Poezia !

                

Poezia bat-o vina, a iscat acum dilemă:

Cum să fie și modernă și cu ritm armonios?

Că Eschile și Sofocle au purtat ca diademă

Rima, versul, armonia, nelăsate mai prejos!

Cum se-mpacă versul alb, cu estetica minimă,

Ori e proză, ori e vers, asta tare mă intrigă!

Să înșiri la vorbe fade, fără a avea vreo noimă,

Filozof de vrei să pari, pui cuvintele-n-tr-o dungă!

Nu-i nici proză, nu-i nici vers, nu ar fi mult mai util

De te-ai apuca să scrii versuri ca la mama lor?...

Căci cuvântul plăsmuit, de-i elastic și ductil,

Mângâie necontenit sufletul cunoscător!

De-aia spun că modernismul – versul fară nici o rimă,

E un fel de locuință, fără ușă, și pereți...

Nici nu cere străduință, nici estetica infimă,

Și-i gustat cu precădere, doar de unii slabi esteți!