,

Condeiul să-l reverse pe pagini, înainte

De-a zorilor ivire, ferestre luminând,

Poemul despre viață, poemul despre lume,

Despre deșertăciunea ființei pe pământ

Și despre greutatea de-a-ți face un renume,

De a-l purta cu cinste, dincolo de mormânt!

Poemul de iubire, al dragostei depline,

Ce-nnobilează viața și-o face minunată,

Să-l scriu cu dăruire în vorbe mai puține,

Dar care să cuprindă simțirea pură, toată.

Dă-mi, Doamne, stăruință și scrisul curgător,

Ca să așez cuvântul sub forma poeziei,

Ușor s-ajungă-acesta sub ochii tuturor

Și de folos cititul le fie, fanteziei!

Luceafărului

Luceafăre din Ipotești,

Astăzi te-ai stins din viață,

În amintirea noastră ești,

A îngerilor față.

Condeiul tău clocotitor

Ne-a lăsat moștenirea,

Tu devenind nemuritor

În toată omenirea.

Să-ți fie somnul liniștit

Și îngerii să-ți cânte,

Mireasma teiului iubit

Mereu să te încânte!

Noi nu te vom uita în veci,

La ale tale sfinte moaște

Vom da prinos de lacrimi seci,

În fiecare zi de Paște.

Dormi liniștit!

Lui Ioan Gyuri Pascu

Ai fost actor și menestrel,

Ne-ai bucurat pe toți cu harul

De-a ne sădi în inimă un țel

Și-n suflet bucuria, nu amarul.

Erai în floarea vieții, manifest,

Și dăruiai la public bucuria,

Erai știut din vest până în est,

Din sud în nord, în toată România!

Te-ai stins, rămâne un mister,

Ce legități are Dumnezeirea,

De-a luat ce-a fost mai pur la cer

Și ne-a lăsat în loc mâhnirea.

La crucea ta, noi nu vom plânge,

Căci știm că ai ajuns în Rai,

Iar când acolo vom ajunge

Și noi, te vom găsi un Crai

În ceata îngerilor lider,

Cântând din liră și chitară,

De-aceea Gyuri, te consider

Cel mai ilustru-n astă țară!

Adio acum, tu mergi în Eden,

Și lași un gol imens în urmă,

Țărâna să îți fie loden,

Când cerul geme și se curmă!

Luna

Nopți mirifice ne-aduce

Luna care-n cer străluce,

E o doamnă printre stele,

Purtând gândurile mele.

Tu, crăiasă, Lună dragă,

Îmi știi dragostea întreagă,

M-ai văzut în lungi plimbări

Pe a nopților cărări,

Cu-a mea mândră drăgăstoasă,

Subțirică și frumoasă!

A plecat de lângă mine,

Departe, prin țări străine,

Să-și cate norocu-n lume,

Iar eu nu-i mai știu de nume.

Tu, crăiaso, Lună dalbă,

Spune-i că-i precum o salbă

Pentru mine, pentru noi,

Și să vină înapoi!

Dragostea să ne unească,

Copilașul să ne crească,

Iar când el va fi mai mare,

Îl vom scoate la plimbare,

Pe cărări de noapte bună,

Ca să-l vezi tu, dragă Lună,

Rodul dragostei cunună,

Nășit sub un clar de Lună!

Noapte bună!...

Mai dă-mi...

Mai dă-mi înc-o speranță că te voi revedea,

Cu toată nerăbdarea te voi întâmpina,

Chiar dacă viitorul nu îl poți prevedea,

Nu-mi omorî speranța, nu o poți ruina!

Mai dă-mi o-mbrățișare când ne vom întâlni,

Adu-ți aminte ziua când noi ne-am cunoscut

Și poate sentimentul cel nou va cumpăni

Sau poate că iubirea în tine-a renăscut,

Și vei fi iar aceea ce m-a iubit intens,

Înțelegând iubirea ce-ți port cu stoicism,

Că are plinătate și sentimentu-i dens,

Nu poate fi privit deloc cu scepticism!

Mai dă-mi, deci, iară șansa să te recuceresc

Și n-o să ai regrete, cuvântul meu e gaj,

Să am din nou în preajmă surâsu-ți îngeresc,

Și voi avea putere, și voi avea curaj!

Mama

În memoria mamei mele Ioana (Oița) Preda

În chinuri grele m-a născut,

M-a alăptat și m-a crescut,

Condeiu-n mână mi l-a pus,

La școală când m-am dus.

Iubire caldă cum mi-a dat,

Eu nicăieri n-am mai aflat,

Căci toate mamele ne sunt

Ca niște zâne pe pământ.

Trecut-au anii, dar și-acum

Sunt tot același, nu știu cum,

În fața ei sunt tot fecior

Și de povețe-ascultător.

Dar ea, o văd, a-ncărunțit,

Iar ochii ei abia mijit

Mai văd; se mișcă chinuit,

Ce nu aș da să văd c-a-ntinerit!

S-a stins discret, cum a trăit,

Când se crăpa de răsărit,

Cu toți copiii căpătâi,

Ca o prințesă, cea dintâi.

Din cer, de unde te-odihnești,

Tu, mamă, să-mi mai spui povești,

Atunci când îmi apari în vis,

Blândă, în verde paradis!

Mamei

În memoria mamei mele Ioana (Oița) Preda

O văd și-acum cu șorțu-n brâu, o tânără mămică

Era, iar eu un prunc zglobiu, ce nu știam de frică.

Spăla rufele molcom și-atunci când se-odihnea,

Sugeam la pieptu-i lacom, iar fața ei zâmbea.

Bucătăria-i strălucea de curățenie,

Credința ei îi aducea har de sfințenie!

Ea m-a-nvățat să buchisesc, și slova, și cuvântul,

I s-a părut lucru firesc să-mi ceară legământul,

Să fie cartea lucru sfânt în viața mea de-atunci,

Și m-am ținut de legământ, și-am învățat pe brânci!

Mâncare bună ca a ei, aiurea n-am mâncat,

Iar florile-i de brebenei, din geam, i le-am visat!

Tot ea m-a dus de mână, în prima zi, la școală,

Și mi-a zis deodată, cu vocea ei domoală:

„Să fii ambițios, să nu mă faci de-ocară!”,

Iar eu o ascultai și mi-a fost de folos,

Încât am studiat din zori până în seară.

Trecură ani la rând, plecai în cătănie,

Cine-a venit plângând, cu bunătăți o mie?

Tot mama, draga mama, căci cine să o știe,

Când luai la facultate, cu câtă bucurie,

Mi-a cumpărat de toate, fără vreo datorie!

Mi-a spus atunci, „băiete”, cu glasu-i cumpătat:

„De-armată și de moarte nu poți să fii scăpat!

Tu cată să fii falnic și să-ți faci datoria,

Căci Dumnezeu e darnic și îți va da simbria!”

Trecură astfel anii, copilul de-altădată,

Care sugea la sânu-i, ajunse și el tată!

Cu mare bucurie ne-ntâmpina pe toți,

Pe mine și soție, și pe ai ei nepoți!

Anii i-au pus la tâmple corole argintii,

Și-o-ndeamnă să-și contemple toți anii timpurii,

Aievea ne revede, pe când eram copii,

Cu ochii-i ofiliți de bătrâneți târzii.

S-a stins precum a fost, în zori de dimineață,

Discret, în zi de post, cu zâmbetul pe față.

„Mămico, tu, cu șoapte, din verde paradis,

Mă vizitează-n noapte, te rog, apari în vis!

Să fiu, ca altădată, copilu-ți răsfățat,

Cu mâna-ți fără pată în părul meu roșcat!”

Marea

Cu talazuri azurii lapidează stâncile

Și în spume alburii barbotează scoicile;

În văzduh, doi pescăruși își dispută un stavrid,

Briza răcoroasă-i mană pentru orice individ!

Soarele strălucitor, plaja de nisip o-ncinge,

Iar ca să plonjezi în apă, dorința n-o poți învinge!

Un delfin ce ”patrulează” face tumbe-aeriene,

Însoțit de un alai, de femele-a` lui sirene.

