Poeziile Mele - Nelu Preda

  Bună dimineața, Soare, sunt bucuros – lucești de zor, Și fiindcă știi să dai culoare, la tot ce este muritor – Pe-acest pământ, tot ce-i cu viață, e numai plăsmuirea ta, Tu umpli câmpul cu verdeață și-n lipsa ta, totul ar sta.   Ești darul dat de Dumnezeu, creației lui preferate, Ce-i omul când se crede zeu, când totul merge ca pe roate, Dar rușinat de-alunecare, revine iute pe făgaș, Și-n modestia creatoare, trece la lucru mintenaș.   Tu Soare viu, ne încălzești, la trup și suflet cu lumina, Dar nici măcar nu te căznești, să ne găsești vreodată vina, Că suntem tot nemulțumiți – ba că-i prea frig, ba că-i dogoare, Pe Dumnezeu știi să-l imiți și-mparți egal la muritoare,   Vigoarea ta și energia, pe care ne-o trimiți în raze, Numai tu știi ce-i sinergia și n-ai ca Luna-atâtea faze – Ești totdeauna, viu, statornic și lanurile ni le coci   Precis pe boltă ca un ornic, la tropice, tu ne sufoci,   Iar în ținuturi îngheța...

  Ești minunată-ntre femei și nu-i nici una precum tine, Ferice-s fiindcă-n anii mei, te-am cunoscut și ne-a   fost bine. Ești minunată, și nu-o spun, nici temător, nici rușinos, Tu înger trist, eu un nebun, dar amândoi cu-atât folos   În tot ce facem împreună, sau fiecare-n dreptul lui, Cu viața facem o cunună, zburând spre-naltul cerului Și tot ce vom lăsa în urmă – tu un noian, eu câteva, Volume-n care „ca pe sârmă”, noi ne expunem inima.   Ești minunată-ntre femei, iar dacă toți te-ar ști ca mine, Poate că s-ar considera „pigmei” și ne-ar vorbi numai de bine, Iar „bârna cea din ochi” și-ar scoate și ar privi obiectiv, Căci omul drept stă și socoate, neperorând fără motiv.   Dar asta-i viața-n „Vatra Noastră”, ești denigrat în viață fiind, Iar mort, precum o samulastră, apreciat vei fi știind, Că ai ieșit din „jocul” care, se face în „bisericuțe” Și minți atât de „sclipitoare”, își fac „nevoia” în „tărâțe”.   Ești ...

  Eu, viața mea întreagă, te-am căutat, iubire, Când te-a găsit atâta, de mult te-am prețuit ; Și cine să-nțeleagă, un dor și-o nălucire, Când semeni dau cu bâta, de parcă n-au iubit,   De parcă-ntâia oară, pe cerul plin de stele, Descoperă lucirea, modestă-a unui astru, Micuț, ce stă să ceară, nici aur, nici castele, Ci numai dăruirea, din sufletu-i sihastru ;   Ce nenoroc, destinul, pe-atâția îi răsfață, Cu tot ce poate-n lume, a fi mai minunat, Iar pentru mine chinul, stârnește-ades pe față, Grimase, din cutume, de neescaladat –   Cutume despre faptul, că fericirea-n viață, Și-o face numai omul, stăpân pe-al său destin, Iar în iubire, raptul, te schimbă în paiață, Uscându-te ca pomul, udat doar cu venin.   Dar ăsta mi-e destinul, nu plâng și nu suspin, Nici nu îmi vărs amarul, pe cei cu mult noroc – Iubirea mea, e chinul, durerea ca un spin, De netrecut hotarul, e spre-al iubirii joc.   Te-am căutat iubir...

