Odă iubirii

Tu simțământ năvalnic, ce-animi întreaga fire,

În suflet ești organic, copleșitor – Iubire –

Căci munții mari din vintre și stelele pe cer,

Le muți prin jurăminte și-atât de mult mister.

Ești tot ce omenirea, are mai bun în sine,

Căci ea, Dumnezeirea ni te-a lăsat, știi bine

Să fim cu năzuința spre îngerii din cer,

Ce poartă biruința – doar dragostea o cer,

Iar noi urmași ai Evei, bătrânului Adam,

Cunoaștem gustul sevei iubirii, ce-i un ram

În arborele vieții din verde Paradis –

Ca roua dimineții ce n-are compromis

Iubirea e totală, completă, sau deloc,

Căci dacă e formală, e doar un simplu joc –

Iubita mea, cu mine, iubim intens, arzând,

Iubirea noastră este sacrală mai curând –

Oficiem Iubirea în orice gest și vorbă,

Cunoaștem dăruirea – nu ne iubim de formă;

A lumii-împărăteasă, miracol, tu Iubire,

Să vii ca ploaia deasă, mustind de fericire,

Să ne pătrunzi în suflet ca mirul cel curat,

El să ne lumineze, iubind nemăsurat!