Poeziile Mele - Nelu Preda

Am încetat să mai alerg după iubirea ideală – E un nonsens s-o tot visez, căci nu există nicăieri ; E mult mai bine să trăiești cu partea ei cvasicarnală, Și ancorat în realitate – dacă faci altfel, poți să pieri! Am încetat să mai aștept bunăvoință de la lume, Când viața-mi pune un obstacol și-ar trebui un ajutor – Mai înțelept, eu ”chem nevoia”, doar ea necazul să-și asume, Și mă învață cum să scap, și cum să-mi fiu folositor. Am încetat să mai condamn pe alții pentru-a mea ursită, Pentru necazuri și eșecuri ce mi le-asum cu stoicism – E prea devreme sau târziu, să spun că nu mi-e fericită Viața, și nici poezia ce mă reflectă cu cinism. Am încetat să mai descopăr, în papură vreun nod absent, Căci, cum măsori ți se măsoară și bine faci, bine găsești – Nu agreez neomenia nici ”lipsa” omului prezent, De ai curaj și demnitate, în viață sigur izbândești! Am încetat să mai pierd vremea cu mici nimicuri inutile, E semn de-nțelepciune oare, sau doa...

Tu toamnă, implacabil vii, afară și la mine-n suflet, Faci frunzele verzi arămii, și îmi aduci tristețe-n cuget. De-aș fi o frunză ruginie, de vânt ca să mă las purtat, Poate c-aș fi în armonie cu Crivățul neînșeuat Și din tristețea despărțirii de vara caldă, înverzită, M-aș bucura de legea firii, și de recolta dobândită, Căci rodul tău e peste tot și umple butii și hambare, Dar orice-aș face eu nu pot să trec de zilele amare Cu ploile, apoi cu brumă, ce întristează crizanteme, Punând sigiliu ce sugrumă corolele, cu anateme De gheață rece, și sticloasă, ce le ucide nemilos, Raza de soare luminoasă, străluce fără vreun folos Și-n orizontu-apropiat, se vede iarna ce-o să vină, E scurt răgazul căpătat pentru a ne intra-n rutină – Cu frigul nu mă-mpac deloc, dar nici prea cald nu-i fericire Tu, toamnă, te-aș numi ad-hoc, ”sezonul de statornicire”!

E toamnă-n suflet, toamnă și afară, Nori plumburii se-nghesuie pe cer – Totu-i anost, iar eu mă simt stingher, Inima-n piept îmi bate – mai să sară. Mor frunze ruginii la mine-n gând, Le suflă vântul-n văi imaginare – S-a ofilit plângând ultima floare, Iar bătrânețea vine peste rând. E toamnă, numai tu o simți iubito, O toamnă efemeră, dar totală – Atât cât este, plină de răceală, Răceala ta, pe care am simțit-o. Și de-ar fi toamnă numai temporar, Aș suporta-o plin de stoicism – N-ar fi nici pe departe cataclism, Ci-așa cum este anotimpu ’ -n calendar. Dar toamna asta prea-i definitivă, S-a instalat și nu mai pleacă niciodat’ Mă-ntreb cum oare viața ne-a scindat? Iubirea noastră-a fost paleativă?!

Iubirea noastr-a fost divină, sfârșitu-sa și-am fost de vină, Am înșelat-o-n așteptări, și a plecat spre alte zări. De-ar fi s-o iau de la-nceput, i-aș spune-ntruna cât de mult Poate-nsemna ea pentru mine, și-ar fi cu mult, cu mult mai bine. Dar a plecat și m-a lăsat, pustiu, și zău dacă mai știu, Ce-i de făcut, cum s-o-ntâlnesc, regretul să-l mărturisesc. Poate că ea mă mai iubește, chiar dacă nu mărturisește, Ceva în suflet a păstrat, un sentiment imaculat. Chiar de regretul e tardiv, îmi cat mereu câte-un motiv, S-o amintesc în vorba mea, și-o simt că e prezentă EA. În minte-mi stă și în simțire, și-abia apuc să-mi vin în fire, Când mă trezesc în zori de zi, uit visul, nu mă pot păzi Și-ncerc ca să-l rememorez, și-n mintea mea să o păstrez, Dar visu-i vis, o nălucire, nu ține loc pentru iubire, Având-o-n gând am scris de EA, gingașă ca o peruzea, Iubirea mea de neuitat, rămân etern neconsolat!

Doamne cu puterea Ta, să-mi dai forța să iubesc, Chiar pedeapsa ce-o voi lua, fiindcă te nesocotesc – Ruga mea este fierbinte spre Înaltul Tău Regat, N-am ținut de jurăminte, contra ta m-am răsculat! Crucea ce mi-ai dat a duce, e imensă pentru mine, Greutatea ei m-apasă, nu mai știu ce-i rău sau bine. Dă-mi curajul și putința să o port pân ’ la sfârșit, Dă-mi prilejul și speranța c-aș putea să fiu iubit. Dragostea înălțătoare să-mi cuprindă cugetul, Și iubirea ca o boare mi-nvelească sufletul. Cu-a ta blândă mângâiere să îmi umpli inima, Să devin un miel curat, ne mai știind ce-i patima. Ruga mea sfâșietoare, către Tine Tată Blând, Să răzbată în înalturi și să te visez curând, Un culcuș la tronul tău, să-mi dai voie să îmi fac, Să-ți sărut încălțămintea și să-ți fac numai pe plac. Iar din cerurile-nalte pe pământ să mă aduci, Să-am puterea și voința de-a purta mai multe cruci, Viața-ntreagă numai ție cu iubire să ți-o-nchin, Să devin o ”c...

Din mine mușcă marea...                                       Mă-mbăt ades… de Camelia Ardelean                                                                   de Nelu Preda Din mine mușcă marea de luceferi,                                      Mă-mbăt ades până ce văd luceferi, Pe țărm de vise îmi înalț catarge,          ...

De dor, îmi vine-acum să zbor, Spre tine, ființă de lumină – Că te iubesc, nu este nici o vină, Dar nici nu e ceva întâmplător. M-ai cucerit cu vocea-ți cristalină, În cor cu îngerii tu poți să cânți, Auzul, tu mereu știi să-l încânți Cu melodii cântate în surdină. Ești mai matură decât vârsta ta, Copil minune-n corpul de regină, Cu unduirea calmă de felină, Mă-ntreb cum oare poți tu exista. Mi-e dor, dar ăsta nu-i nici un păcat, Răsplata fi-va mare la-ntâlnire, Când se va bucura întreaga fire De parcă altă dragoste n-a existat!