Poeziile Mele - Nelu Preda

  A fost odată ca-n povești, o țară minunată, Aveam copilării firești, bătrâni ferice-n poartă, O stemă-mpodobită cum, era și toată glia, Nu văduvită, ca acum, mai toată România!!!...   Știu, sunt nostalgic, spune-vor, acei ce au donat-o, Pe ea și mândrul tricolor, la U.E. și la N.A.T.O. – În schimb, avem tot ce dorim, luăm „doar cu buletinul”, O viață-ntreagă să plătim și „cuibul” și „tainul”,   Nu mai producem mai nimic, pământ, fabrici, resurse, Le-am dat ca pe un mizilic, dar licităm la burse – Și apă și curent și gaz și lemnul de la cruce, Ne-ndatorăm fără răgaz, umili pe la răscruce,   Să cumpărăm ce-aveam de drept, în altă Românie, Of, Doamne, încă mai aștept, noianul de mândrie, De-a fi românul solidar, scăpând de greaua soartă, Să-și vadă pruncii, planetar, muncind din poartă-n poartă,   Bătrânii-nfometați, bolnavi, privind cu disperare, Neputincioși, umili și gravi, spre-o urmă de scăpare!!!... Dacă români ...

  Iubire minunată, atingi orice făptură, sclipiri diamantine îi poți atribui, Tu poți realipi a inimii fisură, ce-n pulsuri minunate, prinde a dănțui – Și-n roua dimineții, sau miez de noapte blândă, ea zburdă năzdrăvană, Tu-n viață o menții, în taină și izbândă, c-un gram finit de prană.   Minune dată nouă, toți, muritori sub Soare, de Marele Creator – Maestru în Iubire, Un manifest cât nouă, în Lumea asta mare, trecut și viitor, Calea spre fericire. Iubire, tu, oriunde, ce-atingi înnobilezi, nu știi de-i corpu-n care stă sufletul bogat, Sau poate n-are unde, se odihni-n amiezi, ori poate-a stat adesea cu chipul nourat.   Tu intri și-n palate și-n corturi și-n redute, ce par în aparență, cu greu de cucerit, Ești peste toți și-n toate cu sunet de-alăute, acorzi la toți clemență – ești numai de dorit, Dar versu-mi nu-i propice, în a-ți descrie firea, mă las în voia sorții – mai bine, TE TRĂIESC, Fii bună deci și-mi zice, mi-e veșnică iubirea, oa...

  Îngerul meu, stă de pază, zi și noapte-n chip firesc, Doar el poate fi o oază, în carnagiul pământesc – Toți, născuți din lut și Duhul, având chip Dumnezeiesc, Galaxiei i-au dus buhul, cu-atâta neomenesc   În purtare și gândire, dragostei pentru arginți, Crima – e a lor menire, aurul, i-a scos din minți!!!... Și-ncercând cu disperare, să înăbușe dreptatea, Nu-ocolesc nici o oroare, să distrugă libertatea!!!...   Au și ei desigur îngeri, păzitori, ce consternați, De canoane și de plângeri, stau, se uită siderați, Cum creația Divină, se autodegradează-n inși, Ce poartă-atâta vină și-n final vor fi învinși –   Judecata ce Divină, Fiul o va-nfăptui, separând acea neghină Rău-l va secătui, dintre mulți chemați, aleșii, care conscvent se-anină, De trăirea în iubire și nu au   nici vreo vină, vor împărăți Pământul, În dreptatea cea calină, pentru orice muritor, binecunoscând, Cuvântul,   Iară cei ce țin planeta pe un trend...

