Poeziile Mele - Nelu Preda

Nu-mi vine să mai scriu – parc-aș urla la lună, Nu pot schimba cu versul o lume prea nebună – Credeam că doar frumosul aduce bunătate, Dar mulți aduc urâtul cu-așa seninătate Că te întrebi cum oare pământul îi susține, Și ce resort ascuns urâtul îl deține Încât se răspândește ca ciuma, epidemic, Iar binele cu greu, de parcă e endemic? Atâta urâciune cuprinde lumea noastră, Și națiuni întregi au soartă prea sihastră – E foamete în lume, dar și obezitate, O, Doamne, unde ești ca să le vezi pe toate?! Nu-mi vine să mai scriu, decât dac-aș putea, Cu versul să alint, să schimb lumea cea rea, Iar rănile-oblojite de-un vers ce-i clăditor, În suflet ca și-n trup va fi vindecător.

Ca un zefir te-nvăluie dragoste mea, Prin păru-ți bălai rătăcind se-nfioară – Pe ple oapele dulci peste ochi peruzea, Și-alene pe sânii pietroși de fecioară. Ca un zefir zboară gândul spre tine, Departe ești, dar atât de aproape – Făptura-ți în minte o port și e bine, Icoana-ți iubită o port peste ape. Ca un zefir ne va fi întâlnirea, Fluidă și caldă precum un sărut - Iubirea ne este în viață menirea, Nu-ntâmplător ea, iată a apărut. Ca un zefir cald să ne fie și viața, Frumoasă și blândă cu noi amândoi, Alături pășind, începând dimineața, Prin roua din iarbă cu umerii goi.

Timpul e-n noi, sau noi suntem în timp - Mă-ntreb adesea, suntem muritori Și trece prea ușor un anotimp – Noi suntem volatili ca niște nori. Iar în clepsidră curge timpul nemilos, Același timp ne crește și ne scade – Să curgă dar, dar curgă cu folos, Căci altfel sigur bine nu ne cade. De-ai fi elastic să te pot lungi, Tot n-aș ajunge în eternitate – Doar agonia eu mi-aș prelungi, Bătrân, cu  clipe de luciditate. De-aceea timpule tu fă-ți menirea, Clădește și sfărâmă ce-ai clădit – În mine, da, acuma-i strălucirea, Însă la moarte tu m-ai osândit.

De-aș fi salcâm...                   De-aș fi tacâm  de Camelia Ardelean                            de Nelu Preda De-aș fi salcâm, mi-aș scutura parfumul          De-aș fi tacâm, eu aș păstra parfumul Pe nopți albastre sau pe dimineți,                     De tort festiv în calde dimineți, Cu tâmpla verde, aș aține drumul                      În viața mea nu aș vedea ce-i drumul, Pavat cu vise, unei alte vieți.               ...

S-a mai închis o ultimă cortină, Iar un titan al scenei s-a sfârșit ; Maestre, vârsta-a fost de vină Căci sufletul ți-a fost desăvârșit. Ne-ai dăruit atâtea nestemate Pe scena ce-ai slujit-o-atâția ani, Realizări atât de însemnate, Alăturea de alți colegi titani. Un gol imens tu ai lăsat pe scenă, Și-n inima întregului popor  Ce te-a iubit cu-o dragoste perenă De arta ta, tu, exemplar actor. Cu modestia ta proverbială, Ai fost exemplu viu pentru colegi, Ai fost pe scenă până la finală, În cer acum la ”monștrii sacri” mergi. O lacrimă azi vărs doar pentru tine, Și-n suflet port doar chipul tău; Știu c-ai făcut în viață numai bine, Și mergi în Rai fără păreri de rău. Îți spun acum adio  cu sfială, Să-ți fie zborul către stele lin, Să nu ai grijă sau vreo îndoială – Te vom păstra în inimi viu, deplin!

