Strănută, păpădia!

                      de Nelu Preda

A fost odat’ un tăureci la fel ca orișicare,

Hălăduind peste imaș, păscând cu nepăsare

Sub soarele strălucitor și dătător de viață,

I se-arătă un bulgarăș pe lujer de verdeață.

El curios adulmecă acea minunăție

Și se-ntrebă în mintea lui: oare ce va să fie?

Parcă mâncare nu ar fi, nici vreo viețuitoare -

Strănută, păpădia-atunci a și-nceput să zboare

În mii de umbreluțe ce, au năpădit imașul,

Cu dansul lor unduitor uimiră tăurașul.

Porni atunci entuziast și orice păpădie,

O strănută și-i risipi semințele-i o mie.

Într-un târziu, a ostenit cu joaca asta nouă

Se-ntoarse la saivan, și-apoi a început să plouă.

O lună mai târziu văzu imașul năpădit

De zeci de mii de bulgărași și a rămas vrăjit.

A înțeles că-n joacă lui a semănat cu viață

Imașul coliliu acum în zori de dimineață.

La fel și noi, ce ”semănăm” în glumă sau în joacă,

Vom și culege negreșit chiar dacă n-o să placă.

Căci tăureciu'-avu noroc – n-a semănat cu spini,

Ci cu semințe de verdeață imașul din vecini.