Poeziile Mele - Nelu Preda

Ai fost actor, și menestrel, Ne-ai bucurat pe toți cu harul De-a ne sădi în inimă un țel, Și-n suflet bucuria, nu amarul. Erai în floarea vieții, manifest, Și dăruiai la public bucuria, Erai știut din vest până în est, Din sud în nord în toată România! Te-ai stins, rămâne un mister, Ce legități are Dumnezeirea De-a luat ce-a fost mai pur la cer, Și ne-a lăsat în loc mâhnirea. La crucea ta noi nu vom plânge, Căci știm că ai ajuns în Rai – Și când acolo vom ajunge Și noi, te vom găsi fiind Crai În ceata îngerilor lider Cântând din liră și chitară, De-aceea Gyuri te consider Cel mai ilustru-n astă țară. Adio acum, tu mergi în Eden, Și lași un gol imens în urmă – Țărâna să îți fie loden, Când cerul geme și se curmă!

Iubito, când privirea ni s-a intersectat, Cred că Dumnezeirea ne-a binecuvântat – Tot răul și mâhnirea s-au risipit subit, Când chipul tău feeric, eu l-am descoperit. Pluteam ușor ca vântul, cu inima bătând, Să îți descopăr casa, să te mai văd curând, Iar tu ca o felină cu mersu-ți grațios, Mergeai ușor ’nainte-mi, iar eu priveam sfios. La jum ătatea străzii, tu te-ai întors subit, Iar eu timid ca mânzul, pe loc am înlemnit – Tu mi-ai zâmbit șăgalnic, cu vocea cristalină M-ai întrebat alene: cunoașteți vreo vecină? Nu v-am văzut în zonă, dar sunteți cunoscut – Și-așa din vorbă-n vorbă, idila a-nceput. Și-acum când trecem strada prin locul potrivit , Îmi spui cu bucurie: ”Aici ne-am întâlnit!” Trecut-au anii-clipe, și toți cu fericire, Alăturea de tine -  fântână de iubire ; Iubita mea știi bine ce mult eu te iubesc, Și numai lângă tine vreau să îmbătrânesc! Și-apoi inevitabil, când moartea ne-o scinda, Acel rămas în viață cu flo...

E toamnă iar, iubito, plouă des, Melancolia astăzi ne cuprinde – Însă e viu prezent același interes, Și dragostea în suflet se întinde. Mi-ai apărut în cale într-o toamnă, Când frunze ruginii cădeau pe-alei ; Erai cum ești și azi distinsă doamnă, Frumoasă, că-i băgai în draci pe zei! Eu te-am văzut, fiorul m-a cuprins, În suflet am simțit privirea-ți vie – Cu șansă, stăruințe, am învins: Azi suntem doi în strânsă armonie. De-aceea toamna este bun prilej, De-aducere aminte-a tinereții – Chiar dacă-i mohorât, cu frunze bej, Nu ne-nconjoară mantia tristeții. Și  încă-o toamnă trece brumărie, Dar ne iubim la fel ca-ntâia oară – Hai să ciocnim un strop de razachie, Privind cum stropii argintii coboară!

Tu taci, iubito, ce-ar mai fi de spus? Eu știu că nu mai am mult de trăit; Se pare c-am ajuns către apus, Iar boala grea acum m-a biruit. Inseparabil dragul ne unește, Mistuitor ca focul în vulcan, Eram precum e apa pentru pește Și ne iubeam mai mult an după an. Tăcerea ta,  iubito, e ca mierea, Ascunde-n ea adâncuri de sublim, Doar ochi-ți scapără și mângâierea Privirii tale-mi spune că trăim O dragoste curată și intensă, Iar timpu-i de acuma limitat; Tăcerea ta îmi dă acum dispensă, Și pot să mor cu sufletu-mpăcat.

S-au îmbrăcat copacii în frunze arămii, Și în podgorii via așteaptă-acum culesul, Porumbul și soroaica se treieră-n câmpii, Iar cei ce au muncit, își află-acum succesul În rodul din hambare, simbol al hărniciei, Căci toamna se adună prinosul de belșug, Sudoarea lor stropită adânc pe brazda gliei Dă rod semănăturii din brazda de sub plug. Trec păsări călătoare spre însorite țări, Căci ploaia rece, deasă, se-așteaptă ca să vină, Cu nori opaci și negri, din zări și până-n zări Și zile mohorâte cam fără de lumină. La școală, clopoțelul a început să sune, E semn toți școlarii au început să-nvețe, În pauze bat mingea, făcând-o să răsune, Și toată energia le-o poți vedea pe fețe. În parcul vechi castanii încep să desfrunzească, Covor de frunze moarte pe-alei s-a așternut – Mă plimb cu jumătatea, și sper să îmi priască Această toamnă blândă cum n-am mai cunoscut!