Tu politician ratat, Ai merita de par legat Să paști la iarbă și mohor, Să nu mai chinui un popor! Gușat, și hoț, și adormit, Tu nația ai păcălit Să te aleagă-n parlament, Și dai doar legi spre faliment. Pușcăriabil și servil, Te porți precum ai fi vechil, Bugetul l-ai devalizat, Și vrei arest”civilizat” La domiciliu ; nu-ți priește Beciul Domnesc ce găzduiește Doar hoți mărunți de buzunare Te-mbolnăvești subit, te doare În cotul stâng de toți și toate, Și spre putere urci pe coate ; E dulce rău excrocheria Ce cangrenează România Pe care-o patronezi cu sârg, Și-afară banii toți se scurg. Tu ne-ai vândut și la străini, Pentru o pungă de țechini – Ești coadă strâmbă de topor, Tocmești al țării viitor, Și ne-ai adus în sărăcie – Poporu-i singurul ce știe Ce-nseamnă viața, cu ce cost Mai poți să-ți faci cumva un rost! Tu ”stai” în vile fără număr, Eu muritor de rând doar sufăr Dobânzi la băncile rapace Să ...

Poet nebun, degeaba ai talent, De-l folosești să scrii doar invective Acelora ce nu îți dau motive, Ci numai te ignoră permanent. Din turnul tău de fildeș torni veninul, Oricui nu-ți intră fix pe calapod – Simți instinctiv și ești mare nărod, Iar scrisu-ți zgândără mai tare chinul. Ți-e muza năzuroasă și-ți inspiră, Când capodopere și când gunoaie – Tu faci ce faci și-o faci mereu de oaie, Din mii de pretini doar câțiva te-admiră! Că ești anost o știi și tu prea bine, Te împopoțonezi cu-atâtea titluri, De fapt, luate doar după tertipuri, Dar gâdilă atât stima de sine. Mă-ntreb ce-i face-atunci când muza, Sătulă de al tău enorm orgoliu, Intra-va prea subit în doliu Iar pana ți se va uza?! Și chiar și-așa, poet nebun, Cu mințile înfierbântate, Care îi știi pe toți și toate, Îți scriu, dar nu să mă răzbun – Poate cu mintea cea bolnavă, De geniu rău bineînțeles, Vei reflecta ceva mai des, Și renunța-vei la gâlceavă! E ...

Un vânt se abate vuind peste codru, Frunziș spulberând către margini de zori, Copacii trosnesc cu un sunet mai aspru Decât artileria de fulgere-n nori. Și plouă-n neștire cu lacrimi de nouri, Iar vântul le-abate și cad doar pieziș, Pătrund peste tot și formează halouri Lumina de trăsnete prin luminiș. Stau ciute ciulite sub ramuri de fag, Așteaptă tăcute să treacă urgia, Iar un copil tot privește din prag – Curios, contemplând cu nesaț vijelia. Iar norii par rupți, vălătuci, vălătuci, De vinete straie cernând picătura Ce face șiroaie pornind prin uluci, Și-neacă tot șanțul și-apoi arătura De parcă toți demonii sunt pe pământ, Să-și facă de cap cu natura-n stihie, Și zici că mai scapă doar morți-n mormânt De clocotul apei ce are să vie. Deodată, puhoiul se-oprește tăcut, Și norii se sparg, iar o rază de soare Străluce timidă ca nou început Din pagina vieții în timp următoare.

La pas domol mărșăluiesc, Pe drumul vieții solitar, Sunt sigur azi că te iubesc - Nu îndrăznesc să sper măcar Că ai putea și tu cândva, Să mă iubești măcar un pic Și nu m-ar crede cineva, Cât par de ne-nsemnat și mic Fără de tine și-al tău glas, Ce mă-nfioară când șoptești Cuvintele de bun rămas, Când spui c-ai să mă părăsești. La pas domol merg și acum, Chiar dacă tu m-ai părăsit În viață-mi caut un alt drum, Căci soarele a răsărit, Și pasul meu domol dar ferm, În căutarea fericirii Va poposi pe un alt țărm, Al mării-albastre a iubirii.

Sunt tot mai multe atentate Iar sfinții și-au uitat menirea, Pe dos sunt lucrurile toate Și-nsingurată-i omenirea.   Nici Soarele nu mai e Soare, Ne pârjolește nemilos, Nici umbra nu mai dă răcoare, Iar sufletul ni-i tot mai jos, Nu mai cunoaștem ce e mila, Ajutorarea pentru-aproape, Doar banul este șef, și pila, Și nu ne ”scaldă” mii de ape. Poluăm cu îndârjire totul, Chiar și-aerul de-l respirăm Ne facem loc avid cu cotul, Pe scena vieții s-aclamăm Doar nulități oportuniste Alese, culmea, democratic Ce au doar scopuri egoiste, Și nici o calitate, practic. Iar foametea face ravagii, La pol opus obezitatea – Aleșilor le dăm sufragii, Dar unde duc umanitatea?! Ridică-n slăvi globalizarea, Și-o nouă ordine ne spun, Egală cu-omogenizarea, Căci statul național nu-i bun! Și uite-așa, un nou turn Babel Vor făuri pe-acest Pământ, Iară poporul, blând ca el, Îi va urma chiar și-n mormânt!

