Poeziile Mele - Nelu Preda

În mine versul caută răspunsul La întrebări ce sunt fundamentale – O coală poate fi tot universul, Sau poate fi doar șir de vorbe goale? O coală așternută de cuvinte, Poate schimba ceva în univers?... Sau poate un poet care se minte Să oglindească adevăru-n vers? În mine zace adevărul și minciuna, Pe amândouă pot să le așez în vers – Și poți să crezi că mie mi-e tot una, Dar tot ce n-am crezut pe loc am șters! Imaginația mă poartă ori și unde Dar ce-i frumos chiar de-i imaginat, În sufletul la cititor pătrunde, Și scriu sperând că e și-apreciat. De-aceea când citiți o poezie, Cu sufletul primiți-o și cu tâlc, S-o înțelegeți, fiindcă cel ce scrie Cu drag cuvintele le-a reunit în pâlc!

Simt o durere surdă, când mă gândesc la tine, Am fost îndrăgostiți – ne-a fost atât de bine Dar îndoiala oarbă s-a născut între noi; Ne-am despărțit și iată, din unul suntem doi. Cum oare fericirea a fost întunecată, De despărțirea noastră, deloc planificată? Ce-a fost frumos, azi iată, e numai amintire ; Nu ș tiu ce nu aș da pe-o clipă de iubire Din partea ta acum, că ești de neatins, Pe-altarul fericirii eu mă declar învins Și simt un gol în suflet cum nu am mai simțit – Iubirea-a fost reală, sau numai m-ai mințit?! Dar nu-i nimic, durerea cum vine o să treacă, Și voi găsi iubirea care pe-a ta s-o-ntreacă – În alte brațe sta-voi, și voi găsi amorul Și fără de durere privi-voi viitorul!

Se-aude susur de izvoare, Și mierle ciripesc ușor – Zefirul suflă ca o boare, Iar păpădii plutesc în zbor. Un pâlc răzleț de căprioare, Mai paște-n liniște-n zăvoi , Deși e seară și în zare Se văd sosind turme de oi. Ușor foșnește-n plopi frunzișul, Privighetori cântă-n surdină, Pe maluri urcă-ncet suișul Mioare cu lâna seină. E-atâta armonie-n jur, Pe cer încep s-apară stele, Și liniștea prinde contur, Cu pace-n gândurile mele. Pot spune că-i un colț de rai, Cum nu am să mai văd curând, Care mă lasă fără grai, Și-n liniște stau admirând. Într-un târziu merg către casă, Căci noaptea și-a intrat în drept – Dar armonia cea frumoasă, S-o văd din nou, abia aștept.

Pe plaje-aurii ne cheamă iubirea, Iar marea și ea cu sublim-i tumult – Hai vino, iubito, ne este menirea Să ne iubim acum și mai mult. În briza marină scâncesc pescărușii, Cu zborul lor lin, plutesc spre-nălțimi – Te-aștept să apari pe latura ușii, În zorii de zi marini și sublimi. În marea-nspumată pășind împreună, Apoi înotând alăturea-n larg, Să-ncepem o zi pe-ndelete, mai bună, Și s-admirăm cu nesaț un catarg Al unei corăbii ce trece pe-alături, Purtând călători și iubirea în ea – Și tot înotând nu poți să te saturi, De mare, decât apărând prima stea. Atunci fometoși, obosiți dar ferice, O masă frugală vom lua amândoi, Și-apoi vom dormi - amândoi o matrice, Pe plajă sub stele cu miile – roi!

Sacrificați am fost de generații, Și trai decent mereu ni s-a promis – Aceia ce sunt morți după ovații, Odat-aleși să facă au omis Să-și țină legământul dat mulțimii, Să-și pună-n slujba ei toată silința, Doar pentru ei adună spuza lumii, Iar pentru noi rămâne umilința. Și n-ar fi mult nimic pentru o țară, Noi ne-am sacrificat de bună voie – Dar neputința-ncepe să ne doară, Și de pomeni cinstit, n-avem nevoie. Păcat că sânge au vărsat străbunii, Să apere pământul ce-l vindeți, Sunteți chiar mai sălbatici decât hunii, Și niciun sentiment nu mai aveți. Să vă ferească Sfântul din înalturi, Să nu ne punem viața chezășie, Sub steagul tricolor cu mândre falduri, Să v-alungăm cu forța în pustie!

