Poeziile Mele - Nelu Preda

Cuvintele sunt precum mierea, plăcute, Și pot să clădească în inimi redute Ce sfarmă tristețea și gândul anost ; Cuvintele toate au viață și rost. Dar sunt și cuvinte amare ca fierea, Ce-aduc neputința și scurmă durerea, Iar cei ce rostesc aceste cuvinte, Sunt oamenii răi, și fără de minte. De-aceea cuvântul pe care-l rostești, Tu judecă-l bine și de-l folosești Păstrează măsura și gândul curat, Căci răul se poate produce îndat’!

Atât te iubesc poezie, încât îmi pierd zile și nopți Migălind vers pe hârtie, sperând că o să m-adopți ; Mă lupt cu rigorile rimei, măsurii, și ritmului dat, Cu regulile prozodiei, și versu-mi ușor s-a schimbat În bine, sau rău, cititorul desigur va fi decident Dar vreau să sper că viitorul, să poată fi polivalent - Să scriu tot mai mult, tot mai bine, pe-al orișicui înțeles, Cu versuri senine și pline de tâlc și de subînțeles. Atât te iubesc poezie, în tine-mi găsesc fericirea, Și când mai ești și erezie, tu îți justifici menirea De-a fi purtător de idee, de-a fi purtător de dreptate, De-a fi a cuvintelor cheie, în drumul spre libertate!

Cad stelele în noapte, iar gândurile mele Îmi amintesc de șoapte și doruri multe, grele, Și  luna ca un pașnic durerii mele martor, Pe bolta unde veșnic cu-al stelelor sobor, Străluce și nu-i pasă de-a mea durere surdă, Nu-i nimenea acasă, nu are ci-n ’ s-audă Al meu oftat sau poate cum singur îmi vorbesc, Fiind în singurătate, doar liniștea-mi doresc. Iar tu, în depărtare privești aceleași stele, Și luna la culoare este la fel cu ele, Cerul e ca și smoala, iar liniștea opacă; Vezi, ție îndoiala a început să-ți placă Și a distrus cu timpul tot ce-a fost între noi, De vină-i anotimpul, sau starea de război Ce-a fost instaurată în cuplul nostru oare? Să fii tu vinovată?...Vezi dragostea cum moare?! Nu, nu ești vinovată doar tu, a mea iubită, E vina împărțită și asta mă irită Căci visele țesute de noi cu amăgire Au fost atâtea sute, și toate de iubire, Iar stelele ce cad acum în depărtare, Și orizontu-l rad, nu sunt o întâmplar...

Castelul din nori e în visele mele, Sub ploaie și vânt ține piept curajos, Iar dacă-i senin și e cerul cu stele, În juru-i păstrează un văl nebulos. În vârful de munte el stă solitar, Acvilele doar își fac cuibul în el, Că-i soare sau ger, el nu are habar, Să fiu ca și dânsul ar fi al meu țel. Dar nu e posibil, eu sunt muritor, Cu patimi și vise, cu lacrimi curgând, Din jale sau clocot fierbinte de dor – Sperând să o văd pe iubită curând. Dar ea nu visează asemeni cu mine, Castelul ei este clădit pe nisip, Bătut e de soare în zile senine, Se schimbă întruna la corp și la chip. Îmi simte durerea, și gândul hoinar, Ce zboară în versuri în sus către stele, Dar inima-i – stâncă, nu are habar, De-a mea suferință și slovele mele. Îmi caut refugiul în visele mele, Croite în versuri așa cum le simt – Castelul din nori se-nsoțește cu ele, Și liniștea-mi vine așa cum presimt.

Ni-i neamul prins în rădăcini adânci, În glia stăpânită de străbuni, Precum un brad în clinul dintre stânci Sau vița bolții la ai noștri buni. Și limba este tot o rădăcină, Rămasă de la daci și traco-geți, Și-atâta cât a soarelui lumină Ne-o lumina cu-a razelor săgeți O vom vorbi, ca sfântă și curată, Ce-a viețuit în secole prin noi, Ca rădăcina de stejar  ’ cercată, De vânturi și torente în puhoi. Și ar mai fi o sfântă rădăcină, Credința în Zamolxe-al nostru zeu, Care-a bătătorit ce-avea să vină - Credința în Iisus și Dumnezeu.

