Poeziile Mele - Nelu Preda

Fu iarna ca o primăvară, iar primăvara-i ca o iarnă, Cu viscol aprig pe afară, zăpada care să se cearnă Și în troiene spulberate acoperă toți ghioceii, Iar chiciurile înghețate, sclipesc pe pomi ca peruzeii. Te-am așteptat cu nerăbdare, să vii cu flori și cer albastru, Însă miroase a trădare ninsoarea ta de alabastru – Ne lași ai iernii pe vecie, sau doar ne sperii cu zăpadă?... Cu gheața - sticlă și lucie, cine mai poate să mai creadă Că va veni iară căldura, și colțul ierbii s-o ivi, Și va renaște ea, natura, iar toate se vor potrivi Cu calendarul și măsura ce vremurile o dictează, Însă tot așteptăm răsura, dar primăvara o bruiază. Hai primăvară, fii normală, suntem sătui de-anomalii, Nu ne mai adânci în boală, topește țurțurii zurlii – Șunt nefirești ca și troienii de nea în valuri pe alei, E martie, ce mama măsii, nu ne mai chinui cu ei!

Era o biliotecară, mult în viața ei citise, Dar se pare că precară, mintea nu îi reținuse Prea mult din a poeziei, artă-a scrierii curate – Încercările duduei, fiind în rime scăpătate, Fără ritm și cu măsura, cum dă Dumnezeu să fie, Ca plimbarea cu trăsura - ce mare filozofie?! Se credea nedreptățită, sau mai rău, invidiată, De confrații ce-i irită, și-i arată calea dreaptă! Aproape juma ’ de an, i-am dres capodoperele, Tot nădăjduind în van, că va învăța din ele; După ce le-aduc la stadiul de vers clasic și curat, Dumneaei, în loc de studiu, le expune la mezat – Se fălește-n van cu ele, ca și când le-ar fi produs, La origini fiind tembele, n-ar mai fi nimic de spus. I-am propus colaborarea – cu tematica să fie, Iar eu cu elaborarea, ca s-arate-a poezie. Să le semnăm împreună – altfel, lucru   generos – Dar cucoana se-mpăună zicând pe-un ton firoscos: Au mai încercat și alții să profite – c-am talent – Tu vrei să îmi furi ”talanți...

O noapte vreau, măcar o noapte, aș vrea cu tine să petrec, O noapte lungă printre șoapte, cu-mbrățișări să mă întrec În a-ți cuprinde mijlocelul, subțire - aproape ți l-aș frânge, Și-n a-ți culege din sorbire și lacrima care îți plânge De bucurie și aleanul din dragostea împărtășită, Chiar dacă el vicleanul – moș Ene, ne mai dă ispită, Nu vom închide ochii-n noapte, sublimul ne va contopi Vor fi doar gemete și șoapte, și dragostea ne va topi În creuzetul de simțire și sentimente ce ne leagă, O noapte vreau, măcar o noapte, și-apoi ce-o fi să se aleagă – Dar după asta eu sunt sigur că viața-ntreagă-o vom petrece, Ca unul – de-asta te asigur, dar eu te voi iubi cât zece!

Te voi iubi cum mă iubești, te voi iubi atât de mult, Tu sufletul îmi stăpânești, iar inima mi-e un tumult. Te voi iubi ca valul plaja, te voi iubi cum n-am iubit, Privirea ta produce vraja și ea mă face fericit! Te voi iubi intens, cu-ardoare, căci meriți tot ce e mai bun, Iubirea ta e-atât de mare, iar eu te-ador ca un nebun – Te voi iubi cu-nfrigurare, cu gingășie, dor, extazul Și-apoi în orice-mprejurare, eu voi pulsa, dacă e cazul! Te voi iubi a mea iubită, te voi iubi intens și blând, Și te voi face fericită, soția mea vei fi curând – Te voi iubi în nemurire, prin versul ce-ți închin acum, Fi-mi muză, e a ta menire și vom parcurge-același drum!