Regret acum, că iată, trece vara, Și vine iară toamna mohorâtă – Ne vom plimba tristețea seara Prin parcul plin de frunza doborâtă De bruma toamnei nemiloasă, Ce verdele-l va preschimba în pal – Mai bine-am sta iubito-n casă, Lăsându-ne purtați de al iubirii val. Regret c-a mai trecut o vară, Cu soare arzător, canicular - Răceala toamnei o să doară Iar soarele va fi crepuscular. Regret minunile florale ofilite, Chiar dacă au fructificat – Recoltele chiar fiind neprețuite, Nu-nlocuiesc ce-a fost sacrificat. Iubita mea cu tine azi regretul, Trecutei veri se schimbă-n bucurie, Căci împreună-am întregit buchetul De ani frumoși, și alți-or să mai vie. Vom depăna-mpreună amintiri, Când ploaia rece va turna afară, Regretul verii ne va fi-n simțiri, Dar împreună fiind n-o să mai doară.

Chiar de ești trist târziu în noapte, Cu gânduri ca șuvoiul grele, negre, Și-auzi nevrând nespuse șoapte, Dar toate mințile-s integre, Veni-va dimineața cu zorii luminoși, Când soarele răsare în raze de lumină, Iar gândurile negre rămân la păcătoși, Iar tu, suflet curat, ca mierea de albină O să-ți găsești odihna, aleanul va pleca, Și optimismul sigur de tot te-o cuceri Când soarele răsare, lumina-ți va seca Tot pesimismul nopții și n-oi mai suferi. Te-i așeza la masă, condeiul îl vei lua, Și versuri minunate pe coală vei așterne, Și orice supărare în vers o vei dilua, Schimbând-o în mesaje sublime și fraterne. Când soarele răsare, vei fi alt om mai bun, Fiindcă a lui lumină îți va pătrunde-n suflet, Iar versul ce-l vei scrie – al omenirii bun, Va face să devii pentru condei atlet.

Nu-mi vine să mai scriu – parc-aș urla la lună, Nu pot schimba cu versul o lume prea nebună – Credeam că doar frumosul aduce bunătate, Dar mulți aduc urâtul cu-așa seninătate Că te întrebi cum oare pământul îi susține, Și ce resort ascuns urâtul îl deține Încât se răspândește ca ciuma, epidemic, Iar binele cu greu, de parcă e endemic? Atâta urâciune cuprinde lumea noastră, Și națiuni întregi au soartă prea sihastră – E foamete în lume, dar și obezitate, O, Doamne, unde ești ca să le vezi pe toate?! Nu-mi vine să mai scriu, decât dac-aș putea, Cu versul să alint, să schimb lumea cea rea, Iar rănile-oblojite de-un vers ce-i clăditor, În suflet ca și-n trup va fi vindecător.

Ca un zefir te-nvăluie dragoste mea, Prin păru-ți bălai rătăcind se-nfioară – Pe ple oapele dulci peste ochi peruzea, Și-alene pe sânii pietroși de fecioară. Ca un zefir zboară gândul spre tine, Departe ești, dar atât de aproape – Făptura-ți în minte o port și e bine, Icoana-ți iubită o port peste ape. Ca un zefir ne va fi întâlnirea, Fluidă și caldă precum un sărut - Iubirea ne este în viață menirea, Nu-ntâmplător ea, iată a apărut. Ca un zefir cald să ne fie și viața, Frumoasă și blândă cu noi amândoi, Alături pășind, începând dimineața, Prin roua din iarbă cu umerii goi.

Timpul e-n noi, sau noi suntem în timp - Mă-ntreb adesea, suntem muritori Și trece prea ușor un anotimp – Noi suntem volatili ca niște nori. Iar în clepsidră curge timpul nemilos, Același timp ne crește și ne scade – Să curgă dar, dar curgă cu folos, Căci altfel sigur bine nu ne cade. De-ai fi elastic să te pot lungi, Tot n-aș ajunge în eternitate – Doar agonia eu mi-aș prelungi, Bătrân, cu  clipe de luciditate. De-aceea timpule tu fă-ți menirea, Clădește și sfărâmă ce-ai clădit – În mine, da, acuma-i strălucirea, Însă la moarte tu m-ai osândit.

