Hulpavul timp!

 

 Limba ornicului cade, ticăind secunde reci,

Timpul trece în cascade, ore lungi, pustii și seci.

Cată inima grăbită, să se umple de iubire,

În secunda rătăcită – un liman de izbăvire.

 

Trece, trece, timpul care, se arată năzdrăvan,

Trece, inima ce doare, de la visele în van,

Se răcește, dar vibrează – timpul neîndurător

O rănește, dar pulsează, prin secundele în zbor

 

Și se zbate obosită, palpitând prin timpul sec,

Ca pupila în orbită, când lumini și umbre trec,

Lăcrimează ca o doină, izvorâtă din caval,

Sau zăpada grea de moină, ce se scurge în aval.

 

Într-o eră jumătate, secole trec palpitând,

Măcinând la generații, dispărute rând pe rând,

Deziluzii, simțăminte, în noianul de secunde,

Se consumă neștiute, în a Cosmosului unde.

 

Timpule, parșiv la fire, ce dărâmi dar și zidești,

Cum de ai în stăpânire, toate legile cerești;

Cine oare ți-a dat viață, ești cumva precum un zeu,

Suflet rece ca de gheață, serv supus lui Dumnezeu?!

 

Din ce colț de galaxie, vii și muști dintru Pământ,

Calm, destins și cu trufie, trimițându-ne-n mormânt?!

Tu ne-ngenunchezi pe trepte, sus, urcând către Olimp,

Chiar de căile sunt drepte, să le terminăm nu-i timp.

 

În suflarea înghețată, Crivățul te oglindește,

Umbra ta cristalizată, peste fire se ițește,

Și precum argintul Lunii, se-nfiripă printre nori,

Timpule, ești ca nebunii – întinzi aripe și zbori.

 

Miliardele de veacuri, ce-au trecut sub talpa ta,

Par în urmă niște fleacuri, ca și cum n-ar exista –

Și-n ecoul de tăcere, triumfând peste abis,

Ne-ai adus ca mângâiere, colț de verde Paradis.

 

Iară noi, năluci în vreme, jucării în voia sorții,

Auzim cum vântul geme, scârțâind în zaua porții,

Ghicitori nedeslușite, doar tu știi a tălmăci,

Gândurile nerostite, fără a le rătăci.

 

 

Și ne treci cu tine-odată, rămânând doar amintiri,

Peste lumea zbuciumată, doar amprente de iubiri,

Corolar tăcut al vieții, între verbul a iubi

Timp grăbit precum ereții, trupul ne vei păgubi?

 

Dacă da, în ce sens oare, ne vom zbate în clepsidră,

Refuzând cu-nverșunare, bătrânețea ca o Hydră,

Unde pui eternitatea din secundele rămase,

Punând ubicuitatea, peste ale noastre oase?!

 

Ce crezi tu, că-n vii izvoare, care curg în absolut,

Măreția-ți sfidătoare, schimbă cugetul tău slut,

Sau că-n drama omenirii, trecătoare pe pământ,

Egalezi gustul iubirii, singurul sublim și sfânt?!

 

Nu, nu eclipsezi iubirea, unică-n eternitate,

Dram din ea, e izbăvirea, pentru secolele-ți toate;

Veșnicia ta e moartă, fără om și-a lui iubire,

Care sufletul îi poartă, timp nebun, spre fericire!