Azi nu mă vizitează muza, e cam ciufută precum văd, Îmi simt un pic umflată buza și scriu, dar nu prea întrevăd Să iasă un poem mai fercheș, poate va fi o poezică – Dacă-aș putea să-i dau peșcheș, la muza asta!...(mă oftică!) Și scriu și șterg și iară scriu, nemulțumirea mă cuprinde, Poemul iese cam sanchiu, iar eu și tocul mi l-aș vinde Pentru a scrie detașat și cu un pic de tâlc și haz, Căci de poem m-am atașat, iar să îl ștreg mi-ar fi necaz! Acum ce-o fi, și-o fi să fie, cu muză sau în lipsa ei, Am încropit azi pe hârtie, aceste rânduri – de le vrei A le citi, tu cititor, să nu mă judeci mult prea dur, Căci pot să scriu și mai cu spor, dacă primesc ”un șut în ...ur!”

Iubirea îmi dă aripi, să zbor chiar și spre stele, Precum o libelulă cu aripi diafane – În suflet simt arsura privirii dragei mele, Iar gândurile toate devin subit profane În tot ce-nseamnă frica, sau orice neputință; Iubirea-nnobilează, și cugetul și fapta, Orice devine astfel, ușor și cu putință – Mai iute și mai lesne îți va părea și treapta Ce-o urci spre fericire, dar cere și efort, Iubirea-i panaceul, e catalizatorul – E tot ce motivează în viață și suport, Cu ea alături sigur frumos ți-e viitorul! Iubirea-i fericire, balsamul pentru suflet, Și cine n-o cunoaște e cel mai oropsit, Măcar o dată-n viață, tu fii al ei poet, Trăiește-o și vibrează și fi-vei molipsit De dragostea de viață, candoarea juvenilă, Curaj și hotărâre în tot ce-nfăptuiești – Curată-ți va fi viața, gândirea mai subtilă, Pe   cea iubită ție,   cu drag o cucerești! De-aceea prețuiește iubirea-n astă viață, Căci nu mai ai vreuna în care să iubești,...

Când vezi că toți te vor înfrânt și vorba îți răstălmăcesc, În groapă ei ți-ar face vânt, nu te mira, e omenesc – Nimicnicia-i omenească, la fel ca ea-i și răutatea, De ele, Domnul te ferească, pe tine și pe ea, cetatea, Căci răii stau mereu la pândă și umblă-n haite aliați, La răutate cer dobândă și sunt de sânge ahtiați; Tu, doar privește-i cu răbdare și ocolește drumul lor, Căci nu-i vreun folos mai mare, decât să nu faci jocul lor! Mai bine-i în însingurare, decât cu lupii înfrățit, Cu cât răbdarea ta-i mai mare, cu-atât vei fi mai fericit Când o să faci bilanțul vieții, iar binele-ți va prevala, Tu OM vei fi în ciuda ”pieții” și sensul i-l vei etala!

Am încetat să mai alerg după iubirea ideală – E un nonsens s-o tot visez, căci nu există nicăieri ; E mult mai bine să trăiești cu partea ei cvasicarnală, Și ancorat în realitate – dacă faci altfel, poți să pieri! Am încetat să mai aștept bunăvoință de la lume, Când viața-mi pune un obstacol și-ar trebui un ajutor – Mai înțelept, eu ”chem nevoia”, doar ea necazul să-și asume, Și mă învață cum să scap, și cum să-mi fiu folositor. Am încetat să mai condamn pe alții pentru-a mea ursită, Pentru necazuri și eșecuri ce mi le-asum cu stoicism – E prea devreme sau târziu, să spun că nu mi-e fericită Viața, și nici poezia ce mă reflectă cu cinism. Am încetat să mai descopăr, în papură vreun nod absent, Căci, cum măsori ți se măsoară și bine faci, bine găsești – Nu agreez neomenia nici ”lipsa” omului prezent, De ai curaj și demnitate, în viață sigur izbândești! Am încetat să mai pierd vremea cu mici nimicuri inutile, E semn de-nțelepciune oare, sau doa...

Tu toamnă, implacabil vii, afară și la mine-n suflet, Faci frunzele verzi arămii, și îmi aduci tristețe-n cuget. De-aș fi o frunză ruginie, de vânt ca să mă las purtat, Poate c-aș fi în armonie cu Crivățul neînșeuat Și din tristețea despărțirii de vara caldă, înverzită, M-aș bucura de legea firii, și de recolta dobândită, Căci rodul tău e peste tot și umple butii și hambare, Dar orice-aș face eu nu pot să trec de zilele amare Cu ploile, apoi cu brumă, ce întristează crizanteme, Punând sigiliu ce sugrumă corolele, cu anateme De gheață rece, și sticloasă, ce le ucide nemilos, Raza de soare luminoasă, străluce fără vreun folos Și-n orizontu-apropiat, se vede iarna ce-o să vină, E scurt răgazul căpătat pentru a ne intra-n rutină – Cu frigul nu mă-mpac deloc, dar nici prea cald nu-i fericire Tu, toamnă, te-aș numi ad-hoc, ”sezonul de statornicire”!