    Vai de țărișoara noastră, ca-n-ncăput pe mâna lor, Capete cu minte-albastră, fără crez și fără spor, Au vândut și viitorul, generațiilor ce vin, Furăciunea li-i ogorul și-un noian de datorii – O industrie – o fală, ce-a lăsat-o răposatul, Ei au demolato-n silă, și sunt frați cu plagiatul, Toți masoni se-nfanțoșază, cu colane, titluti mii, Ritualuri complicate demne de niște copiii – Au nenorocit destinul scumpei noastre Românii, Azi trăim din datorie, căpușați de bănci ce-s mii,   Cu dobânzi cămătărește, spoliază pe român, Nu dau credit de producție, doar pe buletin prostii, E dobânda anuală, cum n-ați mai văzut în lume, 14 sau 15 % pe-an, și-și fac din asta renume!!!... Fac credit fracționat căpușând economia - și te întrebi, Cam până când mai rezistă România -   cămătarilor imberbi??!!! Nu mai vezi pe nicăierea coafor, mercerie - alimentară, Păcănele, bănci – prostie, nu mai vezi nici lăptăria ce era în cartier, Peste tot mar...

În urbea noastră P.S.D.-istă, cu case mari și ininimi mici, Doar lăcomia mai persistă, și doldora de   mulți   calici – Nu-i de mirare, căci edilul, în ghilimele, că-n real, E un pigmeu și ca vechilul, le pune ochelari de cal!!!...   Care facilități de urbe, vedeți c-ar fi cumva-n Răcari, Cu toți-ar trebui să turbe, de-aș faliți de gospodari – Impozite demne de Sidney, facilități că-n Săcălați, Edilii toți în față honney, în spate toți niște ingrați!!!...   Edilul șăf, Doctor în paie și în coceni uscați și fierți, Pe rromi cu mită îi înmoaie, la urne sunt cu toți prezenți, Cândva vedeam toți asistații, cu bani plătiți de la buget, Cum mai făceu niște prestații, acum sunt toți pe la bufet,   Preamarul, grijuliu cum este, a angajat în Primărie, Sălariați plătiți pe ștate, s-adunene-n șanțuri la hârtie, A mai tăiat nefericitul, copacii urbei seculari, pentru peleți, Că sărăcia îl dă afară din gumari, are copii prea mulți la masă,...

              În memoria iubitei mele mame, Ioana Preda (Oița) Mi-e dor de tine, mama   mea iubită, doar amintirea-ți luminoasă mi-a rămas, Doamne-ai murit așa de chinuită, te-ai stins de foame și de sete, fără glas – Te-au lichidat călăii ca turbații, droguri, perfuzii, foame, sete și tortură – Iar scelerații și-atăzi în halate, se scaldă-n bani, sadism și-atâta incultură!!!...   Te-am internat de inimă bolnavă, apoi mi-au spus c-ai „apă la plămâni”, Dar „Puncția” s-a dovedit otravă, tu cancer dezvoltând în săptămâni, Dar culmea, între pleură și coaste, în „puncțiile” ce n-au scos strop de „apă”, Mă-ntreb, au fost investigații proaste, sau doar „se-află-n lucru”, și-uite, scapă!!!...   Apoi te-am îngrijit și ți-a fost bine, de două ori , eu viața ți-am salvat, Atuncea când din medicație, știi bine, aproape pulsul, indolenții ți-au stopat – Dar obosit de veghe, zi și noapte, neștiind, am apelat la lagărul sordid...

  În miez de noapte mă gândesc la tine, ce pot să fac, el, somnul nu mai vine Asta pățesc ades, în nopțile senine, când singur sunt, departe ești de mine, Iar sentimentele se-nvălmășesc în suflet, neputincios, gândesc adânc și cuget, Ce soartă tristă îmi găsesc prin umblet, nefericit, pășesc prin parc și-un muget,   Ce-i surd, în suflet se aude brusc, de parcă-n luptă rage-un   trib   etrusc, Dar sunt doar eu care ușor mă usc, de suferința cruntă, ce mă taie brusc. Cum noaptea e un sfetnic foarte bun, m-așez sub coama vechiului alun, Sub care te-așteptam ca un nebun – iubirea nu-i un lucru veșnic bun!!!!...   Și-n noapte, mă întorc către bârlog, să scriu un vers chiar dacă-i cotonog, Un vers de dragoste – un monolog, prin care să mă ierți am să te rog – Poate-am greșit cumva față de tine, e omenesc și asta-o știi prea bine, Perfecțiunea e-un deziderat, doar unu-a fost perfect, dar l-au crucificat!!!...   Eu sunt un muritor ca o...