Poet nebun...

Poet nebun, degeaba ai talent,

De-l folosești să scrii doar invective

Acelora ce nu îți dau motive,

Ci numai te ignoră permanent.

Din turnul tău de fildeș torni veninul,

Oricui nu-ți intră fix pe calapod –

Simți instinctiv și ești mare nărod,

Iar scrisu-ți zgândără mai tare chinul.

Ți-e muza năzuroasă și-ți inspiră,

Când capodopere și când gunoaie –

Tu faci ce faci și-o faci mereu de oaie,

Din mii de pretini doar câțiva te-admiră!

Că ești anost o știi și tu prea bine,

Te împopoțonezi cu-atâtea titluri,

De fapt, luate doar după tertipuri,

Dar gâdilă atât stima de sine.

Mă-ntreb ce-i face-atunci când muza,

Sătulă de al tău enorm orgoliu,

Intra-va prea subit în doliu

Iar pana ți se va uza?!

Și chiar și-așa, poet nebun,

Cu mințile înfierbântate,

Care îi știi pe toți și toate,

Îți scriu, dar nu să mă răzbun –

Poate cu mintea cea bolnavă,

De geniu rău bineînțeles,

Vei reflecta ceva mai des,

Și renunța-vei la gâlceavă!

E loc sub soare pentru toți,

Chiar de nu scriu la fel de bine –

Doar timpul hotărăște-n sine,

Care sunt buni, care netoți!