Limba ornicului cade, ticăind secunde reci, Timpul trece în cascade, ore lungi, pustii și seci. Cată inima grăbită, să se umple de iubire, În secunda rătăcită – un liman de izbăvire. Trece, trece, timpul care, se arată năzdrăvan, Trece, inima ce doare, de la visele în van, Se răcește, dar vibrează – timpul neîndurător O rănește, dar pulsează, prin secundele în zbor Și se zbate obosită, palpitând prin timpul sec, Ca pupila în orbită, când lumini și umbre trec, Lăcrimează ca o doină, izvorâtă din caval, Sau zăpada grea de moină, ce se scurge în aval. Într-o eră jumătate, secole trec palpitând, Măcinând la generații, dispărute rând pe rând, Deziluzii, simțăminte, în noianul de secunde, Se consumă neștiute, în a Cosmosului unde. Timpule, parșiv la fire, ce dărâmi dar și zidești, Cum de ai în stăpânire, toate legile cerești ; Cine oare ți-a dat viață, ești cumva precum un zeu, Suflet rece ca de gheață, se...
Felicitări, îmi place !
RăspundețiȘtergereMulțumesc, Aurel!
Ștergereprea trista fii mai optimist dm Preda
ȘtergereStimată doamnă, poezia este un demers pur artistic și nu reflectă starea mea de spirit actuală! Mulțumesc pentru citire și semn!
ȘtergereFaina!
RăspundețiȘtergereMulțumesc, Cristi!
Ștergere