Ea

Iubirea noastr-a fost divină, sfârșitu-sa și-am fost de vină,
Am înșelat-o-n așteptări, și a plecat spre alte zări.
De-ar fi s-o iau de la-nceput, i-aș spune-ntruna cât de mult
Poate-nsemna ea pentru mine, și-ar fi cu mult, cu mult mai bine.

Dar a plecat și m-a lăsat, pustiu, și zău dacă mai știu,
Ce-i de făcut, cum s-o-ntâlnesc, regretul să-l mărturisesc.
Poate că ea mă mai iubește, chiar dacă nu mărturisește,
Ceva în suflet a păstrat, un sentiment imaculat.

Chiar de regretul e tardiv, îmi cat mereu câte-un motiv,
S-o amintesc în vorba mea, și-o simt că e prezentă EA.
În minte-mi stă și în simțire, și-abia apuc să-mi vin în fire,
Când mă trezesc în zori de zi, uit visul, nu mă pot păzi

Și-ncerc ca să-l rememorez, și-n mintea mea să o păstrez,
Dar visu-i vis, o nălucire, nu ține loc pentru iubire,
Având-o-n gând am scris de EA, gingașă ca o peruzea,
Iubirea mea de neuitat, rămân etern neconsolat!

Doamne cu puterea Ta...

Doamne cu puterea Ta, să-mi dai forța să iubesc,
Chiar pedeapsa ce-o voi lua, fiindcă te nesocotesc –
Ruga mea este fierbinte spre Înaltul Tău Regat,
N-am ținut de jurăminte, contra ta m-am răsculat!

Crucea ce mi-ai dat a duce, e imensă pentru mine,
Greutatea ei m-apasă, nu mai știu ce-i rău sau bine.
Dă-mi curajul și putința să o port pânla sfârșit,
Dă-mi prilejul și speranța c-aș putea să fiu iubit.

Dragostea înălțătoare să-mi cuprindă cugetul,
Și iubirea ca o boare mi-nvelească sufletul.
Cu-a ta blândă mângâiere să îmi umpli inima,
Să devin un miel curat, ne mai știind ce-i patima.

Ruga mea sfâșietoare, către Tine Tată Blând,
Să răzbată în înalturi și să te visez curând,
Un culcuș la tronul tău, să-mi dai voie să îmi fac,
Să-ți sărut încălțămintea și să-ți fac numai pe plac.

Iar din cerurile-nalte pe pământ să mă aduci,
Să-am puterea și voința de-a purta mai multe cruci,
Viața-ntreagă numai ție cu iubire să ți-o-nchin,
Să devin o ”căprioară”, căci destul am fost ”rechin”!

”Mă-mbăt ades...” parodie după ”Din mine mușcă marea” de Camelia Ardelean

Din mine mușcă marea...                                       Mă-mbăt ades…
de Camelia Ardelean                                                                   de Nelu Preda

Din mine mușcă marea de luceferi,                                      Mă-mbăt ades până ce văd luceferi,
Pe țărm de vise îmi înalț catarge,                                          Chiar dacă sunt doar becuri pe catarge,
Sunt goeletă printre aștri teferi                                             Mi-s ochii încețați chiar dacă-s teferi –
(Resuscitați sub vidul ce se sparge).                                     C-o sticlă-arunc și într-un zid se sparge.

E-o mare gri, câteodată roză,                                                  Nu pot să spun că viața mea e roză,
Ce-și cântă partitura anacronic,                                             Să nu consum alcool e anacronic,
Cu izbucniri în tacturi, de „mimoză“,                                    Dar întâlnesc adesea vreo mimoză –
Și-amărăciunea izolată fonic.                                                  Scandalizată, se exprimă fonic.

Lângă carenă, caii săi albaștri,                                                Păcat că-i blondă și-are ochi albaștri,
Trecuți adesea prin anamorfoze,                                            În ochii mei cuprinși de-anamorfoze
Și-au agățat nechezul în pilaștri,                                            Îi văd picioarele ca doi pilaștri,
Făcând cu norii iarăși simbioze.                                             Uniți de sâni în strânse simbioze.