Noian de versuri îmi apar în minte, Șiraguri de cuvânt meșteșugite, Cu toate-n poezie reunite, Menite doar pe cititor să-ncânte. Condeiul le așterne cu migală Pe coala de hârtie fremătând, Metafore și epitete stau la rând Să fie-ntipărite cu cerneală. Și-apare câte-un vers năstrușnic, Ce nu mă lasă să-i găsesc o rimă Sau echivoc e ceea ce exprimă, Și viciază ce vreau să comunic. Sau alteori înlocuiesc o strofă, Ce mi se pare că nu-i reușită, Și-atunci e sigur ștergerii menită, Iar scrisul e o treabă limitrofă Cu orice artă-n care tot efortul De a crea  frumos și pe-nțeles, Ce e menită cititorului ales, Și iată fac cu stăruință totul Sper a-i crea prin vers un univers, În care să mai uite grija vieții, Și să se plimbe-n roua dimineții Cu pas destins cât ar avea de mers. Scriu versuri, asta-mi place, asta fac, Cu multă sau puțină iscusință – Însă depun atâta străduință, Încât mai bine scriu, și scriu, și...tac!

Mi-e dor de libertate-n țara mea În care strâmbătatea este dreaptă, Iar hoții au curajul și ar vrea Să ne-ngenunche treaptă după treaptă. Mi-e dor de libertatea de cuvânt Ce-ajunse să nu aibă greutate - Scandăm degeaba la lozinci în vânt, Iar hoții fac arest în libertate! Mi-e dor de libertatea de-a munci, Cu oarece folos și pentru mine, Azi doar patronii  pot a porunci, Și discreționar ne dau o pâine. Mi-e dor de libertatea din trecut, Dar nu se poate spune că-s nostalgic – Și lucruri bune-atunci s-au petrecut – Doar îmbuibații de-azi le iau în tragic – E vremea lor, de tot ticăloșită, Ne mint că n-avem productivitate Dar ne plătesc (și nu cad în ispită!), În acte doar salariul jumătate. Și-ar mai fi multe de adăugat Dar vă întreb: aceasta-i libertate? De ce atâta sânge s-a vărsat, Să facem vile-n loc de combinate? Prin ”libertate” fabrici s-au distrus, Capitalismul care azi tronează Doar viciu și mizerii a adus, ...

Un ultim sărut dac-ar fi să-mi mai dai, Te-aș crede un înger, m-aș crede în Rai, Apoi lini știt aș putea ca să mor, Și n-am să mai simt nici al morții fior. Un ultim sărut dac-ar fi să primesc, Din buzele-ți calde cu iz îngeresc, Mi-ar fi tot aleanul uitat și promit: Nimic din ce-a fost n-o să pot să omit! Un ultim sărut de-ar mai fi pe pământ Te rog dă-mi-l mie și-ți fac jurământ Că dragostea noastră-mi va fi sfânt odor – Mai dă-mi un sărut și apoi, pot să mor!

Li-s pașii grei, dar sufletul e mare, O viață bucurii au împărțit, Se știu din școală însă negreșit Purtarea lor e plină de candoare. Pășesc încet și pasul li-i spășit – A fost și greu cu zile mai amare, Li-s pașii grei, dar sufletul e mare, O viață bucurii au împărțit. În parcul  lor demult s-au întâlnit, El i-a adus atunci în dar o floare, Dar timpul a trecut și-acum se pare, Că viața le-a ajuns la asfințit; Li-s pașii grei, dar sufletul e mare.

Aveam un șoricar – minune de cățel Cuminte, adorabil, pe nume Sorinel ; Oriunde aș fi mers, mergea și el cu mine, Era prieten sincer la greu dar și la bine. Vroia doar mângâiere și-un bol micuț de hrană, Doar dragoste era, sub straiele-i de blană. Nici nu dormea-n coteț să-mi fie mai aproape Pe trepte adormea chiar și udat de ape. Dar azi de dimineață el n-a mai apărut Când l-am strigat pe nume – să fie dispărut? Nu, n-a fost dispărut, în stradă l-am aflat Cu blana-nsângerată și gâtul sfârtecat. Căzuse victimă instinctului primar De-a se perpetua și iată ce calvar! L-am îngropat în curte sub nucul cel bătrân, Plângând ca unui frate destinul său hapsân. Chiar de-i voi lua vreodată un înlocuitor, Sorin rămâne veșnic al meu ocrotitor, Și dacă mai există vreun loc în Paradis, Acolo-l voi găsi și pe Sorin, precis!

