Poeziile Mele - Nelu Preda

Nu-mi vine să mai scriu – parc-aș urla la lună, Nu pot schimba cu versul o lume prea nebună – Credeam că doar frumosul aduce bunătate, Dar mulți aduc urâtul cu-așa seninătate Că te întrebi cum oare pământul îi susține, Și ce resort ascuns urâtul îl deține Încât se răspândește ca ciuma, epidemic, Iar binele cu greu, de parcă e endemic? Atâta urâciune cuprinde lumea noastră, Și națiuni întregi au soartă prea sihastră – E foamete în lume, dar și obezitate, O, Doamne, unde ești ca să le vezi pe toate?! Nu-mi vine să mai scriu, decât dac-aș putea, Cu versul să alint, să schimb lumea cea rea, Iar rănile-oblojite de-un vers ce-i clăditor, În suflet ca și-n trup va fi vindecător.

Ca un zefir te-nvăluie dragoste mea, Prin păru-ți bălai rătăcind se-nfioară – Pe ple oapele dulci peste ochi peruzea, Și-alene pe sânii pietroși de fecioară. Ca un zefir zboară gândul spre tine, Departe ești, dar atât de aproape – Făptura-ți în minte o port și e bine, Icoana-ți iubită o port peste ape. Ca un zefir ne va fi întâlnirea, Fluidă și caldă precum un sărut - Iubirea ne este în viață menirea, Nu-ntâmplător ea, iată a apărut. Ca un zefir cald să ne fie și viața, Frumoasă și blândă cu noi amândoi, Alături pășind, începând dimineața, Prin roua din iarbă cu umerii goi.

Timpul e-n noi, sau noi suntem în timp - Mă-ntreb adesea, suntem muritori Și trece prea ușor un anotimp – Noi suntem volatili ca niște nori. Iar în clepsidră curge timpul nemilos, Același timp ne crește și ne scade – Să curgă dar, dar curgă cu folos, Căci altfel sigur bine nu ne cade. De-ai fi elastic să te pot lungi, Tot n-aș ajunge în eternitate – Doar agonia eu mi-aș prelungi, Bătrân, cu  clipe de luciditate. De-aceea timpule tu fă-ți menirea, Clădește și sfărâmă ce-ai clădit – În mine, da, acuma-i strălucirea, Însă la moarte tu m-ai osândit.

De-aș fi salcâm...                   De-aș fi tacâm  de Camelia Ardelean                            de Nelu Preda De-aș fi salcâm, mi-aș scutura parfumul          De-aș fi tacâm, eu aș păstra parfumul Pe nopți albastre sau pe dimineți,                     De tort festiv în calde dimineți, Cu tâmpla verde, aș aține drumul                      În viața mea nu aș vedea ce-i drumul, Pavat cu vise, unei alte vieți.               ...

S-a mai închis o ultimă cortină, Iar un titan al scenei s-a sfârșit ; Maestre, vârsta-a fost de vină Căci sufletul ți-a fost desăvârșit. Ne-ai dăruit atâtea nestemate Pe scena ce-ai slujit-o-atâția ani, Realizări atât de însemnate, Alăturea de alți colegi titani. Un gol imens tu ai lăsat pe scenă, Și-n inima întregului popor  Ce te-a iubit cu-o dragoste perenă De arta ta, tu, exemplar actor. Cu modestia ta proverbială, Ai fost exemplu viu pentru colegi, Ai fost pe scenă până la finală, În cer acum la ”monștrii sacri” mergi. O lacrimă azi vărs doar pentru tine, Și-n suflet port doar chipul tău; Știu c-ai făcut în viață numai bine, Și mergi în Rai fără păreri de rău. Îți spun acum adio  cu sfială, Să-ți fie zborul către stele lin, Să nu ai grijă sau vreo îndoială – Te vom păstra în inimi viu, deplin!

Tu politician ratat, Ai merita de par legat Să paști la iarbă și mohor, Să nu mai chinui un popor! Gușat, și hoț, și adormit, Tu nația ai păcălit Să te aleagă-n parlament, Și dai doar legi spre faliment. Pușcăriabil și servil, Te porți precum ai fi vechil, Bugetul l-ai devalizat, Și vrei arest”civilizat” La domiciliu ; nu-ți priește Beciul Domnesc ce găzduiește Doar hoți mărunți de buzunare Te-mbolnăvești subit, te doare În cotul stâng de toți și toate, Și spre putere urci pe coate ; E dulce rău excrocheria Ce cangrenează România Pe care-o patronezi cu sârg, Și-afară banii toți se scurg. Tu ne-ai vândut și la străini, Pentru o pungă de țechini – Ești coadă strâmbă de topor, Tocmești al țării viitor, Și ne-ai adus în sărăcie – Poporu-i singurul ce știe Ce-nseamnă viața, cu ce cost Mai poți să-ți faci cumva un rost! Tu ”stai” în vile fără număr, Eu muritor de rând doar sufăr Dobânzi la băncile rapace Să ...

