Castelul din nori...

Castelul din nori e în visele mele,

Sub ploaie și vânt ține piept curajos,

Iar dacă-i senin și e cerul cu stele,

În juru-i păstrează un văl nebulos.

În vârful de munte el stă solitar,

Acvilele doar își fac cuibul în el,

Că-i soare sau ger, el nu are habar,

Să fiu ca și dânsul ar fi al meu țel.

Dar nu e posibil, eu sunt muritor,

Cu patimi și vise, cu lacrimi curgând,

Din jale sau clocot fierbinte de dor –

Sperând să o văd pe iubită curând.

Dar ea nu visează asemeni cu mine,

Castelul ei este clădit pe nisip,

Bătut e de soare în zile senine,

Se schimbă întruna la corp și la chip.

Îmi simte durerea, și gândul hoinar,

Ce zboară în versuri în sus către stele,

Dar inima-i – stâncă, nu are habar,

De-a mea suferință și slovele mele.

Îmi caut refugiul în visele mele,

Croite în versuri așa cum le simt –

Castelul din nori se-nsoțește cu ele,

Și liniștea-mi vine așa cum presimt.