Un cargou în depărtare defilează majestuos,

Dând semnale de sirenă către un impetuos

Bric, ce dă să-i taie calea, abătându-se din curs.

Riscă chiar o catastrofă, parcă este la concurs!

Un pescar în cherhana își repară plasele

Și pândește un răgaz să-și întindă oasele;

Dimineață-a fost în larg și e tare mulțumit,

Un banc de stavrid în plasă nu știu cum i-a nimerit!

Plimbăreții de pe plajă își învârt umbrelele,

Perechi de îndrăgostiți își trăiesc novelele,

Doi copii clădesc cu artă la castele de nisip,

Guvernanta lor așteaptă, răspunzând la câte-un bip.

Câte-un zmeu, ici-colo-nalță câte-un tânăr mai activ,

Briza-l umflă săltăreață, fără aparent motiv,

Doar bătrânii lâncezesc sub umbrele, emotivi,

Dac-ar fi mai tinerei, poate-ar fi și ei activi!

Ziua trece nesimțită, iată-acum s-a înserat;

Mare, te lăsăm, iubită, către casă am plecat!

Zi de zi vom reveni, cât vom mai avea vacanța,

Pe-al tău litoral de vis, chiar aicea, în Constanța!

Melancolie...

Melancolie, dulce agonie, tu mă cuprinzi în brațele-ți ades,

Tu poți să fii o simfonie sau un vacarm de ne-nțeles!

Rememorez adesea timpul când fericit copil eram

Și-mi amintesc cum băteam câmpul, cărările ce le știam,

Din codrul verde, drag prieten; cu alți copii le străbăteam.

Îmi amintesc vag de căsuța în care am copilărit,

Pe mama-n prag, dar și măsuța pe care scrisu-am buchisit,

Văd școala și apoi liceul, cu dascălii și-ai mei colegi,

Fiorul dragostei, întâiul, ce cauți să îl înțelegi,

Revăd trecuta tinerețe, cu nebunii și împliniri,

Ce-au avut rostul să mă-nvețe valoarea sincerei iubiri.

Cu tâmplele-argintii, știu bine valoarea ei neprețuită,

De-aceea, cea de lângă mine va fi mereu, mereu iubită!

Melancolie, dulce agonie, mă rup acum din mreaja ta,

Mi-ai dat clipe de reverie, de-aceea nu te pot uita!

Mor clipele, iubito...

Mor clipele, iubito, și noi în rând cu ele,

Murim pentru-a renaște mereu îndrăgostiți,

Cu fiece secundă culegem praf de stele,

Pentr-o iubire care ne face fericiți!

Mor clipele, iubito, dar cine să le plângă,

Când mor de fericire, cu rostul împlinit,

O viață de iubire nu poate să ajungă,

Ca să percepi că timpul este un bun finit!

Mor clipele, iubito, dar lasă-n urmă anii

De împliniri și vise care s-au perindat,

Alăturea de tine nu-mi pasă de litanii,

Căci universul nostru este nemăsurat!

Neant

Visez cu ochii larg deschiși

Genuni în care mă cufund,

Sub floarea albă de caiși

Aș vrea din temeri să-mi ascund.

Sunt demon, dar și demiurg,

În universu-mi de neant,

Cu visele care se scurg

Încet de tot, halucinant.

Plutesc apoi prin zări celeste,

Cum noaptea numai le visam,

Spre steaua care nu mai este,

Să-mi licărească de la geam.

Văd galaxii și constelații,

Bengale focuri cosmice,

Cu reciprocele relații,

Cel mai adesea pudice.

Cobor abrupt, ies din neant

Și văd orașul adormit;

Atunci ceasornicul galant

Îmi dăruiește-un țârâit.

A fost un vis, o nălucire,

Cum deseori mi s-a-ntâmplat,

Neantul punea stăpânire,

Ceasornicul iar m-a salvat!

Nedespărțiți

Suntem nedespărțiți de când ne știm,

Iubirea ne-a unit și ne unește,

Spre viitor cu liniște privim,

Cum orice cuplu strâns unit privește.

Au fost și valuri, și furtuni în viață,

Corabia iubirii a plutit;

Iubirea iartă și răsfață,

Căci sentimentul e necontenit

Alimentat de noi și noi efluvii,

Manifestări, drăgălășii,

Inseparabili, putem știi

Ce este nemurirea, prin copii!

Și când va fi ca să ne despărțim,

Când pe-unul bătrânețea îl va stinge,

În vise dragi, din nou să ne-ntâlnim,

Cum numai dragostea poate învinge!

100

Nemuritor

Visez c-aș fi nemuritor,

Reîncarnat într-un condor,

Zburând pe coama munților

Și-n oglindirea apelor.

Te-am întâlnit în al meu zbor,

Tu condoriță, eu condor,

Credeam că vii din viitor,

Fiind copleșit de al tău dor.

Am șuierat atunci în cor:

„Nimic nu e întâmplător!”

Ne-am mai văzut – eu vânător,

Tu șoim pe vârful munților!

Am mai trăit și am să mor,

Reîncarnat, nemuritor,

C-o dragoste rămân dator,

Doar ție, scumpul meu odor!

Ne-om revedea și-n viitor,

În adâncimea apelor,

Ori în înaltul norilor,

Sau bătând colbul străzilor.

Nemuritor...

101

Noapte de aprilie

Soarele încet apune peste codri și câmpii,

Iar pe bolta-ntunecată, stelele se-adună mii,

Susur de izvoare molcom se aude-n depărtare,

În zăvoaie aprig cântă câte o privighetoare.

Greieri, „cri-cri-cri ”, în beznă, enigmatici se aud,

Luna se ivește-n zare, roua frunzele le ud`,

Cucuvele rătutite își lansează vaietul,

Brotăcei orăcăind invadează plaurul.

În oraș e liniște, totul pare părăsit,

Doar prin gară huruie un mărfar hodorogit,

Luminițe pâlpâie și se sting în depărtare,

În crâng ies și mișună sute de viețuitoare.

Somnu-și pune-ncet pecetea peste trupuri ostenite,

În tărâmul viselor, mințile-s ademenite,

Doar un paznic mai veghează într-al nopții întuneric,

Contemplând cu detașare tot acest fundal feeric.

Latră-un câine către lună, alții-l întovărășesc,

Pentru cine îi aude, poate fi chiar pitoresc!

Cu un ”cucurig” marchează miezul nopții negreșit,

Un cocoș ce are-n pază ouăle pentru clocit.

Pe o stradă, un jandarm, patrulând de rond agale,

Trage molcom din țigară și se leagănă de șale,

În lumina cea opacă, răspândită de neoane,

Pare-un paj de Curtea Veche, străjuit de lampioane.

102

Doar o crâșmă nu s-a-nchis și e plină de cheflii,

Care sunt clienți fideli, beți și plini de datorii,

Și-un bordel mai e deschis, până înspre dimineață,

Este plin de amatori de amor tocmit la piață.

Luna-și plimbă strălucirea în înaltul boltelor,

Somnul pune stăpânire și pe iarba holdelor,

Doar zefirul mai veghează, unduindu-le ușor,

Boarea lui desăvârșește pâlpâitul stelelor.

Este vremea ca poetul să se ducă la culcare

Și să retrăiască-n visuri ultima lui compilare,

De-o plăcea la cititor, să îi dea un Like, cum dară,

Iar de nu, să-i scrie-n comment :”Te-am citit așa-ntr-o

doară!”.

Noapte bună!

103

Noapte de dragoste

Noaptea ușor s-a coborât cu umbrele-i în vale,

Eu sunt puțin posomorât și plec spre mândra-agale.

Miresme dulci de liliac se simt și versul mi-e sărac,

Să spun de ce-s așa posac și merg ca-n gaură de sac.

Mai decuseară ne-am certat, din te miri ce, cum oare?

Azi sunt atât de afectat, iar sufletul mă doare!

Mă va primi, ne-om împăca, va fi iar iubitoare?

Zefiru-mi suflă: „Da, cum nu, e-a ta privighetoare!”

M-apropii, iat-o în pridvor, pe mine mă așteaptă,

Cu ochii lăcrimând de dor, coboară câte-o treaptă.