Din mine mușcă valul de poeme,                                            Chiar beat, aș vrea ca să-i dedic poeme,
Cu pofta unui condamnat la moarte,                                      Dar mâinile se mișcă parcă-s moarte
Îmi cântă pescărușii în foneme,                                               Și-am ingăimat doar câteva foneme –
Mi-e nemurirea o himeră-aparte...                                          Sărmana, doar de-atâta are parte…


De dor...

De dor, îmi vine-acum să zbor,
Spre tine, ființă de lumină –
Că te iubesc, nu este nici o vină,
Dar nici nu e ceva întâmplător.

M-ai cucerit cu vocea-ți cristalină,
În cor cu îngerii tu poți să cânți,
Auzul, tu mereu știi să-l încânți
Cu melodii cântate în surdină.

Ești mai matură decât vârsta ta,
Copil minune-n corpul de regină,
Cu unduirea calmă de felină,
Mă-ntreb cum oare poți tu exista.

Mi-e dor, dar ăsta nu-i nici un păcat,
Răsplata fi-va mare la-ntâlnire,
Când se va bucura întreaga fire
De parcă altă dragoste n-a existat!

”Când...” - parodie după poezia ”Sunt...” de Camelia Ardelean

          Sunt...                                                             Când…                                                             
     de Camelia Ardelean                                              de Nelu Preda
Sunt doar o mască pe un suflet gol,              Când stau la masă și-i paharul gol,
Un chip plăpând cu-alură de scânteie,          Privirea-mi nu mai are vreo scânteie,

Seiful greu din ceară, fără cheie,                           Să mai desfac o sticlă n-am nici cheie,
Ascuns în al neliniștii atol.                                    Ce mai, sunt incredibil de matol.
Sunt stația rămasă fără tren,                                  Prin gară se aude-acum  un tren,
Sub orologiul vechi, mușcând din noapte,            Hodorogind pe șine-adânc în noapte,
Ori un popas de-ntunecate șoapte,                        În cap aud un brumm și multe șoapte
Un ultim vers într-un anost catren.                       Dar mă-ncăpățânez la un catren.
Am trupul frânt de tainice poveri,                        Am dus de-a lungul timpului poveri
Doar candela tăcerii mă alină.                              De băuturi – durerea mi-o alină;
Luându-mi soarta de la naftalină,                         Mi-am scos costumul de la naftalină
Mi-am scos-o la mezat, cu grijă, ieri.                   ”Să vii la nuntă, mi-a zis unul ieri!”

Am obosit să lupt și chiar să fiu!                           Aș vrea și eu exemplu ca să fiu!
Bagaje de speranțe sfărâmate                                Dar visele-mi sunt toate sfărâmate,
Mi-alunecă, crestându-mă pe spate,                      E mult mai simplu – dau halba pe spate
Mă zbat într-al învinșilor sicriu.                            Și visele le-nchid  într-un sicriu!             

Fă-mă Doamne!

Fă-mă Doamne, vârf de munte, să rămân cu capu-n nori,
Să am pletele cărunte când trec șiruri de cocori.
Fă-mă Doamne, vânt de vară răcorind amiezile,
Să contemplu din înalturi câmpul și livezile.
 
Fă-mă Doamne, rău ce curge, răcorind câmpiile,
Să mă scurg ușor la vale mângâind sălciile.
Fă-mă Doamne, dor de ducă, cugetele să îndemn,
Depărtările să-nvingă, pasul să le fie demn.

Fă-mă Doamne, vers duios, glas de fluier și caval,
Inimi dragi să oblojesc când m-aud în recital.
Fă-mă Doamne, litere,  să rămân în veșnicie,
Scris în vers meșteșugit, pe o coală de hârtie!

