Poeziile Mele - Nelu Preda

Liviuț și Veorica, împreună nu știu frica, Și mă-ntreb mereu, mereu, cum îi rabdă Dumnezeu!?!... Ea-i proastă cum alta nu-i, el e hoț, al Dracului   - Bișnițar până mai ieri, Liviuț, ce poți să-i ceri, La șefia P.S.D., s-a instalat repede Că e bun la sforării și la alte porcării!... Cum spuneam, ca bișnițar, specula iară și iar, Să scape de sărăcia ce bântuia România, Și cum totu-aici se poate, el a dat constant din coate, Și-a acces precum se știe, până la președenție, C-a tăiat în carne vie comunismul să-l reînvie!... Inginer de meserie ( de s-ar duce pe pustie!) Și-a făcut moșie mare, în Teleormanu-n floare Are bar, restaurant, și-un hotel dă-l elegant – De-unde banii pentru ele?...a făcut multe belele... Căci bugetul l-a tocat când prefect s-a instalat, Iar acuma cu TelDrum, a băgat asfalt pe drum, An de an îl toarnă iar, cu firma lui de coșmar, Fiind lucru de mântuială, doar să fie cheltuială!... Și în orice-mprejurare, cu ceata de ți...

Dragi prieteni condeieri, eu nu scriu abia de ieri, Nu-s un geniu ca Nichita să scriu poezii cu litra De Alpan în buzunar, geniul e lucru rar – Nu dau cepul la butoi de vinars când scriu cât doi, Ci scriu treaz și nemâncat, socotesc că nu-i păcat!... Allan Poe, iar scria, marihuana o servea Și hașiș si heroină, nu obișnuiesc, e-o vină?!... Genii de-astea de carton, decedate pe peron, Și urcate-n firmament, din alcool luând talent, Aberații și himere de la mine nu poți cere – Scrisul meu e așezat, fără penis și rahat, Fără nici un pornoșag, de-asta mă dați în vileg Că sunt umil un poetaș construit doar din talaș?!... V-aș ruga să încercaț un poem ca să ”turnați” În vreo douăzeci minute – pentru mine sunt prea multe!... N-am pretenții de poet, poate că nu am talent, Dar vă rog să încercați versul meu să-l cercetați Dacă e așa anost cum mi-a spus mai ieri un prost, Dacă versu-i perimat și eu scriu chiar de rahat, Dacă versu-i infantil și scriu poez...

Te văd, te simt, te-aud și te rostesc, un sentiment de plinătate curge, Este ceva sublim, Dumnezeiesc, oricât de mult ar fi, nu îmi ajunge!... Te vreau, te strig, și-ntr-un târziu te văd, ești minunată, părul lin îți curge, Oricât aș căuta să întrevăd, destinul nostru neștiut se scurge, Și-n orice floare, nor, sau vreo stea, te văd pe tine, mult de tot dorită, Iar Paradisu-n care să trăiești ai vrea, eu îl clădesc, să fii tu mulțumită; Dar dacă-ar fi să nu-mplinesc ursita, de tine să nu pot să fiu aproape, Rămâi tu unica și mult-dorita, până ce Hades îmi va coborî pe pleoape!... În visul meu de noapte te visez, mai minunată, cum n-ai fost vreodată, Și din frânturi apoi te recreez, vrăjit de plăsmuirea minunată – Dar visu-i vis, aș vrea să îl trăiesc, aievea tot ce simt să se-mplinească, Eu către asta, sincer, năzuiesc, nu va fi om ca mine să iubească!... Însă nu ești atunci când mă trezesc, a fost doar plăsmuirea minții mele, Și stau în noapte, sing...

O iubire-înălțătoare pentru tine m-a cuprins, Sentimentul este mare, aproape de necuprins – M-a făcut mai bun, mai altfel și e totul minunat, Eu nu simt defel povara, fiindcă m-ai iluminat Și în suflet și-n simțire totul pare mult ușor, Simt un iz de nemurire, totul e încântător – Urma pașilor în tină ce o lași am s-o sărut, Cum Capela cea Sixtină îmi părea cu mult mai mult, Draga ta făptură sveltă am să o îmbrățișez, Ca pe-o zeitate celtă am să o înnobilez Și pe-altarul fericirii am să dau un blând obol, Frizând gustul nemuririi, sufletul nu-mi mai e gol, Simt o plinătate care mă ridică în înalt, Căci iubirea este mare și o treaptă încă salt Către o înțelepciune ce o dă doar fericirea, Chiar de-i luna lui Răpciune, simt că asta e menirea Să iubesc tot Universul și pe tine fiind în el, Să-ți dedic acuma versul și să fac din el un țel Către nemurirea noastră ferecată azi în slove, Cu parfum de căi celeste și de calde supernove, Bolt...

Mi-e dor, atât de dor de tine, de ochii tăi pătrunzători, De gura ta ce-o știu prea bine – mă ridica până la nori Și de acolo până-n ceruri, iară apoi tot lângă tine, Iubita mea, știi că alături mi-a fost mereu atât de bine!... Dar am plecat în zări albastre, nevoia-a fost neiertătoare, Un rost ca să îmi fac în viață, să fiu corect și ”în picioare” – Să fac o casă pentru noi, pentru copiii ce i-om face, Dar azi sunt singur, fără tine, un dor nebun nu îmi dă pace!... Tu să m-aștepți cu stoicism fiindcă iubirea mi-este mare, Nu este niciun cataclism o despărțire, deci fii tare La revederea noastră aștrii vor sta în loc pe bolta-albastră. Și nimeni n-o avea în lume altă iubire ca a noastră!...