Tălâmbul

                                                         de Nelu Preda

A fost odată un flăcău, tălâmb ca târnăcopul,

Că mucii-i atârnau la nas și păru-i sta ca smocul!

Avea un trup lung, deșirat, precum ar fi nevertebrat,

Picioare crăcănate și fața ca de aragaz, bătrân decalibrat!

Ochi mari beliți și tulburii, iar fruntea-ngustă tare,

Că soarele se speria, de se chiora la soare!

Iar pașii lui unde-l purtau, semănau ghinionul,

Pasibil fiind în orice zi, să-l calce camionul!

Degete lungi de pianist, îi tremurau ca varga,

De ai fi zis în orice zi , că stă să-l ia cu targa!

Iar vorba lui peltică fiind, nici nu se-nțelegea,

Toți câinii a blestem urlau, atunci când el vorbea!

Mânca, precum douăj’ de câini, când se-așeza la masă,

Vreo două, trei sau patru pâini și-o pulpă de porc grasă!

Ca o cămilă bea apoi, vreo trei sau patru kile,

De apă, iar apoi mânca, de brânză trei sedile!

O pagubă mai rea nu fu, ca el în toată țara,

Familia lui chiară vru, ca să-i arate gara!

Era îndrăgostit lulea, de-o toantă zisă Bia,

Mai mare decât el ca ani și divorțată-abia…

Și ea-l plăcea în sinea ei, dar nu-i spunea săraca,

În preajma lui se comporta, de parc-era cu vaca!

Și-așa cei doi îndrăgostiți, unul mai prost ca altul,

Tot amânau să se iubească și-așa trecură leatul,

Dar întro zi dau nas în nas, în verdele zăvoi,

Și-așa spontan se și iți, un mare tărăboi!

El trase brusc de ia ei, descoperindu-i sânii,

Iar ea de pantalonii lui și-o puseră nebunii!

Fu sărbătore mare-apoi, familii fericite,

Că au scăpat de-așa belele și sunt căsătorite…

S-au așezat la casa lor, sacul s-a peticit,

Căci de când lume-a existat, orice sac petic a găsit!