Poeziile Mele - Nelu Preda

                       de Nelu Preda De-aș ști pribeagului amor, să îi răspund cu un oftat, Aș fi de tot triumfător, iar viața-mi fără de păcat !... Dar nu-i deloc precum aș vrea, amorul mult mă mai incită, Sărmana-mi inimă-n belea, degrab' se lasă cucerită ! Și nu e mult, dar nici nițel, să-i rabd în taină vâlvătaia, Știută doar de menestrel, ce-n versuri stinge-acum văpaia. Vezi-mi iubito suferința, iubirii mele îi răspunde, Iar sufletul-mi cu abundența-ți de gânduri bune se pătrunde ! Iubește-mă cum te iubesc, și-ntreag amorul ne va sta, Iar pe hârtie-al meu Dantesc, condei nu va mai debita... Cuvinte reci și nici blesteme, acelora ce mi te-alungă,... Le-oi accepta pe varii teme, cuvintele spuse-n-tr-o dungă! Iubește-mă !

                   de Nelu Preda De-ai fi tu aceea care, să-mi răpească inima, Cu o simplă sărutare, să-mi stârnească   patima! Patimă nimicitoare, ce mă poartă-n prag de moarte, Când te văd nepăsătoare, visele vor să mă poarte, Către negre, lungi coșmare, somnul ce mi-l tulbură, Idei – râu în estuare, moarte-n mări de purpură! Însă tu nu ești aprope-mi, nici cu gândul , nici cu fapta, Îmi voi îneca amarul, scriind versuri despre alta, Mai mlădie, mai   sprințară, decât tu ai fost vreodată Și în suflet să-mi răsară, dragostea adevărată! O voi întâlni aievea – uite-o,... e chiar ea aleasa! Mă cunoaște dintr-o mie, mă poftește să-i văd casa. Și părinții mi-i prezintă, frați, surori și alte rude Ne-om căsători îndată-n, vara care stă s-asude. Tu rămâi dar sănătoasă, inimă de piatră seacă Și-o statuie-n sentimente, ar putea să te întreacă!

                   de Nelu Preda Iubito, nu mă chinui, mi-ai spus că și tu mă iubești... Că dragostea va dăinui, că sentimentele-s firești, Că și puțină gelozie, ar fi ca sarea și piperul... Eu cred c-ar fi o lăuzie, ce ar strica de tot misterul! În dragostea adevărată, primești mai mult decât tu dai, Și împlinirea de îndată, te face să te simți ca-n rai... Simți tâmplele cum îți zvâcnesc, cum inima în piept îți bate, Iar ochi-ți se-npăienjenesc, simțind un dor de libertate A simțurilor ce exultă, de-a pătimașului lor dor, Să te mai strâng o dată-n brațe și liniștit apoi să mor! Dar tu nu vezi, nu simți, nu vrei, să rezonezi cu-a mea iubire, Iar disperarea că mă minți, m-aruncă-aproape în bolire! Dar nu-i nimic, voi căuta în alte brațe fericirea, Căci pe pământ pot ca să zic, nimic nu e precum iubirea!

Codrule, sub umbra ta, vin cu drag a mă plimba, S-aud tril de păsărele și să mângâi micșunele, S-aud susur de izvor, tot mereu preumblător, Să văd muguri de verdeață, sufletul să-mi scoți din ceață. Să văd mândre căprioare, cum beau apă din izvoare, Să văd cerbii lopătari, cum se freacă de arțari, Iepuri ce se culcușesc, prepelițe cum clocesc, Zimbri țanțoși, bătăioși și-o mulțime de cocoși. Tu mi-ai fost ca și un frate, simt atâta libertate Când colind colnicele și-ți răzbat potecile. Am ajuns la senectute și-amintirile sunt multe, Tu tot verde ai rămas și mă-nbii să fac popas Sub verdeața cetinii însoțit de-ai mei copii. Lor acum le povestesc, pentru ce eu te iubesc, Cum să facă ca și mine,un prieteșag cu tine, Și atunci când n-oi mai fi, s-aducă pe-ai lor copii Sub al tău frunziș bogat, să vezi că nu te-au uitat. Să ai grijă și de ei, fiindcă sunt nepoții mei ! Eu te las acum cu bine, până-n anul care vine, De-oi trăi ne-om mai vedea...vai ...

                 Poezia bat-o vina, a iscat acum dilemă: Cum să fie și modernă și cu ritm armonios? Că Eschile și Sofocle au purtat ca diademă Rima, versul, armonia, nelăsate mai prejos! Cum se-mpacă versul alb, cu estetica minimă, Ori e proză, ori e vers, asta tare mă intrigă! Să înșiri la vorbe fade, fără a avea vreo noimă, Filozof de vrei să pari, pui cuvintele-n-tr-o dungă! Nu-i nici proză, nu-i nici vers, nu ar fi mult mai util De te-ai apuca să scrii versuri ca la mama lor?... Căci cuvântul plăsmuit, de-i elastic și ductil, Mângâie necontenit sufletul cunoscător! De-aia spun că modernismul – versul fară nici o rimă, E un fel de locuință, fără ușă, și pereți... Nici nu cere străduință, nici estetica infimă, Și-i gustat cu precădere, doar de unii slabi esteți!

                                de Nelu Preda De-ar fi invidia o floare, de mac crescută în câmpii, N-ar fi-ntre oameni dușmănie, nici între nații dușmănii. N-ar fi orgolii ofuscate, nici mici ”biserici” exclusive, Doar dragoste ar fi în toate, prietenii superlative. N-ar fi eroi, și nici războaie ce mutilează generații, Iubirea-ar triumfa frenetic, în ale cerului ovații ! Ar fi triumful senectuții civilizației umane, Semnal de descrețire-a frunții, in toate centrele urbane, Și-n sate și în munți și-n dealuri, vom fi ca frații iubitori, ”Comorile ” contemporane, le-om împărți la trecători ! De-aceea fraților aminte, să luați la orice întreprindeți, Învidia n-o ”cumpărați”, ci Diavolului să o ”vindeți ”!