Te-am căutat, iubire!

 

Eu, viața mea întreagă, te-am căutat, iubire,

Când te-a găsit atâta, de mult te-am prețuit;

Și cine să-nțeleagă, un dor și-o nălucire,

Când semeni dau cu bâta, de parcă n-au iubit,

 

De parcă-ntâia oară, pe cerul plin de stele,

Descoperă lucirea, modestă-a unui astru,

Micuț, ce stă să ceară, nici aur, nici castele,

Ci numai dăruirea, din sufletu-i sihastru;

 

Ce nenoroc, destinul, pe-atâția îi răsfață,

Cu tot ce poate-n lume, a fi mai minunat,

Iar pentru mine chinul, stârnește-ades pe față,

Grimase, din cutume, de neescaladat –

 

Cutume despre faptul, că fericirea-n viață,

Și-o face numai omul, stăpân pe-al său destin,

Iar în iubire, raptul, te schimbă în paiață,

Uscându-te ca pomul, udat doar cu venin.

 

Dar ăsta mi-e destinul, nu plâng și nu suspin,

Nici nu îmi vărs amarul, pe cei cu mult noroc –

Iubirea mea, e chinul, durerea ca un spin,

De netrecut hotarul, e spre-al iubirii joc.

 

Te-am căutat iubire, avid, în astă viață;

Când te-am găsit, ești fructul cu totul interzis,

Căci Domnul, spre uimire, ne-A dat un fir de ață,

Și nu ne-a părăsit, chiar dacă L-am dezis.

 

Ne-om întâlni în ceruri, sau poate-n altă viață,

Iubirea mea sublimă, căci mult te-am căutat,

Pe soare sau pe geruri, în zori de dimineață,

Doar dragostea mă-animă și-aștept înfrigurat.