N-așteaptă să ajung la ea: “Iubite, tu mă iartă!

Ce s-a-ntâmplat cu dragostea, de ce-am ajuns la ceartă?”

La piept am strâns-o pătimaș și-i sărutai gurița,

Iar ea, cu gest de copilaș, își desfăcu cosița,

Apoi, încet și drăgălaș, își scoase și fustița.

Picioru-i zvelt, și dalb, și ferm, se arătă privirii,

Pe loc am început să gem, în transa fericirii,

Iar ia îi căzuse ghem și se-arătară sânii,

Gingași ca două mere ce s-au copt sub clarul lunii,

Iar copsele-i de fildeș ca neaua sunt, lascive,

Și păru-i mătăsos, ca nimb, chiar îmi dădu motive

Să cred că-ajuns-am în Eden și ființe evazive

Îmi cântă un așa refren, de muzici invazive.

Și amețiți, și îmbătați de-al dragostei fior,

În fân, afară așezați, ne-am ostoit de dor!

Îmbrățișați, am adormit târziu, spre dimineață,

Când un luceafăr, la zenit, ne-a dat vis cu dulceață.

104

Nostalgia crizantemelor

Au înflorit iar crizanteme în toamna rece, brumărie,

Mi-aduce-aminte de-anotimpul în care noi ne-am cunoscut,

Erai mlădie și frumoasă, tu, doamna mea cu pălărie,

Sunt ani și ani de-atunci, dar iată, că astăzi, iară ne-am văzut!

Frumoasă-a fost iubirea noastră, ca o fantasmă a trecut,

Precum o crizantemă-n glastră, ea s-a topit și-a încetat;

Acum te văd și mă privești de parcă-aș fi necunoscut,

Ori între noi nicio iubire sau altceva n-a existat.

Precum o crizantemă, rece, tu ai ajuns să fii acum,

Mă-ntreb ce s-a-ntâmplat cu tine, cu al tău suflet luminos;

E-atâta timp de când viața ne-a refuzat același drum,

Și-n amintirea tinereții, ți-aduc acest buchet prinos.

Sunt crizanteme minunate, la fel cu cele ce-ți plăceau,

Nostalgice după căldura ce le-a ținut acum în viață,

Nostalgic sunt și eu, căci viața m-a pus atunci subit să beau

Din cupa-amară-a despărțirii, de ajunsesem o paiață.

Dar viața are cursul ei, ne ia, dar ne și dă în schimb;

Am întâlnit apoi iubirea, ce-a fost să fie-adevărată,

Dar prima dragoste rămâne întipărită ca un nimb,

Legată e de crizantema nostalgică, dar minunată.

105

Nu mai fi tristă...

Nu mai fi tristă tu, iubită,

Căci e păcat de chipul tău,

Chiar dacă totul pare rău,

Te-oi lumina într-o clipită!

Suntem alăturea de-o viață,

Ne știm și bune, dar și rele,

Ca doi sitari pe rămurele,

Alături am urmat povață,

Și de la dragii noștri buni,

Și de la tați deopotrivă,

Și de la mama emotivă,

Dorind să facem doar minuni.

Trecut-au anii ca o clipă,

Tu tot frumoasă ai rămas

Și mă îndemni să fac popas

În poala-ți, fără nicio pripă.

Nu mai fi tristă, tu, iubită,

Căci senectutea e un dar,

De n-ai ajuns-o în zadar,

Zi după zi e prețuită!

106

Ochii tăi

Iubito, ochii tăi ca marea,

Din prima zi m-au fermecat,

Căci bunătatea și candoarea

Privirilor m-a vindecat!

Adâncul lor m-a mângâiat,

În suflet am simțit fiorul,

Și-aproape că am încheiat

Cu suferința și cu dorul

Nelămurite ce le-aveam,

Fără să am vreo bănuială;

Eu sufeream, dar nu știam

Privirea ta fenomenală.

Acum, c-am întâlnit-o, știu

Că îmi lipsea exact iubirea

Din ochii tăi de-un azuriu,

Ce spun că tu îmi ești menirea.

Și-n ochii tăi găsesc mereu,

Căldură, drag și alinare,

Sunt pentru mine-un panaceu,

Un vis frumos, plin de culoare.

107

Pas la pas...

Pas la pas, pășim în viață,

Drumul este presărat

Cu deșert, dar și verdeață,

Binefaceri sau păcat.

Pas la pas, le ducem toate,

Cu iubire și efort;

Să le-nvingem, da, se poate,

Dragostea ne e resort.

Pas la pas, cu demnitate

Și iubire noi pășim,

Chiar de-avem intimitate,

Toate le împărtășim

Cu prieteni buni, de-o viață,

Care nu ne-au părăsit,

La-ncercări făcut-au față

Și ne-au întovărășit.

Lor le mulțumim acum

Că ne sunt aproape,

Pas la pas, pe-același drum,

Chiar de-s și hârtoape!

108

Pe țărm de vis...

Pe țărm de vis ne-om întâlni,

Iubito-n astă seară,

Când dragostea se va-mplini

Și poate-o să ne doară.

Pe țărm de vis ne vom scălda

În străvezii talazuri,

Iar dragostea va inunda

A` sufletelor iazuri.

Pe țărm de vis vom fi-mpreună

Și ne vom desfăta,

Cu dragostea ca o cunună;

E tot ce va conta!

Pe țărm de vis vom adormi,

Îmbrățișați duios,

Și-n doi, visa-vom c-am momi

Iubirea cu folos.

109

Petale de vis...

Petale de vis am sperat să-mi aduci,

În somn legănat de șoapte sublime,

Dar tu ai venit sprijinit de uluci,

Duhnind a trăscău și plin de grăsime.

Dar eu te-am iertat imediat, am promis,

Căci mâna-ți virilă purta o ”povară”:

Buchetul de roze – petale de vis,

Puțin ”șifonat”, mi-a adus primăvară.

Dar am să te iert, și acum, și-altă dată,

Căci nu pot trăi fără tine nicicum,

Petale de vis umplu inima-mi toată,

Când simt al buchetelor tale parfum.

110

Plâng norii...

Plâng norii azi, iubito, cu lacrimi șiroite,

Plâng despărțirea noastră, sunt triști și mohorâți,

Atâtea jurăminte ce fost-au înnoite

N-au fost de-ajuns, se pare, să ne țină uniți!

Plâng norii, suflă vântul, mai tare, tot mai tare,

De parc-ar fi sfârșitul, spre noul început,

Iubito, de-am greșit, acum îți cer iertare,

Preaplinul de iubire în inimi n-a-ncăput!

Și dac-ar fi acuma s-o luăm de la-nceput,

Nu ar mai plânge norii, nici vântul n-ar mai bate,

Ar fi o acalmie, căci eu am priceput:

Iubirea-adevărată iubește, iartă, poate!

111

Ploaia

A-nceput de ieri să plouă și nu a mai încetat,

Învățați eram cu rouă, obiceiul s-a stricat,

Și plouă, plouă, plouă, necontenit, de-aseară,

Creându-ni-se nouă senzații reci, de gheară!

Din ceruri, luna pală răzbate printre nori,

O pâclă rece-opală ne scutură-n fiori,

Stau păsări zgribulite, pitite în cerdac,

La adăpost stau ciute, sub ramuri de copac,

Natura e amorfă, murată, umezită,

Iar eu compun o strofă în camera-ncălzită.

Aș vrea să ies afară, să fie iarăși soare,

Dar vremea rea, precară, dă junghiuri în picioare,

Iar inima, cuprinsă de neagră întristare,

Își caută, învinsă, prilej de meditare.

Tot ropotul de ploaie mă zgârie-n timpan,

Cu o monotonie cam fără de liman.

Ușor, mă fură somnul, ca să visez aș vrea

Doar soare cu duiumul, să uit de ploaia rea,

Tablouri tropicale, cu plaje însorite,

Să uit de umezeală și drumuri noroite!

112

Poetul

Din ascuțimea penei scrie stihuri,

Măiastre sau mai calpe uneori,

El sufletul și-așterne-n versuri

Ce mângâie tacit, ca niște flori.