E toamnă-n suflet, toamnă și afară, Nori plumburii se-nghesuie pe cer – Totu-i anost, iar eu mă simt stingher, Inima-n piept îmi bate – mai să sară. Mor frunze ruginii la mine-n gând, Le suflă vântul-n văi imaginare – S-a ofilit plângând ultima floare, Iar bătrânețea vine peste rând. E toamnă, numai tu o simți iubito, O toamnă efemeră, dar totală – Atât cât este, plină de răceală, Răceala ta, pe care am simțit-o. Și de-ar fi toamnă numai temporar, Aș suporta-o plin de stoicism – N-ar fi nici pe departe cataclism, Ci-așa cum este anotimpu ’ -n calendar. Dar toamna asta prea-i definitivă, S-a instalat și nu mai pleacă niciodat’ Mă-ntreb cum oare viața ne-a scindat? Iubirea noastră-a fost paleativă?!

Iubirea noastr-a fost divină, sfârșitu-sa și-am fost de vină, Am înșelat-o-n așteptări, și a plecat spre alte zări. De-ar fi s-o iau de la-nceput, i-aș spune-ntruna cât de mult Poate-nsemna ea pentru mine, și-ar fi cu mult, cu mult mai bine. Dar a plecat și m-a lăsat, pustiu, și zău dacă mai știu, Ce-i de făcut, cum s-o-ntâlnesc, regretul să-l mărturisesc. Poate că ea mă mai iubește, chiar dacă nu mărturisește, Ceva în suflet a păstrat, un sentiment imaculat. Chiar de regretul e tardiv, îmi cat mereu câte-un motiv, S-o amintesc în vorba mea, și-o simt că e prezentă EA. În minte-mi stă și în simțire, și-abia apuc să-mi vin în fire, Când mă trezesc în zori de zi, uit visul, nu mă pot păzi Și-ncerc ca să-l rememorez, și-n mintea mea să o păstrez, Dar visu-i vis, o nălucire, nu ține loc pentru iubire, Având-o-n gând am scris de EA, gingașă ca o peruzea, Iubirea mea de neuitat, rămân etern neconsolat!

Doamne cu puterea Ta, să-mi dai forța să iubesc, Chiar pedeapsa ce-o voi lua, fiindcă te nesocotesc – Ruga mea este fierbinte spre Înaltul Tău Regat, N-am ținut de jurăminte, contra ta m-am răsculat! Crucea ce mi-ai dat a duce, e imensă pentru mine, Greutatea ei m-apasă, nu mai știu ce-i rău sau bine. Dă-mi curajul și putința să o port pân ’ la sfârșit, Dă-mi prilejul și speranța c-aș putea să fiu iubit. Dragostea înălțătoare să-mi cuprindă cugetul, Și iubirea ca o boare mi-nvelească sufletul. Cu-a ta blândă mângâiere să îmi umpli inima, Să devin un miel curat, ne mai știind ce-i patima. Ruga mea sfâșietoare, către Tine Tată Blând, Să răzbată în înalturi și să te visez curând, Un culcuș la tronul tău, să-mi dai voie să îmi fac, Să-ți sărut încălțămintea și să-ți fac numai pe plac. Iar din cerurile-nalte pe pământ să mă aduci, Să-am puterea și voința de-a purta mai multe cruci, Viața-ntreagă numai ție cu iubire să ți-o-nchin, Să devin o ”c...

Din mine mușcă marea...                                       Mă-mbăt ades… de Camelia Ardelean                                                                   de Nelu Preda Din mine mușcă marea de luceferi,                                      Mă-mbăt ades până ce văd luceferi, Pe țărm de vise îmi înalț catarge,          ...

