Poeziile Mele - Nelu Preda

Recunoștința-i floare foarte rară, Când o primești, tu să o prețuiești Căci binele ce-l faci o să apară, Precum viteazul cărții de povești Cu forțe întreite de izbândă, Pe Zmeul rău punându-l în genunchi – Recunoștința merită dobândă, Și merită cântată din rărunchi! Ce-i mai frumos și bun pe lumea asta, Când stânga n-a știut ce face dreapta, Iar binele făcut i-atât și basta, Fără tam-tam, fără a adăsta Și făr-a aștepta ceva în schimb, Recunoștința chiar de e târzie, E ca un corolar și ca un nimb – Din somnul greu te-aduce la trezie! Deci, faceți bine făr ’ de ezitare Și făr-a   trâmbița în patru zări, Recunoștința floare rară-apare Când nu visezi, cu-alese desfătări!

Dimineața, simt că viața îmi pulsează-alert în vene, Liniștit mă duc și piața o parcurg hai-hui, alene – Cumpăr fructe și legume, tot ce e mai bun, gustos Și sunt pus numai pe glume, c-așa-s eu năbădăios! Savurez din plin cafeaua c-o țigară canceroasă, Și fiindcă-i făcui safteaua, precupeața nu mă lasă, Și îmi dă ca bonus încă un mănunchi de pătrunjel – Cu voința ei de stâncă...dar eu ce să fac cu el?! Îl pun liniștit în traistă, și-mi continui lent plimbarea, Doamne tu cu-această castă, ai umplut piața și zarea! Toți vând în această țară, prea puțini mai și produc – Cum scăpăm de-această tară?...cum scăpăm de-acest bucluc?! Dacă zorii dimineții ar aduce-acum un Sfânt, Să conducă cursul vieții și-astă țară pe Pământ, Să adune paraziții, hoții, zbirii, speculanții, Toți corupții și bandiții, toți călăii ăstei nații, Aș simți că dimineața e o binecuvântare, Noi am savura viața, de la mic și pân ’ la mare, Piața-ar fi mereu bogată în țăran...

Iubito, astăzi vom dansa, un dans păgân, cum n-a mai fost vreunul, Ușor noi ne vom balansa, și-am să îngân, poeme delicate ca nebunul... De dragul tău voi scrie tot ce simt, iubirea care e nemăsurată, Și-n gândul meu acuma eu resimt, tot ceea ce n-am spus în altă dată! Și vom dansa lasciv, pe muzică alene, cu corpurile unduind discret, Fără s-avem motiv, noi ne vom teme, că sufletul cumva, ar fi inert Și nu va recepta trăirea vie, a muzicii baroce, din clavecin cântată, Iar tot aleanul ce-o să vie, ne va vibra în voce, iubirea cea adevărată. Iar dansul nostru de-azi iubito, veșnic ne-o fi în amintire viu, aprins, Precum iubire-am reunit-o și-atâtea grele-obstacole a-nvins... Dar dansu-acesta-i memorabil, e unic cum n-a fost și n-o să fie, Căci azi destinul e cu noi amabil și muzica e pentru suflet alifie!

Iubita mea-i tare focoasă, însă de-a pururea geloasă, M-ar vrea al ei, numai în casă, de dau binețe-a sa angoasă, Se manifestă violentă, cu-njurături – tare-i prezentă Pe la capitolul scursuri, când ea devine eminentă... Ce să-i mai fac?! E persistentă, afirmă dragostea-i măreață, Cu-njurături, parcă-i dementă, în zori de zi, de dimineață! Decât asemenea iubire, sincer, prefer o despărțire, Decentă, fără păruire, deci draga mea, îți dau de știre, Că te blochez pe Skype, Facebook, căci n-am menirea să educ, Al tău impuls de eunuc, geloasă, și pe-un pui de cuc, În mână dacă-l iau și mângâi, ai fost tu dragostea din-ntâi, Dar, îmi ajunge, serios, complexul tău de om gelos, Și nu-mi mai trebuie iubirea, ce știe numai mărginirea, Și îngrădirea, și furia!...Ajunge, asta-i   poezia!

Mă plimb în zori de dimineață, când soarele n-a răsărit, Iar lumea-ncepe-a prinde viață, și somnu-i dulce de dormit. Privighetori își cântă trilul, fantastic – parcă-i recviem, Le-admir cu prisosință stilul – scheaună câinii, încă ghem. Îmi sorb cafeaua c-o țigară, ce poate fi mai delicios? Scrâșnește un marfar în gară, apatic însă zgomotos, Iar eu continui melancolic, plimbarea lentă, cu folos Și pentru corp, care empiric respiră izul fabulos De muguri verzi, dar și de flori care abia au înflorit, Și pentru spirit, ce fiori resimte-n aerul vrăjit. De-aceea zorii, pentru mine, sunt dezirabili și plăcuți, Mă plimb și-mi e atât de bine – nu-i necesar să mă saluți!