De-aș fi salcâm...                   De-aș fi tacâm  de Camelia Ardelean                            de Nelu Preda De-aș fi salcâm, mi-aș scutura parfumul          De-aș fi tacâm, eu aș păstra parfumul Pe nopți albastre sau pe dimineți,                     De tort festiv în calde dimineți, Cu tâmpla verde, aș aține drumul                      În viața mea nu aș vedea ce-i drumul, Pavat cu vise, unei alte vieți.               ...

S-a mai închis o ultimă cortină, Iar un titan al scenei s-a sfârșit ; Maestre, vârsta-a fost de vină Căci sufletul ți-a fost desăvârșit. Ne-ai dăruit atâtea nestemate Pe scena ce-ai slujit-o-atâția ani, Realizări atât de însemnate, Alăturea de alți colegi titani. Un gol imens tu ai lăsat pe scenă, Și-n inima întregului popor  Ce te-a iubit cu-o dragoste perenă De arta ta, tu, exemplar actor. Cu modestia ta proverbială, Ai fost exemplu viu pentru colegi, Ai fost pe scenă până la finală, În cer acum la ”monștrii sacri” mergi. O lacrimă azi vărs doar pentru tine, Și-n suflet port doar chipul tău; Știu c-ai făcut în viață numai bine, Și mergi în Rai fără păreri de rău. Îți spun acum adio  cu sfială, Să-ți fie zborul către stele lin, Să nu ai grijă sau vreo îndoială – Te vom păstra în inimi viu, deplin!

Tu politician ratat, Ai merita de par legat Să paști la iarbă și mohor, Să nu mai chinui un popor! Gușat, și hoț, și adormit, Tu nația ai păcălit Să te aleagă-n parlament, Și dai doar legi spre faliment. Pușcăriabil și servil, Te porți precum ai fi vechil, Bugetul l-ai devalizat, Și vrei arest”civilizat” La domiciliu ; nu-ți priește Beciul Domnesc ce găzduiește Doar hoți mărunți de buzunare Te-mbolnăvești subit, te doare În cotul stâng de toți și toate, Și spre putere urci pe coate ; E dulce rău excrocheria Ce cangrenează România Pe care-o patronezi cu sârg, Și-afară banii toți se scurg. Tu ne-ai vândut și la străini, Pentru o pungă de țechini – Ești coadă strâmbă de topor, Tocmești al țării viitor, Și ne-ai adus în sărăcie – Poporu-i singurul ce știe Ce-nseamnă viața, cu ce cost Mai poți să-ți faci cumva un rost! Tu ”stai” în vile fără număr, Eu muritor de rând doar sufăr Dobânzi la băncile rapace Să ...

Poet nebun, degeaba ai talent, De-l folosești să scrii doar invective Acelora ce nu îți dau motive, Ci numai te ignoră permanent. Din turnul tău de fildeș torni veninul, Oricui nu-ți intră fix pe calapod – Simți instinctiv și ești mare nărod, Iar scrisu-ți zgândără mai tare chinul. Ți-e muza năzuroasă și-ți inspiră, Când capodopere și când gunoaie – Tu faci ce faci și-o faci mereu de oaie, Din mii de pretini doar câțiva te-admiră! Că ești anost o știi și tu prea bine, Te împopoțonezi cu-atâtea titluri, De fapt, luate doar după tertipuri, Dar gâdilă atât stima de sine. Mă-ntreb ce-i face-atunci când muza, Sătulă de al tău enorm orgoliu, Intra-va prea subit în doliu Iar pana ți se va uza?! Și chiar și-așa, poet nebun, Cu mințile înfierbântate, Care îi știi pe toți și toate, Îți scriu, dar nu să mă răzbun – Poate cu mintea cea bolnavă, De geniu rău bineînțeles, Vei reflecta ceva mai des, Și renunța-vei la gâlceavă! E ...

Un vânt se abate vuind peste codru, Frunziș spulberând către margini de zori, Copacii trosnesc cu un sunet mai aspru Decât artileria de fulgere-n nori. Și plouă-n neștire cu lacrimi de nouri, Iar vântul le-abate și cad doar pieziș, Pătrund peste tot și formează halouri Lumina de trăsnete prin luminiș. Stau ciute ciulite sub ramuri de fag, Așteaptă tăcute să treacă urgia, Iar un copil tot privește din prag – Curios, contemplând cu nesaț vijelia. Iar norii par rupți, vălătuci, vălătuci, De vinete straie cernând picătura Ce face șiroaie pornind prin uluci, Și-neacă tot șanțul și-apoi arătura De parcă toți demonii sunt pe pământ, Să-și facă de cap cu natura-n stihie, Și zici că mai scapă doar morți-n mormânt De clocotul apei ce are să vie. Deodată, puhoiul se-oprește tăcut, Și norii se sparg, iar o rază de soare Străluce timidă ca nou început Din pagina vieții în timp următoare.

