Am încetat...

Am încetat să mai alerg după iubirea ideală –

E un nonsens s-o tot visez, căci nu există nicăieri;

E mult mai bine să trăiești cu partea ei cvasicarnală,

Și ancorat în realitate – dacă faci altfel, poți să pieri!

Am încetat să mai aștept bunăvoință de la lume,

Când viața-mi pune un obstacol și-ar trebui un ajutor –

Mai înțelept, eu ”chem nevoia”, doar ea necazul să-și asume,

Și mă învață cum să scap, și cum să-mi fiu folositor.

Am încetat să mai condamn pe alții pentru-a mea ursită,

Pentru necazuri și eșecuri ce mi le-asum cu stoicism –

E prea devreme sau târziu, să spun că nu mi-e fericită

Viața, și nici poezia ce mă reflectă cu cinism.

Am încetat să mai descopăr, în papură vreun nod absent,

Căci, cum măsori ți se măsoară și bine faci, bine găsești –

Nu agreez neomenia nici ”lipsa” omului prezent,

De ai curaj și demnitate, în viață sigur izbândești!

Am încetat să mai pierd vremea cu mici nimicuri inutile,

E semn de-nțelepciune oare, sau doar un semn de bătrânețe?!

Cu munții nu mai dau eu pieptul, căci am ceva mai multe kile,

Dar amintirile”m-adapă”, cu anii dragi de tinerețe.

Am încetat să mai ascult pornirea inimii nătânge

Ce mă îndeamnă să admir codane blonde și brunete –

Îmi amintesc de vârsta mea și de-un pantof care mă strânge,

Și mă retrag cam rușinat, privit fiind mai ciudat de fete!

Am încetat prea multe poate, sau prea puține – cine știe?!

Un lucru-i cert pe lumea asta: la orice vârstă te-ai afla,

Să scrii cu sârg durerea-ți surdă și s-o transformi în poezie,

Poți lua un tom gros de hârtie, și muza nu te-o persifla!