Poeziile Mele - Nelu Preda

Îmi ești balsam pe sufletul rănit,   Iubirea mea, ce-ai apărut în cale, Tu rănile, cum știi mi-ai oblojit – M-au vindecat doar zâmbetele tale, Iubirea noastră e atât de pură, Cum n-a mai fost și n-o să fie alta – Îmi ești cum este rugul pentru mură, Sau ce însemnă pentru nufăr, balta. Te-am întâlnit când nici nu mai speram Să întâlnesc iubirea   așteptată, Ești pentru mine, teiul pentru ram, Sunt sigur, nu ne-om despărți vreodată. Și dacă-a fost să îmi pătrunzi în viață, Voi face tot ce pot să te păstrez – Știu, totu-atârnă de un fir de ață, Dar eu fac totul să-l consolidez – Doar împreună răsuci-vom firul, Din ață va ajunge un odgon, Pe față ne va mângâia zefirul – Vom fi un cuplu la un milion!

Dragostea azi am găsit-o, în inima ta – Am descoperit iubirea, în sufletul îți sta. Sunt alt om, acum viața pot să o trăiesc, Liniștit, știind că am, pe cine să iubesc! Ca o floare înflorită, farmecu-i firesc Mă cuprinde, mă vrăjește, parcă amețesc – Dragostea adevărată, chipu-ți feciorelnic, Îmi aduc o fericire – parcă-i îndoielnic, Prea frumos apare totul, dar e-adevărat, Ne iubim nemăsurat și   iată s-a-ntâmplat – Ne-am găsit unul pe altul, ne-am îndrăgostit, Ca noi doi pe-această lume, nimeni n-a iubit! Jumătăți pentru întregul ce-i desăvârșit, Tu ca mine, eu ca tine, n-am mai întâlnit! Dragostea adevărată astăzi o trăim – De mai sunt și alți-n lume, noi îi fericim!

Recunoștința-i floare foarte rară, Când o primești, tu să o prețuiești Căci binele ce-l faci o să apară, Precum viteazul cărții de povești Cu forțe întreite de izbândă, Pe Zmeul rău punându-l în genunchi – Recunoștința merită dobândă, Și merită cântată din rărunchi! Ce-i mai frumos și bun pe lumea asta, Când stânga n-a știut ce face dreapta, Iar binele făcut i-atât și basta, Fără tam-tam, fără a adăsta Și făr-a aștepta ceva în schimb, Recunoștința chiar de e târzie, E ca un corolar și ca un nimb – Din somnul greu te-aduce la trezie! Deci, faceți bine făr ’ de ezitare Și făr-a   trâmbița în patru zări, Recunoștința floare rară-apare Când nu visezi, cu-alese desfătări!

Dimineața, simt că viața îmi pulsează-alert în vene, Liniștit mă duc și piața o parcurg hai-hui, alene – Cumpăr fructe și legume, tot ce e mai bun, gustos Și sunt pus numai pe glume, c-așa-s eu năbădăios! Savurez din plin cafeaua c-o țigară canceroasă, Și fiindcă-i făcui safteaua, precupeața nu mă lasă, Și îmi dă ca bonus încă un mănunchi de pătrunjel – Cu voința ei de stâncă...dar eu ce să fac cu el?! Îl pun liniștit în traistă, și-mi continui lent plimbarea, Doamne tu cu-această castă, ai umplut piața și zarea! Toți vând în această țară, prea puțini mai și produc – Cum scăpăm de-această tară?...cum scăpăm de-acest bucluc?! Dacă zorii dimineții ar aduce-acum un Sfânt, Să conducă cursul vieții și-astă țară pe Pământ, Să adune paraziții, hoții, zbirii, speculanții, Toți corupții și bandiții, toți călăii ăstei nații, Aș simți că dimineața e o binecuvântare, Noi am savura viața, de la mic și pân ’ la mare, Piața-ar fi mereu bogată în țăran...

Iubito, astăzi vom dansa, un dans păgân, cum n-a mai fost vreunul, Ușor noi ne vom balansa, și-am să îngân, poeme delicate ca nebunul... De dragul tău voi scrie tot ce simt, iubirea care e nemăsurată, Și-n gândul meu acuma eu resimt, tot ceea ce n-am spus în altă dată! Și vom dansa lasciv, pe muzică alene, cu corpurile unduind discret, Fără s-avem motiv, noi ne vom teme, că sufletul cumva, ar fi inert Și nu va recepta trăirea vie, a muzicii baroce, din clavecin cântată, Iar tot aleanul ce-o să vie, ne va vibra în voce, iubirea cea adevărată. Iar dansul nostru de-azi iubito, veșnic ne-o fi în amintire viu, aprins, Precum iubire-am reunit-o și-atâtea grele-obstacole a-nvins... Dar dansu-acesta-i memorabil, e unic cum n-a fost și n-o să fie, Căci azi destinul e cu noi amabil și muzica e pentru suflet alifie!

Iubita mea-i tare focoasă, însă de-a pururea geloasă, M-ar vrea al ei, numai în casă, de dau binețe-a sa angoasă, Se manifestă violentă, cu-njurături – tare-i prezentă Pe la capitolul scursuri, când ea devine eminentă... Ce să-i mai fac?! E persistentă, afirmă dragostea-i măreață, Cu-njurături, parcă-i dementă, în zori de zi, de dimineață! Decât asemenea iubire, sincer, prefer o despărțire, Decentă, fără păruire, deci draga mea, îți dau de știre, Că te blochez pe Skype, Facebook, căci n-am menirea să educ, Al tău impuls de eunuc, geloasă, și pe-un pui de cuc, În mână dacă-l iau și mângâi, ai fost tu dragostea din-ntâi, Dar, îmi ajunge, serios, complexul tău de om gelos, Și nu-mi mai trebuie iubirea, ce știe numai mărginirea, Și îngrădirea, și furia!...Ajunge, asta-i   poezia!

Mă plimb în zori de dimineață, când soarele n-a răsărit, Iar lumea-ncepe-a prinde viață, și somnu-i dulce de dormit. Privighetori își cântă trilul, fantastic – parcă-i recviem, Le-admir cu prisosință stilul – scheaună câinii, încă ghem. Îmi sorb cafeaua c-o țigară, ce poate fi mai delicios? Scrâșnește un marfar în gară, apatic însă zgomotos, Iar eu continui melancolic, plimbarea lentă, cu folos Și pentru corp, care empiric respiră izul fabulos De muguri verzi, dar și de flori care abia au înflorit, Și pentru spirit, ce fiori resimte-n aerul vrăjit. De-aceea zorii, pentru mine, sunt dezirabili și plăcuți, Mă plimb și-mi e atât de bine – nu-i necesar să mă saluți!