Iubito, haide astăzi să celebrăm iubirea Ce ne-a unit destinul și ne-a făcut un trup – Alăturea de tine eu mi-am găsit menirea Iar sentimentul unic mă face să erup De parcă-aș fi un june, dar tâmplele-s cărunte Iar sufletul e mare de când te-am cunoscut – Trăim drăgălășenii mai mari sau mai mărunte Doar plictiseala este ceva necunoscut. Să facem o plimbare în parcul tinereții, Să ne revigoreze parfum de trandafir, Mergând desculți prin iarbă în roua dimineții, Ne mângâie obrazul o boare de zefir. Să depănăm cu drag suave amintiri Despre iubirea noastră și tot ce ne-a unit, Să retrăim întregul în trup și în simțiri – Cu fiecare clipă de când ne-am întâlnit. Chiar dacă senectutea ne mai crează piedici, În suflete iubirea este la fel de trează – Și-atuncea când iubirea ai cui să o dedici, Simți inima din piept cum tânără vibrează!

În mine versul caută răspunsul La întrebări ce sunt fundamentale – O coală poate fi tot universul, Sau poate fi doar șir de vorbe goale? O coală așternută de cuvinte, Poate schimba ceva în univers?... Sau poate un poet care se minte Să oglindească adevăru-n vers? În mine zace adevărul și minciuna, Pe amândouă pot să le așez în vers – Și poți să crezi că mie mi-e tot una, Dar tot ce n-am crezut pe loc am șters! Imaginația mă poartă ori și unde Dar ce-i frumos chiar de-i imaginat, În sufletul la cititor pătrunde, Și scriu sperând că e și-apreciat. De-aceea când citiți o poezie, Cu sufletul primiți-o și cu tâlc, S-o înțelegeți, fiindcă cel ce scrie Cu drag cuvintele le-a reunit în pâlc!

Simt o durere surdă, când mă gândesc la tine, Am fost îndrăgostiți – ne-a fost atât de bine Dar îndoiala oarbă s-a născut între noi; Ne-am despărțit și iată, din unul suntem doi. Cum oare fericirea a fost întunecată, De despărțirea noastră, deloc planificată? Ce-a fost frumos, azi iată, e numai amintire ; Nu ș tiu ce nu aș da pe-o clipă de iubire Din partea ta acum, că ești de neatins, Pe-altarul fericirii eu mă declar învins Și simt un gol în suflet cum nu am mai simțit – Iubirea-a fost reală, sau numai m-ai mințit?! Dar nu-i nimic, durerea cum vine o să treacă, Și voi găsi iubirea care pe-a ta s-o-ntreacă – În alte brațe sta-voi, și voi găsi amorul Și fără de durere privi-voi viitorul!

Se-aude susur de izvoare, Și mierle ciripesc ușor – Zefirul suflă ca o boare, Iar păpădii plutesc în zbor. Un pâlc răzleț de căprioare, Mai paște-n liniște-n zăvoi , Deși e seară și în zare Se văd sosind turme de oi. Ușor foșnește-n plopi frunzișul, Privighetori cântă-n surdină, Pe maluri urcă-ncet suișul Mioare cu lâna seină. E-atâta armonie-n jur, Pe cer încep s-apară stele, Și liniștea prinde contur, Cu pace-n gândurile mele. Pot spune că-i un colț de rai, Cum nu am să mai văd curând, Care mă lasă fără grai, Și-n liniște stau admirând. Într-un târziu merg către casă, Căci noaptea și-a intrat în drept – Dar armonia cea frumoasă, S-o văd din nou, abia aștept.

Pe plaje-aurii ne cheamă iubirea, Iar marea și ea cu sublim-i tumult – Hai vino, iubito, ne este menirea Să ne iubim acum și mai mult. În briza marină scâncesc pescărușii, Cu zborul lor lin, plutesc spre-nălțimi – Te-aștept să apari pe latura ușii, În zorii de zi marini și sublimi. În marea-nspumată pășind împreună, Apoi înotând alăturea-n larg, Să-ncepem o zi pe-ndelete, mai bună, Și s-admirăm cu nesaț un catarg Al unei corăbii ce trece pe-alături, Purtând călători și iubirea în ea – Și tot înotând nu poți să te saturi, De mare, decât apărând prima stea. Atunci fometoși, obosiți dar ferice, O masă frugală vom lua amândoi, Și-apoi vom dormi - amândoi o matrice, Pe plajă sub stele cu miile – roi!

