Metamorfoze

Iubirea-i caldă și senină, e dulce-amară – minunată,

Precum o rază de lumină ce limpede ni se arată –

Ea iartă, unge, năzuiește, clădește ca un bun zidar

Și mai nimic nu-i trebuiește – nici foame nu-i mai e măcar.

E se hrănește sufletește, cu vis de îngeri coborâți

Din ceruri și-i ademenește trăirea celor amărâți

Și o transformă, emulează, transcende dorul absolut,

Iar mai apoi o-nnobilează – devine de neconceput,

Orișice dram de suferință – iubirea-i tămăduitoare

Și face totul cu putință, nu-i forța cum e ea de mare –

Ea mută munții din țâțână, credința-i e nestrămutată,

Germină grâul în țărână – iubirea-i viață minunată,

Și-n suflete ea ne clădește miracolul înălțător ,

Iar inimile primenește ca un izvor clocotitor,

Dar limpede precum cristalul, cu apă pură și curată,

În visul meu din arealul plin de iubire minunată,

 Iar către senectutea care, ne-apropie de asfințit,

Nu e vreo sărăcie mare, decât ca cel ce n-a iubit,

Nici vreo codană minunată, nici verdele de codru crud –

Mie așa mi se arată, că sigur omu’-a fost  zălud!