Poeziile Mele - Nelu Preda

Azi nu mă vizitează muza, e cam ciufută precum văd, Îmi simt un pic umflată buza și scriu, dar nu prea întrevăd Să iasă un poem mai fercheș, poate va fi o poezică – Dacă-aș putea să-i dau peșcheș, la muza asta!...(mă oftică!) Și scriu și șterg și iară scriu, nemulțumirea mă cuprinde, Poemul iese cam sanchiu, iar eu și tocul mi l-aș vinde Pentru a scrie detașat și cu un pic de tâlc și haz, Căci de poem m-am atașat, iar să îl ștreg mi-ar fi necaz! Acum ce-o fi, și-o fi să fie, cu muză sau în lipsa ei, Am încropit azi pe hârtie, aceste rânduri – de le vrei A le citi, tu cititor, să nu mă judeci mult prea dur, Căci pot să scriu și mai cu spor, dacă primesc ”un șut în ...ur!”

Iubirea îmi dă aripi, să zbor chiar și spre stele, Precum o libelulă cu aripi diafane – În suflet simt arsura privirii dragei mele, Iar gândurile toate devin subit profane În tot ce-nseamnă frica, sau orice neputință; Iubirea-nnobilează, și cugetul și fapta, Orice devine astfel, ușor și cu putință – Mai iute și mai lesne îți va părea și treapta Ce-o urci spre fericire, dar cere și efort, Iubirea-i panaceul, e catalizatorul – E tot ce motivează în viață și suport, Cu ea alături sigur frumos ți-e viitorul! Iubirea-i fericire, balsamul pentru suflet, Și cine n-o cunoaște e cel mai oropsit, Măcar o dată-n viață, tu fii al ei poet, Trăiește-o și vibrează și fi-vei molipsit De dragostea de viață, candoarea juvenilă, Curaj și hotărâre în tot ce-nfăptuiești – Curată-ți va fi viața, gândirea mai subtilă, Pe   cea iubită ție,   cu drag o cucerești! De-aceea prețuiește iubirea-n astă viață, Căci nu mai ai vreuna în care să iubești,...

Când vezi că toți te vor înfrânt și vorba îți răstălmăcesc, În groapă ei ți-ar face vânt, nu te mira, e omenesc – Nimicnicia-i omenească, la fel ca ea-i și răutatea, De ele, Domnul te ferească, pe tine și pe ea, cetatea, Căci răii stau mereu la pândă și umblă-n haite aliați, La răutate cer dobândă și sunt de sânge ahtiați; Tu, doar privește-i cu răbdare și ocolește drumul lor, Căci nu-i vreun folos mai mare, decât să nu faci jocul lor! Mai bine-i în însingurare, decât cu lupii înfrățit, Cu cât răbdarea ta-i mai mare, cu-atât vei fi mai fericit Când o să faci bilanțul vieții, iar binele-ți va prevala, Tu OM vei fi în ciuda ”pieții” și sensul i-l vei etala!

Am încetat să mai alerg după iubirea ideală – E un nonsens s-o tot visez, căci nu există nicăieri ; E mult mai bine să trăiești cu partea ei cvasicarnală, Și ancorat în realitate – dacă faci altfel, poți să pieri! Am încetat să mai aștept bunăvoință de la lume, Când viața-mi pune un obstacol și-ar trebui un ajutor – Mai înțelept, eu ”chem nevoia”, doar ea necazul să-și asume, Și mă învață cum să scap, și cum să-mi fiu folositor. Am încetat să mai condamn pe alții pentru-a mea ursită, Pentru necazuri și eșecuri ce mi le-asum cu stoicism – E prea devreme sau târziu, să spun că nu mi-e fericită Viața, și nici poezia ce mă reflectă cu cinism. Am încetat să mai descopăr, în papură vreun nod absent, Căci, cum măsori ți se măsoară și bine faci, bine găsești – Nu agreez neomenia nici ”lipsa” omului prezent, De ai curaj și demnitate, în viață sigur izbândești! Am încetat să mai pierd vremea cu mici nimicuri inutile, E semn de-nțelepciune oare, sau doa...

Tu toamnă, implacabil vii, afară și la mine-n suflet, Faci frunzele verzi arămii, și îmi aduci tristețe-n cuget. De-aș fi o frunză ruginie, de vânt ca să mă las purtat, Poate c-aș fi în armonie cu Crivățul neînșeuat Și din tristețea despărțirii de vara caldă, înverzită, M-aș bucura de legea firii, și de recolta dobândită, Căci rodul tău e peste tot și umple butii și hambare, Dar orice-aș face eu nu pot să trec de zilele amare Cu ploile, apoi cu brumă, ce întristează crizanteme, Punând sigiliu ce sugrumă corolele, cu anateme De gheață rece, și sticloasă, ce le ucide nemilos, Raza de soare luminoasă, străluce fără vreun folos Și-n orizontu-apropiat, se vede iarna ce-o să vină, E scurt răgazul căpătat pentru a ne intra-n rutină – Cu frigul nu mă-mpac deloc, dar nici prea cald nu-i fericire Tu, toamnă, te-aș numi ad-hoc, ”sezonul de statornicire”!

E toamnă-n suflet, toamnă și afară, Nori plumburii se-nghesuie pe cer – Totu-i anost, iar eu mă simt stingher, Inima-n piept îmi bate – mai să sară. Mor frunze ruginii la mine-n gând, Le suflă vântul-n văi imaginare – S-a ofilit plângând ultima floare, Iar bătrânețea vine peste rând. E toamnă, numai tu o simți iubito, O toamnă efemeră, dar totală – Atât cât este, plină de răceală, Răceala ta, pe care am simțit-o. Și de-ar fi toamnă numai temporar, Aș suporta-o plin de stoicism – N-ar fi nici pe departe cataclism, Ci-așa cum este anotimpu ’ -n calendar. Dar toamna asta prea-i definitivă, S-a instalat și nu mai pleacă niciodat’ Mă-ntreb cum oare viața ne-a scindat? Iubirea noastră-a fost paleativă?!

Iubirea noastr-a fost divină, sfârșitu-sa și-am fost de vină, Am înșelat-o-n așteptări, și a plecat spre alte zări. De-ar fi s-o iau de la-nceput, i-aș spune-ntruna cât de mult Poate-nsemna ea pentru mine, și-ar fi cu mult, cu mult mai bine. Dar a plecat și m-a lăsat, pustiu, și zău dacă mai știu, Ce-i de făcut, cum s-o-ntâlnesc, regretul să-l mărturisesc. Poate că ea mă mai iubește, chiar dacă nu mărturisește, Ceva în suflet a păstrat, un sentiment imaculat. Chiar de regretul e tardiv, îmi cat mereu câte-un motiv, S-o amintesc în vorba mea, și-o simt că e prezentă EA. În minte-mi stă și în simțire, și-abia apuc să-mi vin în fire, Când mă trezesc în zori de zi, uit visul, nu mă pot păzi Și-ncerc ca să-l rememorez, și-n mintea mea să o păstrez, Dar visu-i vis, o nălucire, nu ține loc pentru iubire, Având-o-n gând am scris de EA, gingașă ca o peruzea, Iubirea mea de neuitat, rămân etern neconsolat!