De nu m-aș îndoi!

De nu m-aș îndoi, aș crede absurdul făr-al cerceta,

Doar cercetarea poate-accede către-adevăr ce poate sta

În fruntea mesei biruinței, a spiritului ce-i cuprins

În toate laturile ființei, de Duhul Sfânt cel Necuprins.

A studia și-a înțelege, nu-nseamnă-a fi necredincios,

Fiindcă numai știința-alege tot ce e bun și de folos,

Iar Dogma care-i închistată în laturile ei vetuste,

Este adesea perimată, cu puncte de vedere-nguste

Și pravile dar și cutume periculoase-a fi uzate

Deși-acceptate azi de lume, nu-s bune pentru sănătate;

Izvorul Bibliei ne-arată o apă rece cristalină,

Ce poate a fi consumată, și sufletu-nsetat alină,

Dar multele Sinoade care, se perindară în istorii,

Veniră care mai de care cu-nvățăminte iluzorii,

Ierarhi care-au fost dornici numai să-și lase numele-n anale

Au fost activi și-n fapte spornici, lăsând deșarte rituale,

Și rugăciuni cu dedicații, cu un limbaj alambicat,

A căror multe incantații, bagă creștinul în păcat –

Doar Rugăciunea-mpărătească, ce-i ”Tatăl Nostru”, negreșit,

Aduce pacea sufletească în cugetul neliniștit.

Dar și icoana-i o cutumă de la al Șaptelea Sinod –

IDOLATRIA, nu-i o glumă și poți fi socotit nerod

Sau doar naiv, dar cu credință să faci tot ceea ce se cere

Dar să nu ai vreo biruință – asta-i risipă de putere:

Să faci mătănii, să ții postul și în final să anulezi

Tot chinul, precum e apostul, fiindcă icoane venerezi.

Respect credința, credinciosul, efortul lui de admirat,

Dar din neștiință, tot folosul, e un păcat de neiertat!