Te-am reclădit

În visele de zi te-am reclădit, în visele de noapte te-am visat
Și în absența ta-s nefericit – mă-ntreb: să fiu eu oare blestemat -
Căci nu te am aproape lângă mine, viața asta rău ne-a depărtat
Iar nopțile sunt lungi fără de tine și eu mă simt mereu neconsolat?


Dar dragostea nestinsă va rămâne, în suflet, până ne vom revedea,
De dor tu ești cuprinsă, știu prea bine, iar depărtarea e atât de grea.
Ne vom vedea, știu bine în curând, fiindcă iubirea ne arată drumul
Iar sufletul ce-ți este fremătând, va răspândi iubirea ca nebunul.

Te-am reclădit ades în gândul meu, avid de tine și de plinătatea
Simțirii tale, însă sper ca eu să-ți simt curând și ingenuitatea,
Să fim un tot, scăldat doar în iubire, acea iubire pură și senină
Ce emulează înspre nemurire; iubito, fii a inimii regină!

”Dezamăgire” - parodie după poezia ”Azi”, de Camelia Ardelean

              Azi                                           Dezamăgire

        de Camelia Ardelean                                                    de Nelu Preda      

Ucigătorul meu cu ochi căprui,                                 Chiar dacă ochii-ți sunt căprui,  
Ți-am rătăcit parfumul prin poeme,                          Și scrii cu-atâta meșteșug poeme
Azi nu mai sprijini cerul nimănui                               Ce nu-s folositoare nimănui,
Și nu-i mai zici minunii să mă cheme.                        Să nu trimiți copilul să mă cheme

Ne-am adunat bucățile de nor,                                  Când vezi c-afară a ieșit un nor,
Cu tot cu vise strânse-n cazemată,                            Ce pare dens precum o cazemată  
Azi nu mai pot din stele să cobor,                              Să-mi ceri doar mie storul să-l cobor,
Tu să mă cerni prin zările de vată.                             De parcă-ai fi clădit din clei și vată!

Oricâte ploi s-au răstignit în noi                                Căci ploile venite pe la noi,
(Sărmani ciorchini ce-atârnă pe o viță),                     Cu piatră-au prăpădit a noastră viță
Aceeași sevă ne-a hrănit apoi;                                   Și s-or mai face strugurii apoi,
Azi din trecut mai gust o rămășiță.                            Precum întregul dintr-o rămășiță.

Spre nicăieri regretele-mi îndrept,                             Am încercat pe tine să te-ndrept,
Ne târâim calvarul plin de spume,                              Dar mai că n-ai făcut la gură spume,
Ni-era iubirea unicul precept,                                    Tu n-ai defapt valabil vreun precept,
Azi pentru tine-aș inventa o lume…                            Și ai putea dezamăgi o-ntreagă lume…




Te-am căutat...

Te-am căutat în visele de noapte,
Te-am căutat în visele de zi –
Și-am auzit a tale șoapte
Dar nu te mai pot auzi,

Căci liniștea ce-i așezată
Între noi doi e doar părere,
E cu tumult amestecată
Și dragostea nicicând nu piere.

Te-am căutat și te mai caut –
În mine însumi te găsesc,
Ești precum sunetul de flaut –
Armonios și-așa firesc

Încât mă-ntreb: e doar părere
Sau ești cu-adevărat a mea?!
Nu, nu simt urmă de durere
Căci dragoste nu este grea.

Te-am căutat și te-am găsit,
Sau, oare m-ai găsit pe mine?...
E clar că asta ni-i ursit
Iubito deci, rămân cu tine!

Te iubesc necondiționat!

Ești ultima salvare pentru mine,
De mine însumi tu mă vei salva –
Mi-e sufletul mormane de ruine
Și-n sentimente se va dizolva –

Sunt sentimentele controversate
Mă-ndeamnă ca să fug, dar și să stau –
Sunt gesturile-ți dezinteresate –
Iubirea ta o simt și da, o vreau!

Dar oare îți voi da eu pe măsură
Iubire din al meu suflet rănit
Cât tu îmi dai ca pe o băutură,
Iubirea - panaceul potrivit?!