De dor, îmi vine-acum să zbor, Spre tine, ființă de lumină – Că te iubesc, nu este nici o vină, Dar nici nu e ceva întâmplător. M-ai cucerit cu vocea-ți cristalină, În cor cu îngerii tu poți să cânți, Auzul, tu mereu știi să-l încânți Cu melodii cântate în surdină. Ești mai matură decât vârsta ta, Copil minune-n corpul de regină, Cu unduirea calmă de felină, Mă-ntreb cum oare poți tu exista. Mi-e dor, dar ăsta nu-i nici un păcat, Răsplata fi-va mare la-ntâlnire, Când se va bucura întreaga fire De parcă altă dragoste n-a existat!

          Sunt...                                                              Când…                                                                    de Camelia Ardelean                                              de Nelu Preda Sunt doar o mască pe un suflet gol,              Când stau la masă și-i paharul gol, Un chip plăpând cu-alură de scânte...

Fă-mă Doamne, vârf de munte, să rămân cu capu-n nori, Să am pletele cărunte când trec șiruri de cocori. Fă-mă Doamne, vânt de vară răcorind amiezile, Să contemplu din înalturi câmpul și livezile.   Fă-mă Doamne, rău ce curge, răcorind câmpiile, Să mă scurg ușor la vale mângâind sălciile. Fă-mă Doamne, dor de ducă, cugetele să îndemn, Depărtările să-nvingă, pasul să le fie demn. Fă-mă Doamne, vers duios, glas de fluier și caval, Inimi dragi să oblojesc când m-aud în recital. Fă-mă Doamne, litere,  să rămân în veșnicie, Scris în vers meșteșugit, pe o coală de hârtie!

În visele de zi te-am reclădit, în visele de noapte te-am visat Și în absența ta-s nefericit – mă-ntreb: să fiu eu oare blestemat - Căci nu te am aproape lângă mine, viața asta rău ne-a depărtat Iar nopțile sunt lungi fără de tine și eu mă simt mereu neconsolat? Dar dragostea nestinsă va rămâne, în suflet, pân ă ne vom revedea, De dor tu ești cuprinsă, știu prea bine, iar depărtarea e atât de grea. Ne vom vedea, știu bine în curând, fiindcă iubirea ne arată drumul Iar sufletul ce-ți este fremătând, va răspândi iubirea ca nebunul. Te-am reclădit ades în gândul meu, avid de tine și de plinătatea Simțirii tale, însă sper ca eu să-ți simt curând și ingenuitatea, Să fim un tot, scăldat doar în iubire, acea iubire pură și senină Ce emulează înspre nemurire; iubito, fii a inimii regină!

              Azi                                           Dezamăgire         de Camelia Ardelean                                                    de Nelu Preda       Ucigătorul meu cu ochi căprui,                                 Chiar dacă ochii-ți sunt căprui,   Ți-am rătăcit parfumul prin poeme,         ...

Te-am căutat în visele de noapte, Te-am căutat în visele de zi – Și-am auzit a tale șoapte Dar nu te mai pot auzi, Căci liniștea ce-i așezată Între noi doi e doar părere, E cu tumult amestecată Și dragostea nicicând nu piere. Te-am căutat și te mai caut – În mine însumi te găsesc, Ești precum sunetul de flaut – Armonios și-așa firesc Încât mă-ntreb: e doar părere Sau ești cu-adevărat a mea?! Nu, nu simt urmă de durere Căci dragoste nu este grea. Te-am căutat și te-am găsit, Sau, oare m-ai găsit pe mine?... E clar că asta ni-i ursit Iubito deci, rămân cu tine!

Ești ultima salvare pentru mine, De mine însumi tu mă vei salva – Mi-e sufletul mormane de ruine Și-n sentimente se va dizolva – Sunt sentimentele controversate Mă-ndeamnă ca să fug, dar și să stau – Sunt gesturile-ți dezinteresate – Iubirea ta o simt și da, o vreau! Dar oare îți voi da eu pe măsură Iubire din al meu suflet rănit Cât tu îmi dai ca pe o băutură, Iubirea - panaceul potrivit?! Ești tu atât de bună, răbdătoare, Încât s-accepți un suflet zdrențuit? Mi-e teamă - știi, iubirea doare Și-așa ca tine n-am mai întâlnit Pe nimeni care să mă înțeleagă, Să vadă ceea ce e bun în mine Și iată sentimentele ne leagă Iar împreună sigur va fi bine! De-aceea mulțumesc Divinității Că pașii noștri s-au intersectat, Și-acum declar public ”Cetății”, Că te iubesc necondiționat!