Pădure, dragă pădure...

Pădure, draga mea pădure, mi-ai îndulcit copilăria

Cu fragi, afine și cu mure, ce-mi vârfuiau des pălăria,

Cu ciripit de păsărele, în ramul verde și umbros

Și veverițele rebele, umblând în sus, apoi în jos

În căutarea de alune și ghindă rumenă gustoasă,

Ele-ncercând ca să adune, să aibă-n iarna cea geroasă.

Îți văd aievea lopătarii și căprioarele gingașe,

Păscând alene printre arii și dropiile mari golașe

Care cloceau pe liziere, în cuiburi calde dar umbroase,

Fazani și fagurii de miere din trunchiurile scorburoase,

Mistreții care se-îmbăiau în lacurile din poiene

Și iepurii ce mișunau, mâncând din ierburi dulci, alene.

Mă văd din nou prunc, la culesul de mânătărci și vinecioare,

Și-alte ciuperci, căci le știu rostul și mă feream de-otrăvitoare –

Plimbările lungi pe colnice, mi le-amintesc cu-atâta drag,

Dar astăzi parcă nu s-ar zice, că ai fi fost, zăresc doar vag

Tufișuri dese și virgine, ce-au răsărit spontan, sălbatec

Fiindcă aproape-n întregime, tu fosta-i rasă de-un zănatec

Curent zis de ”privatizare”, ce te-a distrus și mutilat,

Pădure, draga mea pădure, de parcă n-ai fi existat!

Eu te păstrez intactă-n suflet, ca amintire minunată,

În al copilăriei umblet, mi-ai fost și mamă, dar și tată,

M-ai răcorit cu umbra-ți deasă și m-ai hrănit cu dărnicie,

Pădure mândră și frumoasă, simbolul meu de veșnicie!