Lăsați-mă să scriu, noianul de cuvinte, Ce-n suflet clocotește și-n inima bătând ; Condeiul să-l reverse pe pagini înainte De-a zorilor ivire, ferestre luminând. Poemul despre viață, poemul despre lume, Despre deșertăciunea ființei pe pământ, Și despre greutatea de-a-ți face un renume Și de-al purta cu cinste dincolo de mormânt. Poemul de iubire, al dragostei depline Ce-nnobileză viața și-o face minunată, Să-l scriu cu dăruire în vorbe mai puține Dar care să cuprindă simțirea pură, toată. Dă-mi Doamne stăruință, și scrisul curgător, Ca să așez cuvântul, sub forma  poeziei, Ușor s-ajungă-acesta sub ochii tuturor, Și de folos cititul, le fie fanteziei!

Plâng norii azi iubito cu lacrimi șiroite, Plâng despărțirea noastră, sunt triști și mohorâți ; Atâtea jurăminte ce au fost înnoite N-au fost de-ajuns se pare să ne țină uniți. Plâng norii, suflă vântul mai tare, tot mai tare De parc-ar fi sfârșitul spre noul început, Iubito, de-am greșit, acum îți cer iertare, Preaplinul de iubire, în inimi n-a-ncăput. Și dac-ar fi acuma s-o luăm de la-nceput, Nu ar mai plânge norii, nici vântul n-ar mai bate, Ar fi o acalmie, căci eu am priceput - Iubire-adevărată, iubește, iartă, poate!

De-ar fi să mor, nimic nu mi-aș dori Decât să scriu un ultim vers duios Care spre tine ar călători, Dus de un mesager misterios; În noapte ți-ar aduce versul meu, Surprinsă ai rămâne, și mirată – Plânsul să-ți stăpânești îți va fi greu, Căci n-o să-mi mai vezi fața niciodată. M-am stins departe clocotind de dor, Iubirea noastră-a fost nefericită; A trebuit să plec și din pridvor M-ai urmărit cu ochii, prea iubită – Ți-aș scrie, și-aș adăuga un ultim vers: La tine am visat și dorul greu M-apasă căci departe am de mers, Însă la tine m-am gândit mereu. Nu-mi vei afla mormântul și nici crucea Iubito, să-mi aprinzi o lumânare Chiar în răspântia care ducea, La locul nostru drag de întâlnire A tuturora de un leat cu noi, Acolo unde-am stat întâia oară De vorbă și-am dansat doi câte doi, Și ți-am adus cu drag o lăcrămioară. Dar să nu plângi, aici îmi este bine, Mai scriu o poezie uneori Iar gândul mi-este-ntruna doar la tine – ...

Albe versuri scriu poeții siluindu-și muzele, Le recită cu emfază țuguindu-și buzele – Vor să compenseze ritmul și măsura șchiopătate, Ocolite cred, din lene, cu-atâta seninătate! Scriu metafore de-a valma fără nici o legătură, Abstracționând talentul ce li-i dat de la natură ; Caută cu dinadinsul modernismul ce-i  în vogă Contestând poemul clasic cu un drept ce și-l arogă. Știu că este loc sub soare pentru orice creatură, Iar într-o bibliotecă, pentru orice scriitură , Dar păcatul este mare să vă irosiți talentul Prinși de modernismul care vă absoarbe ca torentul!

Poemu ’ -acesta-i pentru tine, iubita mea din depărtări! Tu ai plecat pe căi străine – ne-om întâlni în alte zări. Când soarta ne va reuni, va fi exact cum îmi doresc, Tu, muza mea cea călătoare, iar eu poetul pitoresc Care-ți va recita poeme de dragoste, dar și de dor, Ce l-am simțit ades, amarnic, credeam aproape c-o să mor De-a inimii grea apăsare ce o simțeam în lipsa ta, Căci fără tine fericirea nici că mai poate exista. Cu tine-n gând am scris poeme – te-or aminti în nemurire Chiar dacă noi vom trece iute în fantomatică nefire, Iubirea noastră va fi-n veacuri nepieritoare și senină Prin versul ce mi-ai inspirat, tu, muza mea ca o regină!