Fu iarna ca o primăvară, iar primăvara-i ca o iarnă, Cu viscol aprig pe afară, zăpada care să se cearnă Și în troiene spulberate acoperă toți ghioceii, Iar chiciurile înghețate, sclipesc pe pomi ca peruzeii. Te-am așteptat cu nerăbdare, să vii cu flori și cer albastru, Însă miroase a trădare ninsoarea ta de alabastru – Ne lași ai iernii pe vecie, sau doar ne sperii cu zăpadă?... Cu gheața - sticlă și lucie, cine mai poate să mai creadă Că va veni iară căldura, și colțul ierbii s-o ivi, Și va renaște ea, natura, iar toate se vor potrivi Cu calendarul și măsura ce vremurile o dictează, Însă tot așteptăm răsura, dar primăvara o bruiază. Hai primăvară, fii normală, suntem sătui de-anomalii, Nu ne mai adânci în boală, topește țurțurii zurlii – Șunt nefirești ca și troienii de nea în valuri pe alei, E martie, ce mama măsii, nu ne mai chinui cu ei!

Era o biliotecară, mult în viața ei citise, Dar se pare că precară, mintea nu îi reținuse Prea mult din a poeziei, artă-a scrierii curate – Încercările duduei, fiind în rime scăpătate, Fără ritm și cu măsura, cum dă Dumnezeu să fie, Ca plimbarea cu trăsura - ce mare filozofie?! Se credea nedreptățită, sau mai rău, invidiată, De confrații ce-i irită, și-i arată calea dreaptă! Aproape juma ’ de an, i-am dres capodoperele, Tot nădăjduind în van, că va învăța din ele; După ce le-aduc la stadiul de vers clasic și curat, Dumneaei, în loc de studiu, le expune la mezat – Se fălește-n van cu ele, ca și când le-ar fi produs, La origini fiind tembele, n-ar mai fi nimic de spus. I-am propus colaborarea – cu tematica să fie, Iar eu cu elaborarea, ca s-arate-a poezie. Să le semnăm împreună – altfel, lucru   generos – Dar cucoana se-mpăună zicând pe-un ton firoscos: Au mai încercat și alții să profite – c-am talent – Tu vrei să îmi furi ”talanți...

O noapte vreau, măcar o noapte, aș vrea cu tine să petrec, O noapte lungă printre șoapte, cu-mbrățișări să mă întrec În a-ți cuprinde mijlocelul, subțire - aproape ți l-aș frânge, Și-n a-ți culege din sorbire și lacrima care îți plânge De bucurie și aleanul din dragostea împărtășită, Chiar dacă el vicleanul – moș Ene, ne mai dă ispită, Nu vom închide ochii-n noapte, sublimul ne va contopi Vor fi doar gemete și șoapte, și dragostea ne va topi În creuzetul de simțire și sentimente ce ne leagă, O noapte vreau, măcar o noapte, și-apoi ce-o fi să se aleagă – Dar după asta eu sunt sigur că viața-ntreagă-o vom petrece, Ca unul – de-asta te asigur, dar eu te voi iubi cât zece!

Te voi iubi cum mă iubești, te voi iubi atât de mult, Tu sufletul îmi stăpânești, iar inima mi-e un tumult. Te voi iubi ca valul plaja, te voi iubi cum n-am iubit, Privirea ta produce vraja și ea mă face fericit! Te voi iubi intens, cu-ardoare, căci meriți tot ce e mai bun, Iubirea ta e-atât de mare, iar eu te-ador ca un nebun – Te voi iubi cu-nfrigurare, cu gingășie, dor, extazul Și-apoi în orice-mprejurare, eu voi pulsa, dacă e cazul! Te voi iubi a mea iubită, te voi iubi intens și blând, Și te voi face fericită, soția mea vei fi curând – Te voi iubi în nemurire, prin versul ce-ți închin acum, Fi-mi muză, e a ta menire și vom parcurge-același drum!