Ești tu atât de bună, răbdătoare,
Încât s-accepți un suflet zdrențuit?
Mi-e teamă - știi, iubirea doare
Și-așa ca tine n-am mai întâlnit

Pe nimeni care să mă înțeleagă,
Să vadă ceea ce e bun în mine
Și iată sentimentele ne leagă
Iar împreună sigur va fi bine!

De-aceea mulțumesc Divinității
Că pașii noștri s-au intersectat,
Și-acum declar public ”Cetății”,
Că te iubesc necondiționat!

Înflorire

Mă uit la chipul tău ca o narcisă
De alb, și cu sclipiri de peruzea
În ochi, căci dragostea promisă
Te face să-nflorești iubita mea.

Și te iubesc cum n-ai mai fost iubită,
Iar ăsta este numai începutul
Unei idile, – floare prea-nflorită,
Ce se transformă să-și arate fructul

Un fruct al dragostei curate
Ce arzătoare se consumă
Pentru a reînvia când poate –
Vom salvgarda orice cutumă

Și vom fi unici toată viața,
Nonconformiști și voluntari
Cum înflorind și-arată fața
În flori mai  mici, esențe tari.

Cât vă mai rabdă...?

Cât vă mai rabdă azi pământul, hapsâni cu inima de piatră?
Țării îi pregătiți mormântul, căci nu iubiți a noastră vatră!
Ați pus tot statul la mezat: petrol, și gaze, și uzine,
Și băncile-ați devalizat, ca să vă meargă vouă bine!

Din tot ce-a fost cândva de preț - învățământ și sănătate,
Tratate astăzi cu dispreț, plecat-au în străinătate
Și medicii și studențimea dau azi tributul băjeniei,
Tratând și-mbogățind Apusul în detrimentul României!

Și-n parlament dorm șobolanii, ce rod bugetul sforăind
În largi fotolii, căci dumanii se fac că lucră legiuind,
Dar scot doar legi avantajoase pentru penali și mafioți;
Votează sinecure grase și alocații mari la hoți

Căci nu se știe ca pământul când vor ajunge-n pușcărie,
Și-și pregătesc așezământul s-aibă confort și veselie!
Pensionarii fac azi foamea, iar muncitorii doar o mint,
Noroc că s-a-ncălzit  și vremea, iar gerul, boala n-o mai simt!

Străbunii în mormânt se-nchină când voi pământul ni-l vindeți,
Căci sângele și-au dat în tină și mulți au fost scurtați de vieți –
Voi, scârnăvii ce nu vă spală nici apele din Marea Neagră
Ați fi în stare pentru-o țoală să vindeți garderoba-ntreagă!

Dar nu-i trecută astăzi vremea când veți plăti întreg veninul,
Cu care-ați otrăvit voi lumea, iar pentru noi sfârși-va chinul –
Un Țepeș trebuie s-apară dintre vlăstarii neamului,
Și să transfere Parlamentul în centrul Bărăganului!

De când e lumea,...cuvântul!

De când e lumea și pământul, esențial a fost cuvântul –
Chiar dacă-i scris sau recitat, pe scenă, sau înregistrat
Cu siguranță el clădește și inima o simți cum crește –
Efluviu cald de-nțelepciune, de la acel care îl spune.

De când e lumea pe pământ, cuvântul dat ca jurământ
A fost păstrat și respectat de omul drept, adevărat,
Iar cel ce-aruncă vorbe-n vânt, fără să țină-al său cuvânt
Cu greu găsește loc sub soare, doar în palat sau închisoare.

De când e lumea bună, rea, cu toți găsim un loc în ea,
Milionari ori cerșetori, cuvântului suntem datori –
El ne ridică și coboară, prin el ajung atâți să moară,
Deci fiți atenți, nu abuzați, atunci când îl utilizați!

Când lumea...

Când lumea deveni-va dreaptă -
(Și-asta va fi la Sfântu-Așteaptă!)
Toți vor avea un rost mai bun
Chiar dacă stau într-un cătun.