Mor clipele, iubito și noi în rând cu ele, Murim pentru-a renaște mereu îndrăgostiți ; Cu fiece secundă culegem praf de stele Pentr-o iubire care, ne face fericiți. Mor clipele, iubito, dar cine să le plângă Când mor de fericire cu rostul împlinit, O viață de iubire, nu poate să ajungă Ca să percepi că timpul este un bun finit. Mor clipele iubito, dar lasă-n urmă anii, De împliniri și vise care s-au perindat, Alăturea de tine nu-mi pasă de litanii, Căci Universul nostru este nemăsurat!

Sunt hoți și hoți, dar ca pe-aici, Pe unde-am fost nu am aflat - Ca-n mușuroiul de furnici Ei colcăie neîncetat! Pe stradă și-n autobuz, În primării și parlament, Sunt hoți, hoții pân’ la refuz, De parcă-ar fi stabiliment. Fură găini sau portmoneu, Ori euro cu milioane, Au funcții sau doar cu tupeu, Pot fi civili, sau cu galoane. Un singur lucru-i definește: Dorința de a-și însuși Averi, - și poate-i omenește Dar nu le place-a năduși! Căci munca este dificilă, E mult mai lesne a fura, Justiția nu-i prea facilă – Pedepse greu va structura. De-aceea hoții, mafioții, În țara noastră propășesc – Ceilalți muncesc ca idioții, Cu greu o viață-și construiesc!

Tărâmul visului din noapte, În care mă cobor ușor E populat cu voci și șoapte Și totul e încântător. Și elfli, și îngeri, și serafimi Dansează-n cercuri unduind ; Nu-i încleștare și nici patimi, Doar dragostea hălăduind. Fântâni cu lapte și cu miere Cu clipocit te-ademenesc, Iar grijile sunt efemere: Toți le-au uitat și prăznuiesc - Sunt mese-ntinse sub terase, Cu tot ce-ai vrea și ai pofti, Iar vinurile tămâioase Îți dau putința de a ști Ce este-aceea-nflăcărare, Ce e căldura inimii, Ce este dorul care doare, Și leacul lui, nu doctorii! Iubirea cea vindecătoare, A tot ce-i viu, ce-i cu alean, Tărâmul visului o are, Și ea sporește, nu e-n van. Din nori albaștri ca topazul, Pe cerul roz și sidefat, Cad picuri de cleștar în iazul Cu pești de aur populat. Doar iarba-i verde ca și-aici Iar mii de cerbi și căprioare, O pasc în voie parcă zici Că sunt o turmă de mioare. Nici lupi nu sunt să le atace, Nici urș...

Iubire, te iubesc cum n-am iubit, Și n-o să mai iubesc vreodată-n viață, Ești sentimentul ce mă face fericit... Chiar dacă-atârni ades de-un fir de ață. Iubire, dezinteresată și  blajină, Tu miști hotare și împărății, Aduci în inimă mereu lumină, Nu știi de-avere și de bogății. Tu guvernezi întregul Univers, Iertând, iubind, și netezind cărarea... Chiar scrierea acestui simplu vers Ți-o datorez, tu inspirând lucrarea. Și de vor fi din cei nefericiți Ce încă nu ți-au cunoscut fiorul, Tu să-i cuprinzi, fă-i fericiți, Ca să cunoască dragostea și dorul. De-aceea te iubesc și te ridic Pe soclul nemuririi tale... Poemu-acesta ție ți-l dedic Ca o corolă plină de petale!

Cu bot catifelat și-urechi ciulite, Sfioasă paște în savana deasă, Picioarele îi sunt alcătuite Precum o trestie prea mlădioasă. Sub soarele torid e însetată Și tot sfioasă merge către râu, Să se adape, însă dintr-o dată, Din iarba deasă ce-ajungea la brâu, Ghepardul a țâșnit precum un arc, Setos de sânge și înfometat, Iară gazela parcă-i prinsă-n țarc În cotul râului învolburat. Eschive a făcut în salturi lungi, Din calea sângeroasei carnivore Și în savană a lăsat doar dungi Pe sub copacii largi de sycomore. Felina și-a pierdut vivacitatea, De-atâtea salturi ce-a făcut în van Și s-a retras uitând ferocitatea, Gazela împlinise-abia un an. Aceasta a băut pe îndelete Din apa râului cu val spumat, Astâmpărându-și marea sete, Ce viața-aproape că ar fi costat. La fel și-n viață, cel ce e plăpând, De asuprirea celui mai puternic Poate scăpa doar mintea folosind, Eschivele scăpându-l de nemernic.