Azi nu mă vizitează muza, e cam ciufută precum văd, Îmi simt un pic umflată buza și scriu, dar nu prea întrevăd Să iasă un poem mai fercheș, poate va fi o poezică – Dacă-aș putea să-i dau peșcheș, la muza asta!...(mă oftică!) Și scriu și șterg și iară scriu, nemulțumirea mă cuprinde, Poemul iese cam sanchiu, iar eu și tocul mi l-aș vinde Pentru a scrie detașat și cu un pic de tâlc și haz, Căci de poem m-am atașat, iar să îl ștreg mi-ar fi necaz! Acum ce-o fi, și-o fi să fie, cu muză sau în lipsa ei, Am încropit azi pe hârtie, aceste rânduri – de le vrei A le citi, tu cititor, să nu mă judeci mult prea dur, Căci pot să scriu și mai cu spor, dacă primesc ”un șut în ...ur!”

Iubirea îmi dă aripi, să zbor chiar și spre stele, Precum o libelulă cu aripi diafane – În suflet simt arsura privirii dragei mele, Iar gândurile toate devin subit profane În tot ce-nseamnă frica, sau orice neputință; Iubirea-nnobilează, și cugetul și fapta, Orice devine astfel, ușor și cu putință – Mai iute și mai lesne îți va părea și treapta Ce-o urci spre fericire, dar cere și efort, Iubirea-i panaceul, e catalizatorul – E tot ce motivează în viață și suport, Cu ea alături sigur frumos ți-e viitorul! Iubirea-i fericire, balsamul pentru suflet, Și cine n-o cunoaște e cel mai oropsit, Măcar o dată-n viață, tu fii al ei poet, Trăiește-o și vibrează și fi-vei molipsit De dragostea de viață, candoarea juvenilă, Curaj și hotărâre în tot ce-nfăptuiești – Curată-ți va fi viața, gândirea mai subtilă, Pe   cea iubită ție,   cu drag o cucerești! De-aceea prețuiește iubirea-n astă viață, Căci nu mai ai vreuna în care să iubești,...

Când vezi că toți te vor înfrânt și vorba îți răstălmăcesc, În groapă ei ți-ar face vânt, nu te mira, e omenesc – Nimicnicia-i omenească, la fel ca ea-i și răutatea, De ele, Domnul te ferească, pe tine și pe ea, cetatea, Căci răii stau mereu la pândă și umblă-n haite aliați, La răutate cer dobândă și sunt de sânge ahtiați; Tu, doar privește-i cu răbdare și ocolește drumul lor, Căci nu-i vreun folos mai mare, decât să nu faci jocul lor! Mai bine-i în însingurare, decât cu lupii înfrățit, Cu cât răbdarea ta-i mai mare, cu-atât vei fi mai fericit Când o să faci bilanțul vieții, iar binele-ți va prevala, Tu OM vei fi în ciuda ”pieții” și sensul i-l vei etala!

Am încetat să mai alerg după iubirea ideală – E un nonsens s-o tot visez, căci nu există nicăieri ; E mult mai bine să trăiești cu partea ei cvasicarnală, Și ancorat în realitate – dacă faci altfel, poți să pieri! Am încetat să mai aștept bunăvoință de la lume, Când viața-mi pune un obstacol și-ar trebui un ajutor – Mai înțelept, eu ”chem nevoia”, doar ea necazul să-și asume, Și mă învață cum să scap, și cum să-mi fiu folositor. Am încetat să mai condamn pe alții pentru-a mea ursită, Pentru necazuri și eșecuri ce mi le-asum cu stoicism – E prea devreme sau târziu, să spun că nu mi-e fericită Viața, și nici poezia ce mă reflectă cu cinism. Am încetat să mai descopăr, în papură vreun nod absent, Căci, cum măsori ți se măsoară și bine faci, bine găsești – Nu agreez neomenia nici ”lipsa” omului prezent, De ai curaj și demnitate, în viață sigur izbândești! Am încetat să mai pierd vremea cu mici nimicuri inutile, E semn de-nțelepciune oare, sau doa...

Tu toamnă, implacabil vii, afară și la mine-n suflet, Faci frunzele verzi arămii, și îmi aduci tristețe-n cuget. De-aș fi o frunză ruginie, de vânt ca să mă las purtat, Poate c-aș fi în armonie cu Crivățul neînșeuat Și din tristețea despărțirii de vara caldă, înverzită, M-aș bucura de legea firii, și de recolta dobândită, Căci rodul tău e peste tot și umple butii și hambare, Dar orice-aș face eu nu pot să trec de zilele amare Cu ploile, apoi cu brumă, ce întristează crizanteme, Punând sigiliu ce sugrumă corolele, cu anateme De gheață rece, și sticloasă, ce le ucide nemilos, Raza de soare luminoasă, străluce fără vreun folos Și-n orizontu-apropiat, se vede iarna ce-o să vină, E scurt răgazul căpătat pentru a ne intra-n rutină – Cu frigul nu mă-mpac deloc, dar nici prea cald nu-i fericire Tu, toamnă, te-aș numi ad-hoc, ”sezonul de statornicire”!