Când lumea deveni-va bună -
(Și-asta-i așa un fel de glumă!)
În plopi vor crește doar fripturi,
Pentru pârdalnicele guri.

Când lumea deveni-va rai -
(Și n-o să fie-n luna mai!)
Toți răii deveni-vor buni
Și nu vor mai ”sufla-n cărbuni”.

Când lumea nu ne mai încape -
(Și-n Lună vor acum să sape!)
Suntem mai singuri, în mulțime,
Și-nguști de prea multă lățime.

Când lumea fi-va în sfârșit,
Cum n-o simțim și ne-am dorit,
Cu certitudine dormim
Și nu am vrea să ne trezim!

Aș vrea...

Aș vrea să  fiu iară copilul naiv,
Să râd, să mă bucur chiar fără motiv;
Prin crâng să mă plimb cu prietenii mei
Ciuperci să culegem și vrej de hamei,

Apoi către casă să mergem voioși
Cântând și-alergându-ne gălăgioși,
În prag să ne-aștepte bunicii din nou,
Iar zâmbetul lor – al iubirii ecou

În suflet pătrundă - căldură, lumină,
Iubirea s-o simt, ce-a plecat să revină
Din cerul albastru în care-au urcat,
Să vină acasă, să mă simt împăcat.

Dar viața e crudă, cu legi neclintite,
Iar căile Domnului sunt  ocolite –
Copilul de ieri are tâmple-argintii,
Copii ce la rându-le au dânșii copii;

Bunicii-au rămas doar în poze-nvechite,
Părinții - bătrâni cu puteri drămuite,
Așteaptă-n tăcere un semn de la noi –
Copii și nepoți, strănepoți, câte doi

I-ajutăm să-și târască chinuit bătrânețea,
Căci și ei ne-au purtat când aveau tinerețea
Și gândesc: Iar copil, de-aș putea să mai fiu,
Le-aș da viața mea, ca să moară târziu.

De fapt...

De fapt, a fost un fapt banal –
Ne-am fost ciocnit pe stradă neatenți,
Tu emotivă, iară eu egal,
Ne-am tot scuzat și-am devenit absenți
 
La tot ce se întâmplă împrejur,
N-am mai văzut, când timpul trece,
Și-acuma liniștit pot ca să jur,
Că dragostea înfiripată n-o să sece

Și-aștept cu nerăbdare clipa
Când am să te revăd – parcă-s timid,
Iar tu ești pentru mine tipa
Ce-mi dă fiorul și devin instant livid.

De fapt, a fost menit să fie –
Sunt fericit – știu, am mai spus-o,
Iubirea ta e-o simfonie
Și nici măcar n-am presupus-o,

Dar ea s-a dovedit s-apară,
Nimic sub soare nu-i întâmplător,
Ciocnirea noastră într-o doară
A fost de sorți decisă uimitor!

Mă uit în ochii tăi ca cerul,
Privirea blândă-mi dă atât alean
Să descifrez pe loc misterul
Iubirii tale care crește an de an!

Iubește-mă...

Iubește-mă cum plaja-adoră marea,
Scăldată de tumultu-i neîncetat,
Să-mi fii cum e-n bucate sarea,
Sărutul tău să fie binecuvântat.

Iubește-mă așa cum știi s-o faci,
Statornic precum stânca de bazalt –
După sărutul dat, te rog să taci,
Căci sentimentul e mult prea înalt

Să-l poți descrie în cuvânt rostit,
Poate condeiul ar putea să spună
În versul scris, frumos meșteșugit,
Iubirea-aceasta ce ne ține împreună.

Și dac-ar fi cândva să dispărem,
Din noi, vreunul-n colț de paradis,
Vom aștepta chiar dac-o să părem
Însingurați, pe celălalt, și-n vis,

Iar zi de zi cât timp ne va fi dat,
Până la revederea așteptată,
Iubește-mă, cu-n suflet invadat
De amintiri și dragostea curată!