Cuvântu-l modelează-n noapte,

Neliniști și trăiri transfigurând,

Se-aud, apoi, ușor în șoapte,

Prin trosnetul din sobă îngânând.

Nu vrea nici glorie, nici faimă,

Vrea doar ca versul său să fie

Cu înțeles, să aibă noimă

Și-un dram din cea filozofie

Folositoare-n ale vieții,

Nu doar cuvinte sunătoare,

Cotabile la cursul pieții,

Brizbrizuri nefolositoare!

Să-i spuneți, dacă-l întâlniți,

Că-i sunteți cititor fidel,

Iar versul mult i-l prețuiți

Și sunt puțini cum este el!

Va ști atunci că n-a muncit

În van la versu-i frământat,

Ecoul fiind ceva dorit:

Efortul binecuvântat.

113

Poezia...

Poezia e sufletul poetului,

Ce mângâie hârtia cu șoapte de dor,

Rostite cu vârful penelului,

În versuri ce poate-l fac nemuritor.

Poezia este ca vântul

Care suflă în corabia sufletului,

Tălmăcindu-i cuvântul,

Ce devine asemenea leacului.

Poezia e dulce ca mierea

Sau amară ca fierea uneori;

Ea mângâie durerea

Sau îți alungă somnul până-n zori.

Poezia e ca o fecioară

Care se lasă curtată de poet,

Cu gândul să o ceară,

Alene să danseze-un menuet.

Poezia, da, ea, poezia,

Hrănește spiritul și trupul,

Precum pe zei ambrozia,

Și te determină să ai scrupul.

114

Poți...

Poți mângâia o lacrimă, poți săruta un vis

Și poți iubi cu patimă fără vreun compromis?

Răspunsu-l știi, dar nu mi-l spui, căci n-ar mai fi mister,

Oricum, ca tine alta nu-i și nu vreau să disper

Că n-o să-mi mângâi lacrima, izvor de fericire,

Și n-o să-mi stâmperi patima care mă ține-n fire!

M-oi săruta ca pe-al tău vis de-alean și contopire

Și îmi vei șterge, știu precis, lacrima de iubire.

Poți mângâia o lacrimă, poți săruta un vis?

Iubirea mea va fi atunci fără de compromis!

115

Prietenia

Un lucru rar, neprețuit, prietenia nu-i o toană

Și nu se-njgheabă ”pe genunchi”, e o coloană

Clădită-n timp și cu răbdare, cu încredere,

Ce-i dobândită doar prin fapte și accedere

La un comun spiritual, care să facă

Valorile să-mpărtășim și să ne placă

Tot ce-i frumos, tot ce-i sublim, deopotrivă,

La unison să împărțim tot ce derivă

Din ceea ce numim prietenie,

Fără sforțări, fără demagogie.

Prietenul te caută fără motiv,

Vrea să te aibă-n preajmă doar votiv.

De-aceea noi să prețuim neapărat,

Prietenul care ne e cu-adevărat

Aproape și la bine și la greu,

Căci e un dar făcut de Dumnezeu!

116

Privirea ta...

Privirea ta mă fascinează

Cu-a ei sclipire de smarald,

Aproape că mă penetrează

Și sufletul mi-l simt mai cald!

Privirea ta-i alunecoasă,

Șăgalnică, mă săgetează,

O simt cât este de focoasă,

Dar tot mă imobilizează!

Privirea ta mi-așa de dragă,

Eu viața toată mi-aș dori

Să știu că mă cuprinde-ntreagă;

Robit, sub ea aș înflori!

117

Regret...

Regret acum că, iată, trece vara,

Și vine iară toamna mohorâtă,

Ne vom plimba tristețea seara,

Prin parcul plin de frunza doborâtă

De bruma toamnei nemiloasă,

Ce verdele-l va preschimba în pal;

Mai bine-am sta, iubito,-n casă

Și ne-am lăsa purtați de al iubirii val!

Regret c-a mai trecut o vară,

Cu soarele-i de foc, canicular!

Răceala toamnei o să doară,

Iar soarele va fi crepuscular.

Regret minunile florale ofilite,

Chiar dacă au fructificat!

Recoltele, chiar fiind neprețuite,

Nu-nlocuiesc ce-a fost sacrificat.

Iubita mea, cu tine, azi, regretul

Trecutei veri se schimbă-n bucurie,

Căci împreună-am întregit buchetul

De ani frumoși, și alții-or să mai vie!

Vom depăna-mpreună amintiri,

Când ploaia rece va turna afară,

Regretul verii ne va fi-n simțiri,

Dar împreună fiind, n-o să mai doară...

118

Resemnare

Mă resemnez cu-apusul

Când să răsar aș vrea,

Tu mi-ești acum opusul,

Deși te-aș vrea a mea!

Mă resemnez cu vântul,

Când aș dori furtună,

În ceea ce cuvântul

Rostește și alină.

Mă resemnez, dar încă

Mai e și mâine-o zi,

Nu poți să fii o stâncă

Și poate te-i trezi

Că resemnarea mea

E doar o aparență

Și suferința-i cea

Ce dă preponderență

Acelui simțământ,

Ce-l am doar pentru tine;

Vreau un deznodământ:

Zâmbește,-ți șade bine!

Iubito, largă-i zarea,

O țin doar pentru tine

Și, sincer, resemnarea

Nu este pentru mine!

119

Rondelul crizantemei

Tu înflorești când bruma vine,

Culorile îți sunt divine,

Petalele par limbi de viață,

Bruma ce cade nu le-ngheață.

Misterioasă, parfumată,

Culoarea ta e sidefată,

Tu înflorești când bruma vine,

Culorile îți sunt divine.

Regina florilor târzie,

Buchetul tău e-o simfonie,

A toamnei scenă ruginie

Te-aplaudă numai pe tine.

Tu înflorești când bruma vine!

120

Rondelul frunzelor ce cad

Cad frunze cum au mai căzut,

E toamnă iar în emisferă;

Naturii, ele îi conferă

Tristețe cum n-am prevăzut.

Pădurea-i ca din altă eră,

Cu rămuriș întrevăzut,

Cad frunze cum au mai căzut,

E toamnă iar în emisferă.

Decât din urbe să mă mut,

La tropice, după căldură,

Prefer o caldă băutură

Și după-aceea un vermut,

Cad frunze cum au mai căzut...

121

Rondelul toamnei

E iarăși toamnă-n urbea noastră,

Cad frunze ruginii pe-alee,

Dar a-nflorit o azalee,

Spre fericirea mea și-a voastră.

E-o toamnă lungă și călduță,

Cum n-a mai fost în viața voastră,

E iarăși toamnă-n urbea noastră,

Să ne plimbăm c-o teleguță!

Magnoliile-au înflorit

Cum nu s-a mai văzut pe-aici,

De parcă ar fi puse-n glastră -

De-așa ceva, ce poți să zici?

E iarăși toamnă-n urbea noastră...

122

Să celebrăm iubirea

Iubito, haide astăzi să celebrăm iubirea,

Ce ne-a unit destinul și ne-a făcut un trup!

Alăturea de tine, eu mi-am găsit menirea,

Iar sentimentul unic mă face să erup,

De parcă-aș fi un june, dar tâmplele-s cărunte,

Iar sufletul e mare, de când te-am cunoscut;

Trăim drăgălășenii mai mari sau mai mărunte,

Doar plictiseala este ceva necunoscut.

Să facem o plimbare în parcul tinereții,

Să ne revigoreze parfum de trandafir!

Mergând desculți prin iarbă în roua dimineții,

Ne mângâie obrazul o boare de zefir.

Să depănăm cu drag suave amintiri,

Despre iubirea noastră și tot ce ne-a unit,

Să retrăim întregul în trup și în simțiri,

Cu fiecare clipă de când ne-am întâlnit!

Chiar dacă senectutea ne mai creează piedici,

În suflete iubirea este la fel de trează,

Și-atuncea când iubirea ai cui să o dedici,

Simți inima din piept cum, tânără, vibrează!

123

Să ne iubim...