  E primăvară-afară, ce păcat – lipsește codrul ce m-a-nfiorat, Colnicele sunt astăzi amintiri, iar foșnetele numai năluciri – Pădure, tu, liman al tinereții, te-au năpădit și drujba și scaieții, Au amuțit și glasuri de prigorii, sub a barbarelor, spre bani victorii.   Ce univers de vis s-a năruit, sub barda celor ce au năvălit Să te decime, codrul meu de dor, tovarăș drag de-a lungul anilor. Credeam mereu că ești de neclintit, chiar dacă uscături te-au năpădit, Apoi s-au modelat cozi de topor, la bunul plac al paraziților.   Și ce să fac, acum, chiar de-i Florar și nu se-aude nici un cuc măcar, Privighetorile au emigrat și-auzi doar bufnițe în lung și-n lat?! Mă mângâi cu al florilor parfum, culoarea lor – amețitor taifun, Cu verdele cel crud al ierbii și amintirea zilelor când cerbii   Și căprioarele pășteau de zor, în umbra deasă-a lizierelor, Eu copilandru mic și năzdrăvan, acum bătrân, stau și aștept în van Ca primăvara proaspăt...

Mi-e dor de tine, țara mea frumoasă, mi-e dor de tine, țara mea de do Sunt singur, depărtarea mă apasă, mă chinui ca să-mi fac un viitor,– Printre străini ce-au inima vârtoasă, mă slugăresc cu vârf și îndesat, Pentru o leafă care nu-i făloasă, mi-ar pune sufletul chiar la mezat.   Aveam cândva un viitor în tine, o casă bună și-un salar decent, Dar astăzi s-au ales numai ruine, din fierul vechi s-a luat doar un procent Din ce era valoarea-adevărată, a fabricilor care au hrănit, Cinci milioane de români și iată, azi sunt aici la suflet cătrănit   Și cum n-aș fi așa, când toți piețarii, au cumpărat ieri țara pe doi bani, Au dărâmat și-au dus peste fruntarii,   averea ei – o tagmă de golani, Escroci și hoți, au stat în fruntea țării și au devalizat tot ce-au putut, Ei au atins chiar culmile trădării, în gona mișelească după-avut.   Și tot trădare-a fost și-acea scutire, de taxe și impozite cinci ani, Pentru străinii care în neștire au năvăli...

Sunt vremurile de pe urmă și Dumnezeu s-a săturat – Ne comportăm precum o turmă, păstor având pe Nosferat, Iisus e doar o nălucire în mintea celor credincioși, Dacă plătim o pomenire, suntem curați și merituoși.   Ne facem cruci pe la răspântii și-n fața ziselor icoane, Nu facem bine, batem câmpii, cu ROLEX-uri de milioane – În casa noastră, rugăciunea, care s-ar cuveni ținută, În taină, cu închinăciunea, a început a fi urâtă.   Ioan cel Mare, Teologul, ne spune în Apocalipsă, Tot vălmășagul ce e-n pragul Bisericii – flacăra-i stinsă Și Fiara pune stăpânire, pe oameni, Lume și Pământ, Iar vaccinarea, spre uimire, ne bagă iute în mormânt   Și păcătoși, cu semnul Fiarei, pe braț, pe mână sau în duh, Vor resimți adâncul ghiarei, pe sol în aer sau văzduh, Căci boli uitate peste vremuri, vor exploda spre chinul lor, În corpul-Templu, plin de ”ierburi”și scălâmbat de dumnealor!   Necazul mare stă la ușă, va exploda în vaccinați, Co...

  Eminescu n-a murit, înger este sus, în ceruri, Versul lui meșteșugit, ne-ncălzește, chiar de-s geruri – Codrii roșii de aramă, turmele de miorițe, Vii imagini puse-n ramă, precum florile-n altițe.   Sus, din   ceruri ne trimite, seri pe deal, cu glas de bucium, Iar Luceafărul promite, dorul cald, fără de zbucium. Făt Frumos, născut din lacrimi, prins în aventuri ne-ncântă, Cu o viață fără patimi, curajos, răul-l-nfruntă.   Demiurg pentru poeții, ce-și încercă azi condeiul, Eminescu, precum geții, drept și dârz, cu obiceiul De a pune în cerneală, epigoni, hoți și-ariviștii, A ajuns de pomeneală, criticând mai toți miniștrii,   El penița, ca pe-o spadă, a știut s-o folosească, Aruncâd câte o nadă, către tagma cea de iască, Zisă a politichiei, din metropola munteană, Aprinzând jarul furiei, în prostia suverană.   Genial în toate cele, filozof și poliglot, A-nfruntat atâtea rele, dând la inamici în bot, Cu o vorbă m...