Furtuna

Un vânt se abate vuind peste codru,

Frunziș spulberând către margini de zori,

Copacii trosnesc cu un sunet mai aspru

Decât artileria de fulgere-n nori.

Și plouă-n neștire cu lacrimi de nouri,

Iar vântul le-abate și cad doar pieziș,

Pătrund peste tot și formează halouri

Lumina de trăsnete prin luminiș.

Stau ciute ciulite sub ramuri de fag,

Așteaptă tăcute să treacă urgia,

Iar un copil tot privește din prag –

Curios, contemplând cu nesaț vijelia.

Iar norii par rupți, vălătuci, vălătuci,

De vinete straie cernând picătura

Ce face șiroaie pornind prin uluci,

Și-neacă tot șanțul și-apoi arătura

De parcă toți demonii sunt pe pământ,

Să-și facă de cap cu natura-n stihie,

Și zici că mai scapă doar morți-n mormânt

De clocotul apei ce are să vie.

Deodată, puhoiul se-oprește tăcut,

Și norii se sparg, iar o rază de soare

Străluce timidă ca nou început

Din pagina vieții în timp următoare.