Să ne iubim cât suntem încă tineri

Și simțurile ne sunt încă vii,

Muncim din greu de luni și până vineri,

În week-end haide să mai fim copii,

Și să ne răsfățăm unul pe altul,

Săruturile să ne încălzească,

Iar ochi în ochi, noi să privim înaltul

Sublimului ce stă acum să crească!

Și îmbătați de dragoste și patos,

Să ne iubim din nou ca-ntâia oară,

Ca să simțim cât de gustos

E fructul dragostei și bunăoară,

Când vom îmbătrâni și vremea

Va pune-amprenta-n fruntea noastră,

Ne vom hrăni cu amintirea,

Asemeni florilor din glastră,

Ce-au fost culese din grădină;

Pe zi ce trece se-ofilesc,

Căci și-au lăsat acolo-n tină,

Toți bulbii care îi hrănesc.

Deci, hai să strângem în petale

Iubirea scrisă-n amintiri

Și lungi trăiri sentimentale,

Inestimabile iubiri!

124

Să nu mă uiți...

Să nu mă uiți, chiar dacă deodată

Iubirea ce a fost s-a spulberat,

Fusese-așa frumos și e păcat

Să nu ne mai vedem câteodată,

Ca doi prieteni buni, să depănăm

Ce-a fost sublim, acea iubire care

Ne-a reunit, n-a fost întâmplătoare,

De-aceea să-ncercăm să n-o uităm!

Să nu mă uiți, nici eu nu te-oi uita,

Atâta timp am fost îndrăgostiți!

Cu despărțirea am fost oropsiți,

Dar asta-i viața, n-o poți evita!

125

Seară de vară

Când se lasă înserarea dup-un soare arzător,

Un zefir adie proaspăt. Ies cu draga în pridvor,

Să vorbim de-ale iubirii, să ne răcorim de dor,

Prinși în vraja pasiunii, sub scânteia stelelor.

Greierii, cri-cri măiastru,-n iarba grasă se aud,

Luna se ridică molcom, strălucind cam pe la sud,

În lumina-i estompată te privesc și nu te-aud,

M-a hipnotizat privirea ta de-un verde crud.

Mirosind regina nopții și petunii, ne plimbăm,

Mână-n mână pe aleea ce cu drag o alintăm

Că ar fi copila noastră; florile noi le udăm,

Dragostea pentru frumos tot mereu o cultivăm.

E răcoare și e bine, ea de mine se lipește,

Cu o floare la ureche, dulci cuvinte îmi șoptește;

Ne retragem în pridvor, chiar mă și zorește:

„Vine repede cu mine, cine mă iubește!”.

Vara, seara-i alinare pentru orice supărare,

Un prilej de întâlnire pentr-o sărutare

Și un țap la o terasă, presărat cu sare;

Dacă-l sorbi cu-a ta iubită, dragostea nu moare!

126

Sorinel

Aveam un șoricar – minune de cățel,

Cuminte, adorabil, pe nume Sorinel;

Oriunde aș fi mers, mergea și el cu mine,

Era prieten sincer la greu, dar și la bine.

Voia doar mângâiere și-un bol micuț de hrană,

Doar dragoste era sub straiele-i de blană,

Nici nu dormea-n coteț, să-mi fie mai aproape,

Pe trepte adormea, chiar și udat de ape.

Dar azi, de dimineață, el n-a mai apărut;

Când l-am strigat pe nume, să fie dispărut?

Nu, n-a fost dispărut, în stradă l-am aflat,

Cu blana-nsângerată și gâtul sfârtecat.

Căzuse victimă instinctului primar

De-a se perpetua, și iată ce calvar!

L-am îngropat în curte, sub nucul cel bătrân,

Plângând ca unui frate destinul său hapsân.

Chiar de-i voi lua vreodată un înlocuitor,

Sorin rămâne veșnic al meu ocrotitor,

Și dacă mai există vreun loc în Paradis,

Acolo-l voi găsi și pe Sorin, precis!

127

Speranța...

Speranța nu moare, e-n orișice floare,

E-n valuri de mare, e-n râs și candoare,

E-n cerul cu stele și-n visele mele,

Ce poartă cu ele atâtea castele!

E-n dor și dorință, în har și putință,

O adeverință, ce-ți dă-ngăduință

Să ai biruință și-n orice scutință!

E-n tenacitate, în toți și în toate,

E-n vivacitate și-n porți de cetate,

Ne-nvinse vreodată și necucerite,

E-n vise de fată, obscur-lămurite,

E-n albul zăpezii, ce prefigurează,

Cum zburdă-apoi iezii și câmpul brăzdează,

E-n toate din cele ce sunt și contează,

E-n oameni și stele, a vieților bază!...

128

Suspect de iubire

Sunt suspect de iubire, e de-ajuns să te văd,

Iară inima-mi bate tot mai des și-ntrevăd

Cum ar fi să trăim împreună, noi doi,

Solidari, îmbătați de cuvinte și ploi,

În al verii peisaj cu averse iuțite,

Sta-vom îmbrățișați, cu săruturi grăbite,

Ne vom mărturisi împreună iubirea

Și va pecetlui ploaia grea, fericirea.

Sunt suspect de iubire, recunosc vinovat,

Să mă-nlănțui, iubito, cu sărutu-ți sublim,

Când vom fi mai bătrâni, de el să ne-amintim,

Să păstrăm peste timp tot ce-i adevărat!

129

Tăcerea ta...

Tăcerea ta este adâncă, precum un gând ce mă-nfioară,

Un fel de-a sugera tristețea iubirii care te omoară,

Căci suferi când aproape nu-ți sunt, iubirea mea fără frecvență,

Iubirea noastră-i plăsmuită preponderent din abstinență!

Tăcerea ta m-apasă-ntruna și n-am remediu pentru ea,

Suntem ca soarele și luna, ce au ca emisar o stea,

Ce-ncearcă să ne reunească pe firmament în simultan,

Însă tu taci și-a ta tăcere se adâncește an de an.

Tăcerea ta ascunde visul unei iubiri mistuitoare,

Ce va să vină între noi pe nesimțite, ca o boare.

Știu, acest vis se va-mplini și inima-ți va tresălta,

Iubito-atunci ne vom iubi și vei urî tăcerea ta!

130

Tărâmul visului...

Tărâmul visului din noapte,

În care mă cobor ușor,

E populat cu voci și șoapte,

Și totul e încântător.

Și elfli, și îngeri, serafimi,

Dansează-n cercuri, unduind;

Nu-i încleștare și nici patimi,

Doar dragostea hălăduind.

Fântâni cu lapte și cu miere,

Cu clipocit te-ademenesc,

Iar grijile sunt efemere:

Toți le-au uitat și prăznuiesc.

Sunt mese-ntinse sub terase,

Cu tot ce-ai vrea și ai pofti,

Iar vinurile tămâioase

Îți dau putința de a ști

Ce este-aceea-nflăcărare,

Ce e căldura inimii,

Ce este dorul care doare

Și leacul lui, nu doctorii!

Iubirea cea vindecătoare

A tot ce-i viu, ce-i cu alean,

Tărâmul visului o are,

Și ea sporește, nu e-n van.

131

Din nori albaștri ca topazul,

Pe cerul roz și sidefat,

Cad picuri de cleștar în iazul

Cu pești de aur populat.

Doar iarba-i verde ca și-aici,

Iar mii de cerbi și căprioare

O pasc în voie, parcă zici

Că sunt o turmă de mioare.

Nici lupi nu sunt, să le atace,

Nici urși cu blana maronie,

Toată natura e în pace

Și în deplină armonie.

E-atâta frumusețe-n jur,

Și chiar de știu că e un vis,

Aș vrea la somn să dau retur,

Să nu mai plec din Paradis!

Dar implacabil timpul curge,

Deșteptătorul, iată, sună

Și mă trezesc, dar îmi ajunge,

Ce am visat, pentru o lună!

132

Te-am așteptat...

Te-am așteptat ca pe-o minune, tu, diafană plăsmuire,

Mi-ai transformat culoarea vieții, fără să vrei, fără să știi,

Te-am îndrăgit din prima clipă și am pășit spre nemurire,

Când ți-am furat sfios sărutul și mi-ai jurat c-ai să revii!