Apariție editorială

     
Dragi prieteni, am plăcerea să vă anunț o nouă apariție editorială, al doilea volum de versuri al meu, ”Periplu politic și nu numai”, Apărut sub egida Editurii ”Izvorul Cuvântului”. Volumul cuprinde pamflete, parodii, articole și eseuri, având peste 170 de pagini. Doritorii pot cere relații la mobil: 0729965207 sau e-mail: preda.nelu2@yahoo.com


Apariție editorială - Nelu Preda - ”Poeme pentru tine”

   Dragi prieteni, am plăcerea să vă anunț apariția primului meu volum de versuri ”Poeme pentru tine”, sub egida Editurii ”Izvorul cuvântului”. Doritorii îl pot procura prin comandă la  mobil: 0729965207 sau la adresa de e-mail preda.nelu2@yahoo.com. Lectură plăcută!







Timp nebun...

Timp nebun, unde zbori așa iute cu mine
Laolaltă prin vremuri și simțiri reci, străine?
Stai ușor, domolește-ți curgerea cea nebună,
Lasă-mi timp să mai merg cu iubita de mână;

Fii blajin, dă-mi răgaz să mai scriu un poem,
Despre-a noastră plimbare, de-al iubirii blestem
Ce răceala  absurdă a adus între noi
Și în suflet durere ne-a turnat – suntem goi.

Am ajuns doi străini – cât de mult ne-am iubit!
Timp nebun, numai tu soarta ne-ai urgisit
Și din trupul ce-am fost – astăzi doi singurateci,
Despărțiți, suferim precum caii zănateci

Ce-au scăpat dintr-un țarc – al iubirii ocol,
Și se-nvârt lângă dânsul făr’ să aibă potol;
Libertatea e grea fără gram de iubire...
Timp nebun, poți să-mi legi dreptul la fericire!

Adu-mi draga-napoi, cu iubirea ei caldă,
Să mă-mbăt de amor care sufletu-mi scaldă –
Să fim iar amândoi doar un cuget și-un trup
Simțământul iubirii să-mi dea har să erup!

Mi-e inima...

Mi-e inima cuprinsă de amoc,
Să bată-n liniște nu vrea de loc –
Dar o tratez constant cu poezie,
Iar liniștea-i adâncă și târzie.

Mi-e inima cuprinsă de tristețe,
Și mă gândesc ades la tinerețe
Când colindam fără vreo apăsare –
Acum nu-i mădular care nu doare.

Noroc, fiindcă versul îmi alină
Durerea; ziua mi-este lină
Și pot cu-atâta vis și fantezie
Să evadez total în poezie.

Mi-e inima cuprinsă de amoc
Dar pot să spun că este un noroc,
Fiindcă toată frământarea sa,
Îmi dă idei și iată pot pansa

A sufletelor aspră, grea robie,
Cu evadarea într-o poezie
Care să facă cugetul ușor
Și după asta simt c-aproape zbor!

Să vină primăvara...

Să vină primăvara, răsară ghiocei!
M-am săturat de ger și recea promoroacă,
De vifor și ninsoare cum e de obicei
În iarna mohorâtă și rece și posacă.

Să vină primăvara, mai iute cu alai
De păsări călătoare în crânguri ciripind,
Cu crudul verde-al ierbii ce-o apărea pe plai
Și cuiburile pline de rațele clocind.

Să vină primăvara, cu soare strălucind
Și parcurile pline de-ndrăgostiți la braț,
Cu ziua mult mai lungă și ore răsucind,
În orologiul vieții tot timpul să-l înhaț.

Să vină primăvara, acum, nu mai târziu,
Căci nu mai am răbdare cu iarna asta surdă –
Vorbesc și-i spun atâtea din toate ce le știu,
Doar, doar, s-o îndura să plece cu-a ei ciurdă.

Să vină primăvara, îi dau un ultimatum
Acestei ierni urâte ce nu vrea să mai plece,
Și o blestem să-i sece puterile, și-acum,
Plecând să ne-ocolească, să nu mai fie rece!