E primăvară...

 

E primăvară-afară, ce păcat – lipsește codrul ce m-a-nfiorat,

Colnicele sunt astăzi amintiri, iar foșnetele numai năluciri –

Pădure, tu, liman al tinereții, te-au năpădit și drujba și scaieții,

Au amuțit și glasuri de prigorii, sub a barbarelor, spre bani victorii.

 

Ce univers de vis s-a năruit, sub barda celor ce au năvălit

Să te decime, codrul meu de dor, tovarăș drag de-a lungul anilor.

Credeam mereu că ești de neclintit, chiar dacă uscături te-au năpădit,

Apoi s-au modelat cozi de topor, la bunul plac al paraziților.

 

Și ce să fac, acum, chiar de-i Florar și nu se-aude nici un cuc măcar,

Privighetorile au emigrat și-auzi doar bufnițe în lung și-n lat?!

Mă mângâi cu al florilor parfum, culoarea lor – amețitor taifun,

Cu verdele cel crud al ierbii și amintirea zilelor când cerbii

 

Și căprioarele pășteau de zor, în umbra deasă-a lizierelor,

Eu copilandru mic și năzdrăvan, acum bătrân, stau și aștept în van

Ca primăvara proaspătă, străluce, ce tuturora bucurii aduce,

Să te reînvie, colțul meu de rai, tu energie și avânt să-mi dai,

 

Să simt din nou miros de veșnicie, cum am simțit doar în copilărie,

Când îmi părea că sunt nemuritor – trecut-au anii și acum mi-e dor

De codrul verde-n blânda primăvară, cum nu o să apuc să-l mai văd iară,

A fost, s-a dus, ca toate câte sunt, e primăvară și pășesc mărunt!