Și-ai revenit pe negândite , când nici măcar nu m-așteptam,

M-am bucurat. Ai spus: „Iubite, nu pot trăi fără de tine!”

Iar eu, când nu ești lângă mine, mă simt ca teiul fără ram,

Ți-am spus; și-mbrățișarea noastră o simt, parcă și astăzi ține.

Trecut-au anii, parcă ieri a fost a noastră primă întâlnire,

Ai ghiocei la tâmple, eu la fel, dar ne iubim ca-n prima zi;

Te-aștept și-acum. „Ai un nepot!”, îți dau eu bucuros de știre,

Iubita mea, acesta-i visul, din el nu vreau a mă trezi!

133

Ți-am ridicat altar din amintiri

Ți-am ridicat altar din amintiri,

Azi nu mai ești, dar parcă ești mai vie,

De-aceea scriu această poezie,

Ce-i închinată fostelor iubiri.

Te-ai ridicat la ceruri prematur,

Iubirea nostră-i dincolo de nori,

Prinos ți-aduc acest buchet de flori

Și o să plâng până mă satur.

Ți-aprind și-o candelă, să-ți dea lumină

În paradisul unde sigur ești,

Știu că la mine încă te gândești,

Până ce mie clipa o să-mi vină,

Și ne vom regăsi acolo-n cer,

Mai tineri, mai curați și-ndrăgostiți,

Dar pân-atunci, iubito, să nu uiți,

Să-mi vii în vise pline de mister!

În ele s-avem marile trăiri,

Ce ni le-a refuzat această viață,

Care atârnă de un fir de ață;

Ți-am ridicat altar din amintiri...

134

Ți-aș dărui o stea...

Ți-aș dărui o stea, să strălucească

La mâna ta, într-un inel legată,

Căci dragostea îmi e adevărată,

Și-aș vrea acesta să o consfințească!

Ți-aș dărui aceeași stea, iubito,

Simbol al chezășiei în iubire,

Căci nestatornicia nu mi-e-n fire,

Și meriți tot ce-i bun, preafericito!

Iar lângă stea, ți-aș dărui și luna,

Să-ți lumineze nopțile de dor,

Când îmbătați, vom sta noi în pridvor

Și ne-om iubi, la fel ca-ntotdeauna.

O stea nu e puțin, dar nici prea mult,

Dacă nu-ți place-o voi schimba cu alta,

În ceruri sunt la stele, precum balta

E plină de plătică și tumult.

Dar numai una ți se potrivește,

Precum și noi pereche am format;

Vom fi-mpreună și e minunat,

Ne spune ea, oglinda – ia privește!

135

Timpul...

„Timpul e-n noi sau noi suntem în timp?”,

Mă-ntreb adesea... Suntem muritori

Și trece prea ușor un anotimp;

Noi suntem volatili ca niște nori.

Iar în clepsidră curge timpul nemilos,

Același timp ne crește și ne scade;

Să curgă dar, dar curgă cu folos,

Căci altfel, sigur, bine nu ne cade!

De-ai fi elastic, să te pot lungi,

Tot n-aș ajunge în eternitate,

Doar agonia eu mi-aș prelungi,

Bătrân, cu clipe de luciditate.

De-aceea, timpule, tu fă-ți menirea,

Clădește și sfărâmă ce-ai clădit!

În mine, da, acuma-i strălucirea,

Însă la moarte, tu m-ai osândit!

136

Tina

(profesoarei Tina Chiru)

Un suflet mare cum n-a existat,

Cu drag pentru frumos și poezie –

Ne leagă strâns acea prietenie,

Ce prea puțini prieteni a marcat.

Mi-e primul cititor al poeziei

Și criticul cel mai pretențios;

În fața ei sunt un elev sfios,

Exemplul său e-asemeni temeliei.

Real miracol e în viața mea,

Neîndrăznind la stele să privesc;

Curajul mi l-a dat și mi-amintesc,

Cum inspirația-mi venea prin ea.

Iubim condeiul și urâm rutina,

Frumosul ne atrage dimpreună

Și versul care minunat răsună,

În cuvântarea ta, iubită Tina!

137

Toamna

Motto:

”Toamna este primăvara iernii”

(Henri de Toulouse Lautrec)

Sunt patru anotimpuri, care se tot perindă majestuos,

Și fiecare-n felul său e tot atâta de frumos,

Încât te-ntrebi ce demiurg le-a ticluit și proiectat;

Din toate, însă, nu-i nici unul, precum e toamna, de bogat

În roade, vârfuind hambarul și fructele înmiresmate!

Sunt peisaje care parcă se cer neapărat pictate;

Cum primăvara, pentru vară, e un preludiu colorat,

Prefigurând verdeața ei și caldul de nesuportat,

Și toamna-i primăvara iernii, cu timpul rece și noros,

Păduri de-aramă care-anunță că vine timpul cel geros,

Că vine iarna implacabil și trebuie să pregătim

Cămara cu provizii, lemne, ca să putem să ne-ncălzim.

A început și școala iară, mai toți bobocii-s în careu;

Unde-a trecut atâta vreme? Parcă așa eram și eu...

Când au trecut atâtea toamne? Of, Doamne, am îmbătrânit,

Părul mi-e nins în plină toamnă, doar inima n-a-ncărunțit!

Ea tot iubește, bat-o vina, chiar de e toamnă-n emisferă!

Arunc ochiade la vecina, mai tânără, din altă eră;

Ea îmi zâmbește enigmatic și mă întreabă cu-nțeles:

„Tataiule, e grea sacoșa? Hai să ți-o duc și dai un ness!”.

138

Toamnă ruginie

S-au îmbrăcat copacii în frunze arămii

Și, în podgorii, via așteaptă iar culesul,

Porumbul și soroaica se treieră-n câmpii,

Iar cei ce au muncit, își află-acum succesul

În rodul din hambare, simbol al hărniciei,

Căci toamna se adună prinosul de belșug;

Sudoarea lor, stropită adânc pe brazda gliei,

Dă rod semănăturii din brazda de sub plug.

Trec păsări călătoare spre însorite țări,

Căci ploaia rece, deasă, se-așteaptă ca să vină,

Cu nori opaci și negri, din zări și până-n zări,

Și zile mohorâte, cam fără de lumină.

La școală, clopoțelul a început să sune,

E semn că toți școlarii au început să-nvețe;

În pauze bat mingea, făcând-o să răsune,

Și toată energia le-o poți vedea pe fețe.

În parcul vechi, castanii încep să desfrunzească,

Covor de frunze moarte pe-alei s-a așternut;

Mă plimb cu jumătatea și sper să îmi priască

Această toamnă blândă, cum n-am mai cunoscut!

139

Trandafirul

Cu petalele-i gingașe, poleite de culori,

Albe, roșii, ciclamen, e un rege între flori!

Ce miresme-mbătătoare răspândește-n jurul său!

Aș tăia o floare, însă o să am păreri de rău.

Fost-a doar o nuielușă, un altoi, cum i se spune,

L-am plantat în primăvară, pe un rond, spre soare-apune;

Ocrotit, udat cu grijă, a crescut și-a-nmugurit,

A-nflorit și-acuma, iată, gâzele l-au năpădit!

Și albine, și bondari, ahtiați după nectar,

Vin și pleacă solitari, una-ntruna, iar și iar,

Însă toamna a sosit, florile s-au ofilit,

Măceșele-au răsărit și le-au înlocuit.

Iarna vine-apoi și ea, cu covorul său de nea,

Ne-om vedea în primăvară, când e cald afară!

Trandafir ești, între flori, simfonie de culori,

Nici nu știu de câte ori mi-ai adus fiori!

140

Triste ploi

Cad triste ploi pe urbea înghețată,

Perdele fumurii de ceață fină

Se cern prin ploaia sincopată,

Iar norii-nghit a soarelui lumină.

E totul mohorât și-n suflet doare,

Tristețea e adâncă și amară,

Doar poezia-mi dă o alinare;

Scriu la birou, nu pot ieși afară,

Iar toată săptămâna plouă rece,

De parcă cerul e-ntristat

Și plânge fără să mai sece,

Dar n-am ce face, doar constat,

Și mă cufund în vis și poezie,

Colind ținuturi tropicale,

Dau liber frâu la fantezie,

Să scap ușor de ploile letale!