E toamnă-n suflet, toamnă și afară, Nori plumburii se-nghesuie pe cer – Totu-i anost, iar eu mă simt stingher, Inima-n piept îmi bate – mai să sară. Mor frunze ruginii la mine-n gând, Le suflă vântul-n văi imaginare – S-a ofilit plângând ultima floare, Iar bătrânețea vine peste rând. E toamnă, numai tu o simți iubito, O toamnă efemeră, dar totală – Atât cât este, plină de răceală, Răceala ta, pe care am simțit-o. Și de-ar fi toamnă numai temporar, Aș suporta-o plin de stoicism – N-ar fi nici pe departe cataclism, Ci-așa cum este anotimpu ’ -n calendar. Dar toamna asta prea-i definitivă, S-a instalat și nu mai pleacă niciodat’ Mă-ntreb cum oare viața ne-a scindat? Iubirea noastră-a fost paleativă?!

Iubirea noastr-a fost divină, sfârșitu-sa și-am fost de vină, Am înșelat-o-n așteptări, și a plecat spre alte zări. De-ar fi s-o iau de la-nceput, i-aș spune-ntruna cât de mult Poate-nsemna ea pentru mine, și-ar fi cu mult, cu mult mai bine. Dar a plecat și m-a lăsat, pustiu, și zău dacă mai știu, Ce-i de făcut, cum s-o-ntâlnesc, regretul să-l mărturisesc. Poate că ea mă mai iubește, chiar dacă nu mărturisește, Ceva în suflet a păstrat, un sentiment imaculat. Chiar de regretul e tardiv, îmi cat mereu câte-un motiv, S-o amintesc în vorba mea, și-o simt că e prezentă EA. În minte-mi stă și în simțire, și-abia apuc să-mi vin în fire, Când mă trezesc în zori de zi, uit visul, nu mă pot păzi Și-ncerc ca să-l rememorez, și-n mintea mea să o păstrez, Dar visu-i vis, o nălucire, nu ține loc pentru iubire, Având-o-n gând am scris de EA, gingașă ca o peruzea, Iubirea mea de neuitat, rămân etern neconsolat!

Doamne cu puterea Ta, să-mi dai forța să iubesc, Chiar pedeapsa ce-o voi lua, fiindcă te nesocotesc – Ruga mea este fierbinte spre Înaltul Tău Regat, N-am ținut de jurăminte, contra ta m-am răsculat! Crucea ce mi-ai dat a duce, e imensă pentru mine, Greutatea ei m-apasă, nu mai știu ce-i rău sau bine. Dă-mi curajul și putința să o port pân ’ la sfârșit, Dă-mi prilejul și speranța c-aș putea să fiu iubit. Dragostea înălțătoare să-mi cuprindă cugetul, Și iubirea ca o boare mi-nvelească sufletul. Cu-a ta blândă mângâiere să îmi umpli inima, Să devin un miel curat, ne mai știind ce-i patima. Ruga mea sfâșietoare, către Tine Tată Blând, Să răzbată în înalturi și să te visez curând, Un culcuș la tronul tău, să-mi dai voie să îmi fac, Să-ți sărut încălțămintea și să-ți fac numai pe plac. Iar din cerurile-nalte pe pământ să mă aduci, Să-am puterea și voința de-a purta mai multe cruci, Viața-ntreagă numai ție cu iubire să ți-o-nchin, Să devin o ”c...

Din mine mușcă marea...                                       Mă-mbăt ades… de Camelia Ardelean                                                                   de Nelu Preda Din mine mușcă marea de luceferi,                                      Mă-mbăt ades până ce văd luceferi, Pe țărm de vise îmi înalț catarge,          ...

De dor, îmi vine-acum să zbor, Spre tine, ființă de lumină – Că te iubesc, nu este nici o vină, Dar nici nu e ceva întâmplător. M-ai cucerit cu vocea-ți cristalină, În cor cu îngerii tu poți să cânți, Auzul, tu mereu știi să-l încânți Cu melodii cântate în surdină. Ești mai matură decât vârsta ta, Copil minune-n corpul de regină, Cu unduirea calmă de felină, Mă-ntreb cum oare poți tu exista. Mi-e dor, dar ăsta nu-i nici un păcat, Răsplata fi-va mare la-ntâlnire, Când se va bucura întreaga fire De parcă altă dragoste n-a existat!

          Sunt...                                                              Când…                                                                    de Camelia Ardelean                                              de Nelu Preda Sunt doar o mască pe un suflet gol,              Când stau la masă și-i paharul gol, Un chip plăpând cu-alură de scânte...