Sacrificați am fost de generații, Și trai decent mereu ni s-a promis – Aceia ce sunt morți după ovații, Odat-aleși să facă au omis Să-și țină legământul dat mulțimii, Să-și pună-n slujba ei toată silința, Doar pentru ei adună spuza lumii, Iar pentru noi rămâne umilința. Și n-ar fi mult nimic pentru o țară, Noi ne-am sacrificat de bună voie – Dar neputința-ncepe să ne doară, Și de pomeni cinstit, n-avem nevoie. Păcat că sânge au vărsat străbunii, Să apere pământul ce-l vindeți, Sunteți chiar mai sălbatici decât hunii, Și niciun sentiment nu mai aveți. Să vă ferească Sfântul din înalturi, Să nu ne punem viața chezășie, Sub steagul tricolor cu mândre falduri, Să v-alungăm cu forța în pustie!

Regret acum, că iată, trece vara, Și vine iară toamna mohorâtă – Ne vom plimba tristețea seara Prin parcul plin de frunza doborâtă De bruma toamnei nemiloasă, Ce verdele-l va preschimba în pal – Mai bine-am sta iubito-n casă, Lăsându-ne purtați de al iubirii val. Regret c-a mai trecut o vară, Cu soare arzător, canicular - Răceala toamnei o să doară Iar soarele va fi crepuscular. Regret minunile florale ofilite, Chiar dacă au fructificat – Recoltele chiar fiind neprețuite, Nu-nlocuiesc ce-a fost sacrificat. Iubita mea cu tine azi regretul, Trecutei veri se schimbă-n bucurie, Căci împreună-am întregit buchetul De ani frumoși, și alți-or să mai vie. Vom depăna-mpreună amintiri, Când ploaia rece va turna afară, Regretul verii ne va fi-n simțiri, Dar împreună fiind n-o să mai doară.

Chiar de ești trist târziu în noapte, Cu gânduri ca șuvoiul grele, negre, Și-auzi nevrând nespuse șoapte, Dar toate mințile-s integre, Veni-va dimineața cu zorii luminoși, Când soarele răsare în raze de lumină, Iar gândurile negre rămân la păcătoși, Iar tu, suflet curat, ca mierea de albină O să-ți găsești odihna, aleanul va pleca, Și optimismul sigur de tot te-o cuceri Când soarele răsare, lumina-ți va seca Tot pesimismul nopții și n-oi mai suferi. Te-i așeza la masă, condeiul îl vei lua, Și versuri minunate pe coală vei așterne, Și orice supărare în vers o vei dilua, Schimbând-o în mesaje sublime și fraterne. Când soarele răsare, vei fi alt om mai bun, Fiindcă a lui lumină îți va pătrunde-n suflet, Iar versul ce-l vei scrie – al omenirii bun, Va face să devii pentru condei atlet.

Nu-mi vine să mai scriu – parc-aș urla la lună, Nu pot schimba cu versul o lume prea nebună – Credeam că doar frumosul aduce bunătate, Dar mulți aduc urâtul cu-așa seninătate Că te întrebi cum oare pământul îi susține, Și ce resort ascuns urâtul îl deține Încât se răspândește ca ciuma, epidemic, Iar binele cu greu, de parcă e endemic? Atâta urâciune cuprinde lumea noastră, Și națiuni întregi au soartă prea sihastră – E foamete în lume, dar și obezitate, O, Doamne, unde ești ca să le vezi pe toate?! Nu-mi vine să mai scriu, decât dac-aș putea, Cu versul să alint, să schimb lumea cea rea, Iar rănile-oblojite de-un vers ce-i clăditor, În suflet ca și-n trup va fi vindecător.

Ca un zefir te-nvăluie dragoste mea, Prin păru-ți bălai rătăcind se-nfioară – Pe ple oapele dulci peste ochi peruzea, Și-alene pe sânii pietroși de fecioară. Ca un zefir zboară gândul spre tine, Departe ești, dar atât de aproape – Făptura-ți în minte o port și e bine, Icoana-ți iubită o port peste ape. Ca un zefir ne va fi întâlnirea, Fluidă și caldă precum un sărut - Iubirea ne este în viață menirea, Nu-ntâmplător ea, iată a apărut. Ca un zefir cald să ne fie și viața, Frumoasă și blândă cu noi amândoi, Alături pășind, începând dimineața, Prin roua din iarbă cu umerii goi.

