Poeziile Mele - Nelu Preda

Ți-am ridicat altar din amintiri, Azi nu mai ești, dar parcă ești mai vie, De-aceea scriu această poezie Ce-i închinată fostelor iubiri. Te-ai ridicat la ceruri prematur, Iubirea nostră-i dincolo de nori Prinos ți-aduc acest buchet de flori, Și o să plâng până mă satur. Ți-aprind și-o candelă să-ți dea lumină În paradisul unde sigur ești, Știu că la mine veșnic te gândești Până ce mie clipa o să-mi vină, Și ne vom regăsi acolo-n cer, Mai tineri, mai curați și-ndrăgostiți, Dar pân-atunci, iubito, să nu uiți Să-mi vii în vise pline de mister, Și-n ele s-avem marile trăiri Ce ni le-a refuzat această viață Ce-atârnă de un firicel de ață ; Ți-am ridicat altar din amintiri.

Să nu mă uiți, chiar dacă deodată Iubirea ce a fost s-a spulberat Fusese-așa frumos și e păcat Să nu ne mai vedem câteodată, Ca doi prieteni buni să depănăm Ce-a fost sublim, acea iubire care Ne-a reunit, n-a fost întâmplătoare, De-aceea să-ncercăm să n-o uităm. Să nu mă uiți, nici eu nu te-oi uita Atâta timp am fost îndrăgostiți ; Cu despărțirea am fost oropsiți, Dar asta-i viața, nu-o poți evita!

Sunt suspect de iubire, e de-ajuns să te văd Iară inima-mi bate tot mai des și-ntrevăd Cum ar fi ca să fim împreună noi doi Solidari, îmbătați de cuvinte și ploi, În al verii peisaj cu averse iuțite Sta-vom îmbrățișați, cu săruturi grăbite, Ne vom mărturisi împreună iubirea Și va pecetlui ploaia grea, fericirea. Sunt suspect de iubire, recunosc vinovat, Să mă-nlănțui iubito cu sărutu-ți sublim, Când vom fi mai bătâni de el să ne-amintim, Să păstrăm peste timp tot ce e-adevărat.

 (tatălui meu, Nicolae Preda) De-ai mai trăi, tăticule mi-aș face Timp să petrecem molcom amândoi Căci niciodată n-a fost pentru noi Răgaz să stăm în liniște și pace. Mereu am amânat ziua în care Să îți acord mai mult din timpul meu Credeam c-o să trăiești ca și un zeu Dar bătrânețe-a fost neiertătoare. Acum e prea târziu și-o să regret Cât voi trăi că n-am stat împreună Mai mult, c-aveai o vorbă bună Și-o mină, parcă văd al tău portret ; Privind la el ne alung ăm aleanul Căci ne lipsești așa de mult Aș vrea să fii din nou să te ascult Dar implacabil trece anul, Mai trece unul, iată-s doi De-ai mai trăi am face-o-groază De lucruri care-acum contează, E târziu însă pentru noi. Nu pot decât să-ți port iubirea În suflet trează pe vecie, Să ne-ntâlnim în veșnicie Să ne-mplinim cu toți menirea.

Nu pot să fur, să mint, să-njur Iar când îi văd pe alți-n jur Cum fură cu nerușinare M-apuc-o sfântă indignare, Că-mi vine ca să dau cu ei Până la brâu, ca-n bazme zmei Să îi îngrop să nu mai fure Precum fac furii în pădure! Dar fiindcă nu sunt violent Și am o brumă de talent Le scriu o mică poezie Să-i ”bâzâie” la ”melodie”! Dar știu că-n nesimțirea lor Nu e ceva supărător Însă nu pot să mă abțin Și să nu ”vărs” puțin ”venin”!

Speranța nu moare, renaște mereu Mai vie, mai trează cu cât ni-e mai greu Ne ține în viață când tot se destramă, Ghidându-ne pasul ca tată și mamă. Cu toții depindem acut de speranță Ne dă acea forță-n secunda instanță Când credem că totul e poate pierdut Ea la deznădejde îi face un scut, Să nu ne atingă, să nu ne perturbe Să mergem la pas în hățișul din urbe Să ștergem din minte cuvântul ”înfrânt” ”Speranță” ne fie cuvântul cel sfânt!

Să fie destinul un dat intangibil Ursit de la naștere, trăit mai apoi? Sau totul în viață depinde de noi Voința și crezul fiind indestructibil? Destinul ne poartă sau noi îl purtăm Precum râul trunchiul, sau barca pe noi? E sigur că suntem chiar proprii eroi În bildungs romanul ce-l elaborăm! Neștiind care-i calea spre propiul destin Tu omule crede, și speră, și mișcă, Chiar dacă-n cărare e doar o podișcă, Tu ești ”bucătarul” la propriul ”festin”!