141

Tu, floare...

Tu, floare-nmiresmată, ascunzi scântei divine,

Ai fost o semincioară și-acum mă-ncânți pe mine!

Tu ești ca o fecioară, virgină și fecundă,

Duzini de admirații atragi într-o secundă,

Misterul vieții zace în tine încifrat,

Când fructu-ți pârguit, de guri va fi mâncat!

Semințele vor cade cumva pe sol, aiurea,

Și-n primăvara caldă, când va-nfrunzi pădurea,

Din ele se va naște un nou crâmpei de viață –

Un lujer va-nverzi, te-i arăta la față!

Tu, floare-nmiresmată, ascunzi scântei divine,

Și îngerii din ceruri pot fi geloși pe tine!

142

Tu taci...

Tu taci, iubito, multe-ar fi de spus,

Eu știu că nu mai am mult de trăit,

Se pare c-am ajuns către apus,

Iar boala grea acum m-a biruit!

Inseparabil dragul ne unește,

Mistuitor ca focul în vulcan,

Eram precum e apa pentru pește

Și ne iubeam mai mult, an după an.

Tăcerea ta, iubito, e ca mierea,

Ascunde-n ea adâncuri de sublim,

Doar ochii-ți scapără și mângâierea

Privirii tale-mi spune că trăim

O dragoste curată și intensă,

Iar timpu-i de acuma limitat;

Tăcerea ta îmi dă pe loc dispensă

Și pot să mor cu sufletu-mpăcat...

143

Tunel de flori...

Tunel de flori e viața când ești îndrăgostit,

Plutești ca păpădia pe aripi de zefir,

Prezența ei alături te face fericit,

Iar sufletu-ți scânteie de parc-ar fi safir.

Tunel de flori e-atunci când simți

Al dragostei sublim fior,

Te poate scoate și din minți,

Ne-mpărtășit de-i al tău dor.

Tunel de flori este iubirea,

Dacă o lași să te-nconjoare,

Să te-mplinească-i e menirea

Și străluci-vei ca un soare!

144

Un ultim sărut...

Un ultim sărut dac-ar fi să îmi dai,

Te-aș crede un înger, m-aș crede în Rai;

Apoi, liniștit, aș putea să și mor,

Căci n-am să mai simt nici al morții fior!

Un ultim sărut dac-ar fi să primesc,

Din buzele-ți calde cu iz îngeresc,

Mi-ar fi tot aleanul uitat și promit:

Nimic din ce-a fost n-o să pot să omit!

Un ultim sărut de-ar mai fi pe pământ,

Te rog dă-mi-l mie și îți fac jurământ,

Că dragostea noastră-mi va fi sfânt odor;

Mai dă-mi un sărut și apoi pot să mor!

145

Viața

Se scurge nisipu-n clepsidră

Și viața se scurge cu el;

Neliniști ce vin ca o hidră

M-apasă, plutesc fără țel.

Căci viața-i o luptă nebună,

Cu-nvinși, fără învingători;

La un moment dat, se răzbună,

Și-ajungem toți stârvuri la ciori.

Dar ea poate fi și frumoasă,

Primim fericirea pe sponci,

Plătim și depunem la casă

Decontul, acolo, atunci...

146

Vis de toamnă

E toamnă și visez că ești înveșmântată-n frunze ruginii,

Asemeni parcului în care ne plimbăm ades, fiind copii;

Obrazul tău e-mbujorat de frigul aspru-al dimineții,

Iar tu dispari în mantia cea nebuloasă-a ceții.

Te caut fără spor în aburul lăptos al negurii lăsate

Și-mi vin în minte gânduri negre, sumbre, disperate;

Ești tu, nu ești, ai fost, n-ai fost, vei fi cu mine iar,

Sau străduința mea să te găsesc rămâne în zadar?

Dar, brusc, aud cum vântul șuieră prin crengi, strident,

Realizez că am dormit și am visat – e-atât de evident;

Te văd în stânga mea, dormind precum un înger rătăcit;

E toamnă-afară, trec cocorii și sunt atât de fericit!

147

Vis

Să te sărut, în fulg de nea m-am transformat în vis,

Că ești sublimă, îmi spunea ceva din paradis,

Apoi ziceai că mă iubești, cum te iubesc și eu;

Era ceva ca din povești, ceva plăcut și greu.

Plăcut ca dragostea dintâi, ce n-are-asemănare,

Și greu ca focul ce întâi te pârjole și doare,

Căci n-ar fi fost nicio urgie, decât să mă trezesc,

Iar lângă mine să nu fie trupu-ți dumnezeiesc.

Sărutu-ți dulce l-am gustat cu patimă și dor,

Tu ai gemut, căci ți-am mușcat din fraga buzelor,

Și ne-am iubit cum numai noi putem să ne iubim,

Iar îngerii, doi câte doi, ne-nvață să plutim

În Eden, unde ne-am cazat pentru un mic sejur,

Apartamentu-i mobilat fără niciun cusur,

Numai deșteptătorul sună și iată, mă trezesc,

Afară este lună, tu dormi, eu te iubesc...

148

Zbor către stele

(omagiu Maestrului Radu Beligan )

S-a mai închis o ultimă cortină,

Iar un titan al scenei s-a sfârșit;

Maestre, vârsta doar a fost de vină,

Căci sufletul ți-a fost desăvârșit!

Ne-ai dăruit atâtea nestemate,

Pe scena ce-ai slujit-o-atâția ani,

Realizări atât de însemnate,

Alăturea de alți colegi titani!

Un gol imens tu ai lăsat pe scenă

Și-n inima întregului popor,

Ce te-a iubit c-o dragoste perenă

De arta ta, tu, exemplar actor!

Cu modestia ta proverbială,

Ai fost exemplu viu pentru colegi,

Jucând pe scenă până la finală,

În cer, acum, la ”monștri sacri” mergi!

O lacrimă azi vărs doar pentru tine

Și-n suflet port doar chipul tău;

Știu c-ai făcut în viață numai bine

Și mergi în Rai fără păreri de rău!

Îți spun acum „adio” cu sfială,

Să-ți fie zborul către aștri lin,

Să nu ai grijă sau vreo îndoială,

Te vom păstra în inimi viu, deplin!

149

Ziua...

Ziua-ncepe în crepuscul, de cu zori de dimineață,

Soarele mijind minuscul, noi spălându-ne pe față,

La izvoare șipotind ori la câte o chiuvetă,

Fața, ochii răcorind, chiar de treaba-i desuetă.

Cafeluța, în ibric, clocotește zgomotoasă,

Hai s-o savurăm un pic, c-o țigară canceroasă!

Mic dejun luăm și-apoi, spre serviciu, cam plouați:

Tre’ să mai muncim și noi, nu suntem așa bogați!

Ziua debutează-abrupt cu o muncă susținută

Și răzbate dedesubt, o exemplară ținută,

Pentru orice-activitate făcută cu pasiune –

Nu e muncă-i plinătate, plină de expansiune!

Pentru tineri, ziua-i încă un examen de trecut,

Pentru vârstnici, ce-au în cârcă anii mulți, e dor acut

De-ale tinereții valuri, de putere și vigoare,

Însă zilele-s pe maluri, parcă-s păsări călătoare!

Nesimțită, după-amiaza vine-ușor, tiptil, tiptil,

Simți că te apucă groaza, parcă este vodevil!

Vine parcă dintr-o dată seara blândă, răcoroasă,

Și pe toți ne strânge-n casă, adunați frumos la masă,

O gustare, o șuetă... Noaptea varsă-a ei maramă,

O-ntâmplare desuetă, zi de zi neluată-n seamă,

Și a mai trecut o zi, viața noastră pământească

Se scurtează, până când trece-n ceea îngerească...

150

Rondelul senectuții

Li-s pașii grei, dar sufletul e mare,

O viață bucurii au împărțit,

Se știu din școală, însă negreșit,

Purtarea lor e plină de candoare.

