”Infinitul din sarma” - parodie după ”Infinitul din ore” de Aurel Petre

Infinitul din sarma

        de Nelu Preda

 

Mai gust din moare* – infinitul de gust îl regăsesc mereu

Și pun din ea peste sarmale – sarmale care fierb în greu...

Și-mi frec cu mulțumire pumnii, chiar dacă-aproape înghețau,

Afară lângă pirostria din care aburi se-nălțau,

 Iară ceaunul fierbe-ntr-una ascuns cumva de umbra mea,

 Și simt aroma de sarmale prezentă în suflarea ta,

 Iară când zeama scade iute, de fierbere, sunt în impas

 Și completez  rapid cu moarea  care în oală mi-a rămas.

 Norocul este că afară e timp frumos și e senin –

 Sarmalele de bunăseamă deopotrivă le iubim;

 Experiență culinară am câștigat treaptă cu treaptă,

Gătitu-afară, în natură, deschide înc-o nouă poartă

Chiar de vom degusta sarmale privind la steaua călătoare,

 Din foișor, la masa-ntinsă cu feluri multe și petale                        

 De flori de toamnă  parfumate, vom mesteca și va fi timpul,

 Să degustăm și-o Busuiocă  în care să găsim alintul.           

 Festinul ce se  desfășoară  sub pleoapa lunii, pas cu pas,

 În izul dulce de sarmale, te lasă iute fără glas,

 Și vinuri dulci sau seci urmează și în vârtejuri se revarsă

 S-atingă-n adâncimea  ei, toată plăcerea ta  trupească.

 

Sarmaua – e destinul ei precum acel de stea polară 

O-nghiți și tot  cuprinsul ei te rotunjește dinafară,

Chiar dacă o consumi cu grijă într-o gustare solitar 

Sarmaua este-mpărăteasă și pentru omul cel hoinar.

De o primești cumva pomană, îndreaptă-ți ruga spre văzduh,

Și-n prima troiță întâlnită, tu vezi să lași al tău sărut,

Și flori gingașe de albi nuferi, pe apele dulci plutitoare,

Cu-așa festin, nu crezi cucoană, că vei rămâne visătoare!?

* Moare - zeamă de varză - regionalism 

Infinitul din ore

     de Aurel Petre

Mai cad cu infinitu-n ore când nu te regăsesc mereu

Și-mi prăbușesc în foc trezirea secundelor ce fierb în greu...

Și printre sunete cerute de frământări ce înghețau,

În jurul meu însingurate iluzii tulburi se-nălțau,

Iar primăvara firii tale își duce raza-n umbra mea,

Suave-s clipele amiezii ce țipă-n simț suflarea ta,

Iar noaptea-i ondulată mască ce se trezește din impas

Și fulgeră topind sincope trădând trădarea ce-a rămas.

E părul tău miros de tei, beție adâncă-n chip senin,

Luna adoarme parfumată și-n străzi de mai noi ne iubim,

Se rupe cerul neuitat, adânc urcând treaptă cu treaptă,

În întuneric luminează, cuvinte-n gânduri deschid poartă.

În depărtări hipnotizată privirea-i steaua călătoare,

Pe puf de nori sunt ochii tăi și clipa doarme în petale,

Și ceasul bate-n orologiu, și-n insomnie curge timpul,

Pulsezi cu veghea ce măsoară în ritmul genelor alintul.

Magnetic mă întorc la tine, lumină-n pleoape pas cu pas,

Natura zboară-n fluturi basmul amestecându-se în glas,

Și-n vidul dinapoia mea în bolți vârtejuri se revarsă

Când adormit, rănitu-mi trup, visează-n starea ta trupească...

Și focul arde în cuvinte cu raze reci de stea polară

Pic apă-n rouă peste floare și frunze plâng pe dinafară,

În fantomatic trup colind prin nopți de veghe-n solitar

Și-n rătăcite drumeții mi-ești orizont de zbor hoinar.

Aripi de zâmbet tu înalți, azur pătruns e-al tău văzduh,

Pe țărm cu valu-i nesfârșit arzi veșnicia c-un sărut,

Răsar fiori și-n nori visez prin nopți cu unde plutitoare,

Iar înțelesul tău mi-e crez, tu mi-ești durere visătoare...