Timpul e-n noi, sau noi suntem în timp - Mă-ntreb adesea, suntem muritori Și trece prea ușor un anotimp – Noi suntem volatili ca niște nori. Iar în clepsidră curge timpul nemilos, Același timp ne crește și ne scade – Să curgă dar, dar curgă cu folos, Căci altfel sigur bine nu ne cade. De-ai fi elastic să te pot lungi, Tot n-aș ajunge în eternitate – Doar agonia eu mi-aș prelungi, Bătrân, cu  clipe de luciditate. De-aceea timpule tu fă-ți menirea, Clădește și sfărâmă ce-ai clădit – În mine, da, acuma-i strălucirea, Însă la moarte tu m-ai osândit.

De-aș fi salcâm...                   De-aș fi tacâm  de Camelia Ardelean                            de Nelu Preda De-aș fi salcâm, mi-aș scutura parfumul          De-aș fi tacâm, eu aș păstra parfumul Pe nopți albastre sau pe dimineți,                     De tort festiv în calde dimineți, Cu tâmpla verde, aș aține drumul                      În viața mea nu aș vedea ce-i drumul, Pavat cu vise, unei alte vieți.               ...

S-a mai închis o ultimă cortină, Iar un titan al scenei s-a sfârșit ; Maestre, vârsta-a fost de vină Căci sufletul ți-a fost desăvârșit. Ne-ai dăruit atâtea nestemate Pe scena ce-ai slujit-o-atâția ani, Realizări atât de însemnate, Alăturea de alți colegi titani. Un gol imens tu ai lăsat pe scenă, Și-n inima întregului popor  Ce te-a iubit cu-o dragoste perenă De arta ta, tu, exemplar actor. Cu modestia ta proverbială, Ai fost exemplu viu pentru colegi, Ai fost pe scenă până la finală, În cer acum la ”monștrii sacri” mergi. O lacrimă azi vărs doar pentru tine, Și-n suflet port doar chipul tău; Știu c-ai făcut în viață numai bine, Și mergi în Rai fără păreri de rău. Îți spun acum adio  cu sfială, Să-ți fie zborul către stele lin, Să nu ai grijă sau vreo îndoială – Te vom păstra în inimi viu, deplin!

Tu politician ratat, Ai merita de par legat Să paști la iarbă și mohor, Să nu mai chinui un popor! Gușat, și hoț, și adormit, Tu nația ai păcălit Să te aleagă-n parlament, Și dai doar legi spre faliment. Pușcăriabil și servil, Te porți precum ai fi vechil, Bugetul l-ai devalizat, Și vrei arest”civilizat” La domiciliu ; nu-ți priește Beciul Domnesc ce găzduiește Doar hoți mărunți de buzunare Te-mbolnăvești subit, te doare În cotul stâng de toți și toate, Și spre putere urci pe coate ; E dulce rău excrocheria Ce cangrenează România Pe care-o patronezi cu sârg, Și-afară banii toți se scurg. Tu ne-ai vândut și la străini, Pentru o pungă de țechini – Ești coadă strâmbă de topor, Tocmești al țării viitor, Și ne-ai adus în sărăcie – Poporu-i singurul ce știe Ce-nseamnă viața, cu ce cost Mai poți să-ți faci cumva un rost! Tu ”stai” în vile fără număr, Eu muritor de rând doar sufăr Dobânzi la băncile rapace Să ...

Poet nebun, degeaba ai talent, De-l folosești să scrii doar invective Acelora ce nu îți dau motive, Ci numai te ignoră permanent. Din turnul tău de fildeș torni veninul, Oricui nu-ți intră fix pe calapod – Simți instinctiv și ești mare nărod, Iar scrisu-ți zgândără mai tare chinul. Ți-e muza năzuroasă și-ți inspiră, Când capodopere și când gunoaie – Tu faci ce faci și-o faci mereu de oaie, Din mii de pretini doar câțiva te-admiră! Că ești anost o știi și tu prea bine, Te împopoțonezi cu-atâtea titluri, De fapt, luate doar după tertipuri, Dar gâdilă atât stima de sine. Mă-ntreb ce-i face-atunci când muza, Sătulă de al tău enorm orgoliu, Intra-va prea subit în doliu Iar pana ți se va uza?! Și chiar și-așa, poet nebun, Cu mințile înfierbântate, Care îi știi pe toți și toate, Îți scriu, dar nu să mă răzbun – Poate cu mintea cea bolnavă, De geniu rău bineînțeles, Vei reflecta ceva mai des, Și renunța-vei la gâlceavă! E ...