Andante, nu te mai grăbi, admiră cerul și pădurea Cât nu sunt norii fumurii și n-a tăiat în ea securea. Andante, ia-o mai ușor, de ce atâta frenezie Când viața-i scurtă de trăit și-i loc și pentru poezie? Andante, nu te mai grăbi să tragi concluzii din cuvinte, Așteaptă, faptele vorbesc și nu țin loc de jurăminte. Andante, nu iubi decât iubirea de e-mpărtășită, Și nu vei suferi în van, nu-ți va fi viața răvășită. Andante, nu te mai grăbi, viața oricum e trecătoare Admiră stelele pe cer, fii visător, plin de candoare, Și dacă după toate astea, simți că vei fi deja-mplinit, Andante, – ești pe calea bună și sigur vei fi fericit!

Cuvintele sunt precum mierea, plăcute, Și pot să clădească în inimi redute Ce sfarmă tristețea și gândul anost ; Cuvintele toate au viață și rost. Dar sunt și cuvinte amare ca fierea, Ce-aduc neputința și scurmă durerea, Iar cei ce rostesc aceste cuvinte, Sunt oamenii răi, și fără de minte. De-aceea cuvântul pe care-l rostești, Tu judecă-l bine și de-l folosești Păstrează măsura și gândul curat, Căci răul se poate produce îndat’!

Atât te iubesc poezie, încât îmi pierd zile și nopți Migălind vers pe hârtie, sperând că o să m-adopți ; Mă lupt cu rigorile rimei, măsurii, și ritmului dat, Cu regulile prozodiei, și versu-mi ușor s-a schimbat În bine, sau rău, cititorul desigur va fi decident Dar vreau să sper că viitorul, să poată fi polivalent - Să scriu tot mai mult, tot mai bine, pe-al orișicui înțeles, Cu versuri senine și pline de tâlc și de subînțeles. Atât te iubesc poezie, în tine-mi găsesc fericirea, Și când mai ești și erezie, tu îți justifici menirea De-a fi purtător de idee, de-a fi purtător de dreptate, De-a fi a cuvintelor cheie, în drumul spre libertate!

Cad stelele în noapte, iar gândurile mele Îmi amintesc de șoapte și doruri multe, grele, Și  luna ca un pașnic durerii mele martor, Pe bolta unde veșnic cu-al stelelor sobor, Străluce și nu-i pasă de-a mea durere surdă, Nu-i nimenea acasă, nu are ci-n ’ s-audă Al meu oftat sau poate cum singur îmi vorbesc, Fiind în singurătate, doar liniștea-mi doresc. Iar tu, în depărtare privești aceleași stele, Și luna la culoare este la fel cu ele, Cerul e ca și smoala, iar liniștea opacă; Vezi, ție îndoiala a început să-ți placă Și a distrus cu timpul tot ce-a fost între noi, De vină-i anotimpul, sau starea de război Ce-a fost instaurată în cuplul nostru oare? Să fii tu vinovată?...Vezi dragostea cum moare?! Nu, nu ești vinovată doar tu, a mea iubită, E vina împărțită și asta mă irită Căci visele țesute de noi cu amăgire Au fost atâtea sute, și toate de iubire, Iar stelele ce cad acum în depărtare, Și orizontu-l rad, nu sunt o întâmplar...

Castelul din nori e în visele mele, Sub ploaie și vânt ține piept curajos, Iar dacă-i senin și e cerul cu stele, În juru-i păstrează un văl nebulos. În vârful de munte el stă solitar, Acvilele doar își fac cuibul în el, Că-i soare sau ger, el nu are habar, Să fiu ca și dânsul ar fi al meu țel. Dar nu e posibil, eu sunt muritor, Cu patimi și vise, cu lacrimi curgând, Din jale sau clocot fierbinte de dor – Sperând să o văd pe iubită curând. Dar ea nu visează asemeni cu mine, Castelul ei este clădit pe nisip, Bătut e de soare în zile senine, Se schimbă întruna la corp și la chip. Îmi simte durerea, și gândul hoinar, Ce zboară în versuri în sus către stele, Dar inima-i – stâncă, nu are habar, De-a mea suferință și slovele mele. Îmi caut refugiul în visele mele, Croite în versuri așa cum le simt – Castelul din nori se-nsoțește cu ele, Și liniștea-mi vine așa cum presimt.