Poet nebun, degeaba ai talent, De-l folosești să scrii doar invective Acelora ce nu îți dau motive, Ci numai te ignoră permanent. Din turnul tău de fildeș torni veninul, Oricui nu-ți intră fix pe calapod – Simți instinctiv și ești mare nărod, Iar scrisu-ți zgândără mai tare chinul. Ți-e muza năzuroasă și-ți inspiră, Când capodopere și când gunoaie – Tu faci ce faci și-o faci mereu de oaie, Din mii de pretini doar câțiva te-admiră! Că ești anost o știi și tu prea bine, Te împopoțonezi cu-atâtea titluri, De fapt, luate doar după tertipuri, Dar gâdilă atât stima de sine. Mă-ntreb ce-i face-atunci când muza, Sătulă de al tău enorm orgoliu, Intra-va prea subit în doliu Iar pana ți se va uza?! Și chiar și-așa, poet nebun, Cu mințile înfierbântate, Care îi știi pe toți și toate, Îți scriu, dar nu să mă răzbun – Poate cu mintea cea bolnavă, De geniu rău bineînțeles, Vei reflecta ceva mai des, Și renunța-vei la gâlceavă! E ...

Un vânt se abate vuind peste codru, Frunziș spulberând către margini de zori, Copacii trosnesc cu un sunet mai aspru Decât artileria de fulgere-n nori. Și plouă-n neștire cu lacrimi de nouri, Iar vântul le-abate și cad doar pieziș, Pătrund peste tot și formează halouri Lumina de trăsnete prin luminiș. Stau ciute ciulite sub ramuri de fag, Așteaptă tăcute să treacă urgia, Iar un copil tot privește din prag – Curios, contemplând cu nesaț vijelia. Iar norii par rupți, vălătuci, vălătuci, De vinete straie cernând picătura Ce face șiroaie pornind prin uluci, Și-neacă tot șanțul și-apoi arătura De parcă toți demonii sunt pe pământ, Să-și facă de cap cu natura-n stihie, Și zici că mai scapă doar morți-n mormânt De clocotul apei ce are să vie. Deodată, puhoiul se-oprește tăcut, Și norii se sparg, iar o rază de soare Străluce timidă ca nou început Din pagina vieții în timp următoare.

La pas domol mărșăluiesc, Pe drumul vieții solitar, Sunt sigur azi că te iubesc - Nu îndrăznesc să sper măcar Că ai putea și tu cândva, Să mă iubești măcar un pic Și nu m-ar crede cineva, Cât par de ne-nsemnat și mic Fără de tine și-al tău glas, Ce mă-nfioară când șoptești Cuvintele de bun rămas, Când spui c-ai să mă părăsești. La pas domol merg și acum, Chiar dacă tu m-ai părăsit În viață-mi caut un alt drum, Căci soarele a răsărit, Și pasul meu domol dar ferm, În căutarea fericirii Va poposi pe un alt țărm, Al mării-albastre a iubirii.

Sunt tot mai multe atentate Iar sfinții și-au uitat menirea, Pe dos sunt lucrurile toate Și-nsingurată-i omenirea.   Nici Soarele nu mai e Soare, Ne pârjolește nemilos, Nici umbra nu mai dă răcoare, Iar sufletul ni-i tot mai jos, Nu mai cunoaștem ce e mila, Ajutorarea pentru-aproape, Doar banul este șef, și pila, Și nu ne ”scaldă” mii de ape. Poluăm cu îndârjire totul, Chiar și-aerul de-l respirăm Ne facem loc avid cu cotul, Pe scena vieții s-aclamăm Doar nulități oportuniste Alese, culmea, democratic Ce au doar scopuri egoiste, Și nici o calitate, practic. Iar foametea face ravagii, La pol opus obezitatea – Aleșilor le dăm sufragii, Dar unde duc umanitatea?! Ridică-n slăvi globalizarea, Și-o nouă ordine ne spun, Egală cu-omogenizarea, Căci statul național nu-i bun! Și uite-așa, un nou turn Babel Vor făuri pe-acest Pământ, Iară poporul, blând ca el, Îi va urma chiar și-n mormânt!

Andante, nu te mai grăbi, admiră cerul și pădurea Cât nu sunt norii fumurii și n-a tăiat în ea securea. Andante, ia-o mai ușor, de ce atâta frenezie Când viața-i scurtă de trăit și-i loc și pentru poezie? Andante, nu te mai grăbi să tragi concluzii din cuvinte, Așteaptă, faptele vorbesc și nu țin loc de jurăminte. Andante, nu iubi decât iubirea de e-mpărtășită, Și nu vei suferi în van, nu-ți va fi viața răvășită. Andante, nu te mai grăbi, viața oricum e trecătoare Admiră stelele pe cer, fii visător, plin de candoare, Și dacă după toate astea, simți că vei fi deja-mplinit, Andante, – ești pe calea bună și sigur vei fi fericit!