La pas domol mărșăluiesc, Pe drumul vieții solitar, Sunt sigur azi că te iubesc - Nu îndrăznesc să sper măcar Că ai putea și tu cândva, Să mă iubești măcar un pic Și nu m-ar crede cineva, Cât par de ne-nsemnat și mic Fără de tine și-al tău glas, Ce mă-nfioară când șoptești Cuvintele de bun rămas, Când spui c-ai să mă părăsești. La pas domol merg și acum, Chiar dacă tu m-ai părăsit În viață-mi caut un alt drum, Căci soarele a răsărit, Și pasul meu domol dar ferm, În căutarea fericirii Va poposi pe un alt țărm, Al mării-albastre a iubirii.

Sunt tot mai multe atentate Iar sfinții și-au uitat menirea, Pe dos sunt lucrurile toate Și-nsingurată-i omenirea.   Nici Soarele nu mai e Soare, Ne pârjolește nemilos, Nici umbra nu mai dă răcoare, Iar sufletul ni-i tot mai jos, Nu mai cunoaștem ce e mila, Ajutorarea pentru-aproape, Doar banul este șef, și pila, Și nu ne ”scaldă” mii de ape. Poluăm cu îndârjire totul, Chiar și-aerul de-l respirăm Ne facem loc avid cu cotul, Pe scena vieții s-aclamăm Doar nulități oportuniste Alese, culmea, democratic Ce au doar scopuri egoiste, Și nici o calitate, practic. Iar foametea face ravagii, La pol opus obezitatea – Aleșilor le dăm sufragii, Dar unde duc umanitatea?! Ridică-n slăvi globalizarea, Și-o nouă ordine ne spun, Egală cu-omogenizarea, Căci statul național nu-i bun! Și uite-așa, un nou turn Babel Vor făuri pe-acest Pământ, Iară poporul, blând ca el, Îi va urma chiar și-n mormânt!

Andante, nu te mai grăbi, admiră cerul și pădurea Cât nu sunt norii fumurii și n-a tăiat în ea securea. Andante, ia-o mai ușor, de ce atâta frenezie Când viața-i scurtă de trăit și-i loc și pentru poezie? Andante, nu te mai grăbi să tragi concluzii din cuvinte, Așteaptă, faptele vorbesc și nu țin loc de jurăminte. Andante, nu iubi decât iubirea de e-mpărtășită, Și nu vei suferi în van, nu-ți va fi viața răvășită. Andante, nu te mai grăbi, viața oricum e trecătoare Admiră stelele pe cer, fii visător, plin de candoare, Și dacă după toate astea, simți că vei fi deja-mplinit, Andante, – ești pe calea bună și sigur vei fi fericit!

Cuvintele sunt precum mierea, plăcute, Și pot să clădească în inimi redute Ce sfarmă tristețea și gândul anost ; Cuvintele toate au viață și rost. Dar sunt și cuvinte amare ca fierea, Ce-aduc neputința și scurmă durerea, Iar cei ce rostesc aceste cuvinte, Sunt oamenii răi, și fără de minte. De-aceea cuvântul pe care-l rostești, Tu judecă-l bine și de-l folosești Păstrează măsura și gândul curat, Căci răul se poate produce îndat’!

Atât te iubesc poezie, încât îmi pierd zile și nopți Migălind vers pe hârtie, sperând că o să m-adopți ; Mă lupt cu rigorile rimei, măsurii, și ritmului dat, Cu regulile prozodiei, și versu-mi ușor s-a schimbat În bine, sau rău, cititorul desigur va fi decident Dar vreau să sper că viitorul, să poată fi polivalent - Să scriu tot mai mult, tot mai bine, pe-al orișicui înțeles, Cu versuri senine și pline de tâlc și de subînțeles. Atât te iubesc poezie, în tine-mi găsesc fericirea, Și când mai ești și erezie, tu îți justifici menirea De-a fi purtător de idee, de-a fi purtător de dreptate, De-a fi a cuvintelor cheie, în drumul spre libertate!