Ni-i neamul prins în rădăcini adânci, În glia stăpânită de străbuni, Precum un brad în clinul dintre stânci Sau vița bolții la ai noștri buni. Și limba este tot o rădăcină, Rămasă de la daci și traco-geți, Și-atâta cât a soarelui lumină Ne-o lumina cu-a razelor săgeți O vom vorbi, ca sfântă și curată, Ce-a viețuit în secole prin noi, Ca rădăcina de stejar  ’ cercată, De vânturi și torente în puhoi. Și ar mai fi o sfântă rădăcină, Credința în Zamolxe-al nostru zeu, Care-a bătătorit ce-avea să vină - Credința în Iisus și Dumnezeu.

Noian de versuri îmi apar în minte, Șiraguri de cuvânt meșteșugite, Cu toate-n poezie reunite, Menite doar pe cititor să-ncânte. Condeiul le așterne cu migală Pe coala de hârtie fremătând, Metafore și epitete stau la rând Să fie-ntipărite cu cerneală. Și-apare câte-un vers năstrușnic, Ce nu mă lasă să-i găsesc o rimă Sau echivoc e ceea ce exprimă, Și viciază ce vreau să comunic. Sau alteori înlocuiesc o strofă, Ce mi se pare că nu-i reușită, Și-atunci e sigur ștergerii menită, Iar scrisul e o treabă limitrofă Cu orice artă-n care tot efortul De a crea  frumos și pe-nțeles, Ce e menită cititorului ales, Și iată fac cu stăruință totul Sper a-i crea prin vers un univers, În care să mai uite grija vieții, Și să se plimbe-n roua dimineții Cu pas destins cât ar avea de mers. Scriu versuri, asta-mi place, asta fac, Cu multă sau puțină iscusință – Însă depun atâta străduință, Încât mai bine scriu, și scriu, și...tac!

Mi-e dor de libertate-n țara mea În care strâmbătatea este dreaptă, Iar hoții au curajul și ar vrea Să ne-ngenunche treaptă după treaptă. Mi-e dor de libertatea de cuvânt Ce-ajunse să nu aibă greutate - Scandăm degeaba la lozinci în vânt, Iar hoții fac arest în libertate! Mi-e dor de libertatea de-a munci, Cu oarece folos și pentru mine, Azi doar patronii  pot a porunci, Și discreționar ne dau o pâine. Mi-e dor de libertatea din trecut, Dar nu se poate spune că-s nostalgic – Și lucruri bune-atunci s-au petrecut – Doar îmbuibații de-azi le iau în tragic – E vremea lor, de tot ticăloșită, Ne mint că n-avem productivitate Dar ne plătesc (și nu cad în ispită!), În acte doar salariul jumătate. Și-ar mai fi multe de adăugat Dar vă întreb: aceasta-i libertate? De ce atâta sânge s-a vărsat, Să facem vile-n loc de combinate? Prin ”libertate” fabrici s-au distrus, Capitalismul care azi tronează Doar viciu și mizerii a adus, ...

Un ultim sărut dac-ar fi să-mi mai dai, Te-aș crede un înger, m-aș crede în Rai, Apoi lini știt aș putea ca să mor, Și n-am să mai simt nici al morții fior. Un ultim sărut dac-ar fi să primesc, Din buzele-ți calde cu iz îngeresc, Mi-ar fi tot aleanul uitat și promit: Nimic din ce-a fost n-o să pot să omit! Un ultim sărut de-ar mai fi pe pământ Te rog dă-mi-l mie și-ți fac jurământ Că dragostea noastră-mi va fi sfânt odor – Mai dă-mi un sărut și apoi, pot să mor!

Li-s pașii grei, dar sufletul e mare, O viață bucurii au împărțit, Se știu din școală însă negreșit Purtarea lor e plină de candoare. Pășesc încet și pasul li-i spășit – A fost și greu cu zile mai amare, Li-s pașii grei, dar sufletul e mare, O viață bucurii au împărțit. În parcul  lor demult s-au întâlnit, El i-a adus atunci în dar o floare, Dar timpul a trecut și-acum se pare, Că viața le-a ajuns la asfințit; Li-s pașii grei, dar sufletul e mare.