Pășesc încet și pasu` li-i spășit –

A fost și greu, cu zile mai amare,

Li-s pașii grei, dar sufletul e mare,

O viață bucurii au împărțit.

În parcul lor cândva s-au întâlnit,

El i-a adus atunci în dar o floare,

Dar timpul a trecut și-acum se pare

Că viața le-a ajuns la asfințit.

Li-s pașii grei, dar sufletul e mare...

151

Rugă pentru părinți

Doamne-ai noștri părinți au plecat, sunt în cer,

Fă-mi-i, Doamne, Tu, sfinți, doar atâta îți cer!

Ne-au născut, ne-au crescut, doar din dragostea lor,

Și-au trăit în trecut, s-avem noi viitor.

Dacă palmele lor n-ar fi fost bătucite,

Dacă rufele lor n-ar fi fost înălbite,

Viața noastră-ar fi fost doar cu lipsuri și rele,

Ei ne-au spus ce-i cu rost, să nu dăm de belele!

Ne-au ținut și prin școli, drămuind toți bănuții,

Au fost mândri de noi, ocupând niște funcții,

I-au crescut mai apoi și pe-ai noștri copii

Din strânsurile lor, să n-avem datorii.

Bătrânețea cea grea i-a ajuns și pe ei,

Neputința, și ea, anii răi, anii grei,

Au plecat, nu mai sunt, nici cu noi, nici cu voi,

Doar pe aripi de vânt îi simțim pe-amândoi.

Mamă, tată din cer, să-mi iertați de-am greșit!

Fără voi, cum să cer să mai fiu fericit?

Doamne Sfinte, ai grijă de ai noștri părinți,

Și acolo, în ceruri, fă-mi-i, Doamne, Tu, sfinți!

152

153

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE- Un poet îndrăgostit de... iubire ........... 3

Poem pentru tine ...................................................................... 11

Andante... ................................................................................. 12

Armonie ................................................................................... 13

Ascult cum înflorește un cais ................................................... 14

Bate vântul... ............................................................................ 15

Bătrânul râu... ........................................................................... 16

Bazar sentimental ..................................................................... 17

Blestem .................................................................................... 18

Ca un zefir... ............................................................................. 19

Cad fulgi de nea... .................................................................... 20

Cad stelele... ............................................................................. 21

Camelia .................................................................................... 22

Când soarele răsare .................................................................. 23

Caniculă ................................................................................... 24

Cântec de dor ........................................................................... 25

Castelul din nori... .................................................................... 26

Cât te iubesc... .......................................................................... 27

Cât te-am iubit... ....................................................................... 28

Clipe ......................................................................................... 29

Creăm cu pana noastră minuni de feerie .................................. 30

154

Cristina ..................................................................................... 31

Cu tine... ................................................................................... 32

Curcubeu .................................................................................. 33

Daniela ..................................................................................... 34

De ce mă minți... ...................................................................... 35

De Florii ................................................................................... 36

De Înviere... .............................................................................. 37

De n-ai fi tu... ........................................................................... 38

De vei pleca... ........................................................................... 39

De vrei... ................................................................................... 40

De ziua ta ................................................................................. 41

De-ai fi tu... .............................................................................. 42

De-ai mai trăi... ........................................................................ 43

De-ai ști... ................................................................................. 44

De-ar fi să mor... ...................................................................... 45

De-aș ști... ................................................................................ 47

Din răsărit... .............................................................................. 48

Dragoste cu năbădăi... .............................................................. 49

Durere ...................................................................................... 50

E iarnă-n munți... ..................................................................... 51

E soare iar... ............................................................................. 52

E toamnă iar... .......................................................................... 53

E toamnă... ............................................................................... 54

E ziua mea... ............................................................................. 55

E-atâta primăvară-n noi... ......................................................... 56

155

Eminului ................................................................................... 57

Ești o minune... ........................................................................ 58

Ești vinovată... .......................................................................... 59

Ești... ........................................................................................ 60

Eu nu... ..................................................................................... 61

Eu știu... ................................................................................... 62

Eva ........................................................................................... 63

Fătuca ....................................................................................... 64

Fecioară Preacurată... ............................................................... 65

Femeie ...................................................................................... 66

Floarea iubirii... ........................................................................ 67

Gând călător ............................................................................. 68

Iarna ......................................................................................... 69

Îmbrățișarea iernii... ................................................................. 70

În mine... .................................................................................. 71

În suflet... ................................................................................. 72

Înger sau demon? ..................................................................... 73

Învățătoarea .............................................................................. 74

Irizații ....................................................................................... 75

Iubire, te iubesc... ..................................................................... 76

Iubirea-i o culoare... ................................................................. 77

Iubiri marine ............................................................................. 78

Iubita mea cu ochi de peruzea... ............................................... 79

Iubita mea… ............................................................................. 80

Iubito, nu mă chinui… ............................................................. 81

156

Iubito... ..................................................................................... 82

La ceas de taină... ..................................................................... 83

La gura sobei ............................................................................ 84

La pas... .................................................................................... 85

Lăsați-mă să scriu... ................................................................. 86

Luceafărului ............................................................................. 87

Lui Ioan Gyuri Pascu ............................................................... 88

Luna ......................................................................................... 89

Mai dă-mi... .............................................................................. 90

Mama ....................................................................................... 91

Mamei ...................................................................................... 92

Marea ....................................................................................... 94

Melancolie... ............................................................................. 96

Mor clipele, iubito... ................................................................. 97

Neant ........................................................................................ 98

Nedespărțiți .............................................................................. 99

Nemuritor ............................................................................... 100

Noapte de aprilie .................................................................... 101

Noapte de dragoste ................................................................. 103

Nostalgia crizantemelor ......................................................... 104

Nu mai fi tristă... .................................................................... 105

Ochii tăi .................................................................................. 106

Pas la pas... ............................................................................. 107

Pe țărm de vis... ...................................................................... 108

Petale de vis... ........................................................................ 109

157

Plâng norii... ........................................................................... 110

Ploaia ...................................................................................... 111

Poetul ..................................................................................... 112

Poezia... .................................................................................. 113

Poți... ...................................................................................... 114

Prietenia ................................................................................. 115

Privirea ta... ............................................................................ 116

Regret... .................................................................................. 117

Resemnare .............................................................................. 118

Rondelul crizantemei ............................................................. 119

Rondelul frunzelor ce cad ...................................................... 120

Rondelul toamnei ................................................................... 121

Să celebrăm iubirea ................................................................ 122

Să ne iubim... ......................................................................... 123

Să nu mă uiți... ....................................................................... 124

Seară de vară .......................................................................... 125

Sorinel .................................................................................... 126

Speranța... ............................................................................... 127

Suspect de iubire .................................................................... 128

Tăcerea ta... ............................................................................ 129

Tărâmul visului... ................................................................... 130

Te-am așteptat... ..................................................................... 132

Ți-am ridicat altar din amintiri ............................................... 133

Ți-aș dărui o stea... ................................................................. 134

Timpul... ................................................................................. 135

158

Tina ........................................................................................ 136

Toamna .................................................................................. 137

Toamnă ruginie ...................................................................... 138

Trandafirul ............................................................................. 139

Triste ploi ............................................................................... 140

Tu, floare... ............................................................................. 141

Tu taci... ................................................................................. 142

Tunel de flori... ....................................................................... 143

Un ultim sărut... ..................................................................... 144

Viața ....................................................................................... 145

Vis de toamnă ........................................................................ 146

Vis .......................................................................................... 147

Zbor către stele ....................................................................... 148

Ziua... ..................................................................................... 149

Rondelul senectuții ................................................................. 150

Rugă pentru părinți ................................................................ 151

Faceți căutări pe acest blog

Translate

Poeziile Mele - Nelu Preda

ARHIVĂ CĂRȚI ȘI POEZII/ARTICOLE (ARCHIVE BOOKS & POEMS/ARTICLES)

POEME PENTRU TINE - NELU PREDA

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

CONDUITĂ ALIMENTARĂ ȘI MEDICALĂ, SĂNĂTOASĂ

FRATELE MEU, POPOR EVREU...

Alerg!